Nadina

Nadina

Saturday 28 February 2015

Un mărţişor de Dragobete!



 
„Măsura potrivită în dragoste este să iubeşti fără măsură.” -  Sfântul Augustin



24 februarie este început de primăvară, ziua când natura se trezeşte la viaţă, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi şi ciripesc despre iubire, omul fiind invitat să participe la reînvierea naturii, să iubească şi să primească dragostea cu sufletul deschis.
De aceea, alături de elevii clasei a V-a A de la Şcoala Gimnazială Secusigiu am dorit să întâmpin primăvara cu dragoste în suflet, cu gânduri bune despre şi cu ceilalţi, cu frumos şi culoare, cu mărţişoare.
Astfel, am confecţionat fiecare dintre noi câte un mărţişor asociat sărbătorii străvechi Dragobete şi am realizat o expoziţie cu mărţişoarele pe care le-am confecţionat din diverse materiale: hârtie, mărgele, paiete. Acestea au fost personalizate cu gânduri despre primăvară sau fotografii ale copiilor.
Elevii au lucrat în echipe şi au dat dovadă de unitate, de o bună colaborare în cadrul echipelor din care au făcut parte. Acest lucru certifică dragostea lor unii pentru alţii, dorinţa de frumos, armonie şi sensibilitate.
Deşi primăvara este doar la debut, sperăm că ne va aduce numai lucruri minunate, menite să ne sensibilizeze şi mai mult sufletul şi să ne facă să trăim într-o armonie deplină unii cu ceilalţi. Acesta este şi mesajul primăverii: lumină, armonie, dragoste – cu şi pentru ceilalţi!
Vă dorim o primăvară frumoasă, senină, cu sănătate şi realizări! 

Elevii clasei a V-a A şi prof. diriginte Szakacs Nadina Maria




































 

Un mărţişor de Dragobete!


Tuesday 24 February 2015

Aş da orice...





















Aş da orice
să nu o văd
suferind. 
Să nu-şi petreacă
ultimele clipe
agonizând.


Deşi ştiu
că nu stă 
în puterea mea,
aş da orice,
sufletul acela
să îl pot salva.


Aş da orice,
chiar dacă 
gongul sună
anunţând
trista despărţire.
Mă simt neputincioasă
fiindcă nu pot s-ajut
fiinţa cea mai credincioasă,
cea care ne-a iubit atât de mult,
dar în curând ne lasă...

Monday 23 February 2015

Trei lacrimi de copil...



















Trei lacrimi de copil
a înghiţit pământul
şi toate s-au înmuiat
în jurul lui.
Din clipa aceea
au înţeles toate
că fără zâmbet - 
copilărie nu-i!


Trei lacrimi de copil
azi părăsit-au,
ochi blânzi,
de dragoste flămânzi.
Câtă putere
e în lacrimă,
încât se cere-o-mbrăţişare.
Din mâna care straşnic
te cuprinde,
ies mângâieri
capabile de 
lucruri sfinte!


Nu puneţi piatra
peste simţiri de-aceste,
voi, care profanaţi
tot ce dragostea ţese!

Sunday 22 February 2015

Dorinţa de lumină în noi, va aprinde mereu dorinţa de lumină în ceilalţi...




















"Am învăţat că timpul, nu noi, discerne ce e rău şi bine.  De aceea nu ar trebui să ne mirăm că uneori ne este suficient de bine. Posibil, cât merităm. Alteori plătim prea binele cu mai puţin bine. Cu scopul de a nu uita să apreciem darurile cu care am fost hărăziţi. Ar trebui să fim luminaţi. Mai mult de dorinţa de a face bine decât de a ni se face bine. Pentru că la un moment dat, făcând bine şi binele nostru se va înmulţi. Ce sălăsluieşte în tine, dai mai departe, ca mai apoi să se întoarcă la tine. Uneori în aceeaşi măsură. Alteori deloc. Sau cine ştie? Poate înzecit! Dar întotdeauna dorinţa să fie de mai bine pentru cei din jur! Pentru că prin noi, buni sau răi, se pot perpetua lucruri frumoase. Lucruri pe care uneori nu le relevăm sau poate nu avem cunoştinţă că dăinuie în noi. Aşa că, ar trebui să privim mai des înlăuntrul nostru, să scuturăm podul sufletului de vechituri şi să lăsăm să sălăşluiască un soare. Acela va aduce întotdeauna lumină. Iar dorinţa de lumină în noi, va aprinde mereu dorinţa de lumină în ceilalţi. Am învăţat că acesta e un bun start când vrem ca lucrurile să iasă nu bine, ci bune."

