Zborul...

Toamna este despre zbor. Fie că ne folosim aripile, gândurile, idealurile. Suntem nişte copaci care privim ploile, plecând de la sine "frunzele". Suntem oameni. Suntem gânduri. Suntem frânturi din vara ce-a trecut. Ploaia mă inspiră. Să scriu. Îmi redă pofta de lectură. Şi cine altul, dacă nu foişorul viselor mă cuibăreşte la sine, răsfoind pagină după pagină basmul închipuit al toamnei? Şi rând pe rând îşi iau zborul imaginaţia, frunzele cireşului stufos, îngălbenite de ploi şi de vreme...le privesc şi descopăr câtă taină există în frunzele acelea...culorile lor sunt terapie pentru suflet...
Galben...îl asociez cu soarele, cu zâmbetul, cu pofta de viaţă...aerul proaspăt după ploaie îl asociez cu renaşterea fiinţei...fiindcă reîmprospătăm ceva în noi: cu fiecare ploaie, cu fiecare adiere de vânt şi frunză căzută, cu fiecare gând, cu fiecare pas, cu tot sufletul ce ne vine la îndemână...
Uneori, aş evada şi eu, în natură...când e prea încins, încă, asfaltul...aş zbura din cuibu-mi, m-aş asocia cu păsări, m-aş roti şi eu deasupra tuturor. Nu să simt măreţie, ci să renasc la înălţime, să mă regăsesc şi-apoi să revin, să regăsesc mai stabil pământul, să nu mai planeze în aer atâtea dorinţe...să nu-mi mai pară frânturi de timp, atâtea gânduri şi năzuinţe...
Fără să fim conştienţi şi fără a plana - undeva, deasupra - ne regăsim uneori, fiecare în zborul nostru spre necunoscut sau spre luminiţa care pare a ne conduce dincolo de transcendent...ce făpturi suntem şi noi, oamenii...credem că noi nu zburăm: fie cu gândul, fie cu sufletul...sunt atâtea feluri de a zbura, chiar dacă nu suntem păsări.  Suntem ca în concepţia lui Nichita Stănescu: "păsări nemaiîntâlnite, cu aripi crescute înlăuntru".