- fragment din lucrarea "Montesambra, bărbatul vieţii mele" - Szakacs Nadina Maria

Saturday 21 February 2015

Femeia-i făcută...

















Femeia-i făcută
din fire,
anume pentru
a o mângâia
şi din atâtea
lucruri ne-nţelese
tu, află,
ce-i, de fapt,
cu ea:
cu dragoste
şi cu blândeţe
poţi aduna acele fire
ţesând femeia,
nu ca idee,
ce-n minte
ţi se poate plăsmui,
ţesând femeia care
anume te-ar iubi
pentru-ncercare...


Femeia-i făcută
din fire,
cu dragoste
firele se pot
la un loc - 
aduna.
Ai grijă cu ea,
greu se adună,
uşor -
se va destrăma!

Repară-mi inima!



















Repară-mi inima,
porneşte-o de la zero,
azi vreau să simt
ce demult nu am mai simţit:
că viaţa e un dar menit,
că timpul ce se scurge
în clepsidră merită trăit!


Repară-mi inima,
dă-mi dragostea
şi viaţa mea
refă-o!
Fără măsurători
prea mult cumpănite,
nu-ţi lăsa deciziile
de timpul trecător -
ademenite!


Repară-mi inima,
doar tu o poţi
da peste cap
şi-o poţi fixa!

Friday 20 February 2015

Mai ştii?














Mai ştii?
cum mă purtai pe creste
şi-mi spuneai seara
o poveste.
Bunicule,
e mult de-atunci
şi copilăriei farmec
încă îi aduci.


Cutreieram din zori
şi până-n seară
de parcă căutam
cu tine -
o comoară.
Bunuţule,
cât te iubeam,
doar să petrec cu tine
ore-n şir,
eu, pretutindeni,
te-nsoţeam...

Mai ştii?
când mă strigai pe nume,
cum mai râdeam
la ale tale glume.
E mult de-atunci,
spre bătrâneţi te duci
şi cine ştie
ce cărări ai să apuci...



Te vreau şi astăzi
lângă mine,
cu ochi ce scăpărau
blânde lumine.
Mai ştii?
când m-ascundeam
în toată seara,
ţi-am fost atâţia ani
şi bucuria,
şi povara
fiindcă te necăjeam...


Mai ştii?
aminte-ţi mai aduci?
cum mă suiam vara
pe uluci...
De toate, azi, mi-aduc aminte
şi parc-aievea
îmi trec pe dinainte.

Cum pot să urc?



















Cum pot să urc
spre astru
când azi mă simt legată
de pământul,
pe care împreună
am păşit cândva?


Nu vreau să fiu
atât de sus
şi nu se cade
fără tine,
cred c-aş simţi
că-i incomplet
continuu -
sufletul în mine!


Cum pot să urc?
De ce cutez?
Şi de ce frică mi-e
că am să cad?
ştiu că-mpreună,
noi,
am tins mereu
spre 'nalt
 şi nu dau înapoi,
dar dragul meu
nu vreau să ard
pentru ambiţii care
ne-aleg, adesea,
la-ntâmplare.


Cum pot să urc?
Cum pot să las
în urmă
atâta adevăr
care relevă
că da, suntem făcuţi
din humă!

Aceiaşi...



















Suntem aceiaşi
după atâta timp,
nu ştii ce fericită
sunt că ne-am regăsit.
Uitaţi într-o lumină,
acolo, sus, pe etajeră
am petrecut o perioadă,
un timp în care
m-am simţit o altă:
o altă fiinţă,
un alt destin,
ştiam că numai
prin tine
aveam să revin.
Tu eşti tămăduirea
când simt că nu am leac,
dar azi suntem aceiaşi,
în dragostea-ţi mă-mbrac!

Departe...














Departe,
mult prea departe,
sufletul meu bătrân
cu ţărmul şi cu veşnicia
se împarte...
şi e puţin ciudat,
cu anii ce-au trecut
definitiv,
eu nu m-am confruntat
căci nu i-am reîntâlnit,
nu mi-a fost dat...


Departe,
mult prea departe,
alerg cu sufletul
în braţe -
rămăşiţe
şi simt cum
visele-au trecut
prea grabnic pe uliţe...
Şi aş fi vrut,
departe,
dar timp să am mai mult:
încă o oră ca să mai aud
glasuri ce-am iubit prea mult,
 linişti ce am adorat,
să văd privelişti
ce m-au bucurat...


Dar astăzi, da,
mi-e sufletul
mult prea departe
şi gândul că nu eşti
apasă cu o greutate,
iar ploaia la fereşti
bate cu nedreptate...
Departe sunt,
astăzi, de toate!

Am aflat...

Am aflat
că sufletul
stă ghemuit
numai o clipă
şi că mereu
există ceva-n el
care planează
deasupra tuturor
şi se-nfiripă...


Am aflat
că nu adevărurile dor,
ci cuvintele spuse în pripă,
că dor momentele
când, de dragoste,
facem risipă...


Am aflat
că azi nu sunt
cea care credeam că sunt
şi mi-am propus
să mă cunosc
mult mai profund.
Să mă apropii
de ceea ce sunt,
de mine
să ies din oameni
care poartă măşti
şi au doar suflete haine!


Am aflat
că lumea cântă
aceeaşi placă,
că-n cântu-i
înşeală, amăgeşte
la nesfârşit.
În mijlocul acestor lucruri,
om mic,
neştiutor
m-am regăsit.

Aceleaşi flori de gheaţă...













Şi azi, mai trec pe la fereastră
aceleaşi flori de gheaţă
şi îmi aduc aminte
cum într-o dimineaţă
ne-am desfăcut, iubite,
pe rând
şi-am devenit
dintr-un buchet ce eram,
un fir abia ivit.


Şi azi,
aceleaşi flori de gheaţă,
mă-mbie şi îmi bat
pe la fereşti.
Mă-ntreb:
ce rost au toate astea,
dacă sunt unde sunt,
dacă eşti unde eşti?


Aceleaşi flori de gheaţă
mereu se vor ivi,
eu însă n-am să pot
cuprinde cu privirea
acel ceva ce cândva
 le dădea sclipirea.


Aceleaşi flori de gheaţă
pe păr, pe buze ni se pun
şi ne învaţă
c-aşa-s iubirile care apun,
nu mai revin la viaţă
şi că pe-oriunde lasă scrum
şi-o vagă ceaţă...

Ştii, râsul tău...











Ştii, râsul tău
e bucăţică ruptă
din al meu.
De fiecare dată
când vreau
să-mi fie bine
în surâsu-ţi mă scald,
lângă tine
până şi în furtună,
îmi pare cald.


Ştii, râsul tău
doar eu
îl pot deosebi.
Te ştiu de când
eram copii
şi-n fiecare dimineaţă
mă alintai cu un surâs -
pe faţă...


Ştii, râsul tău
nu-l mai pot
despărţi de mine.
E unic,
e inconfundabil
şi-mi vine-aşa
de bine...

Cum am stat...



















Cum am stat
cu sufletul deschis
pe ramul unui pom
nemăsurat.
Şi mi-am jurat
că n-am să mă întorc
şi că de mâine,
priviri, iubiri
şi toate ale mele
îţi vor părea străine.


Cum am stat
şi-am cugetat,
mi-am propus
hainele unui supus
să nu mai îmbrac.
Un veac s-a dus
şi cum am stat
de-am cugetat
eu am uitat
puţin câte puţin
de noi...
Acum e în zadar
să mă aduci-napoi!

Monday 16 February 2015

Mărturisire...












"Am să-ţi scriu zilnic. Voi fi catargul ancorat mereu la mal. N-am să mă dezlipesc de ţărm. Nu, atâta timp cât am certitudinea că vei reveni. Chiar dacă nu vei citi vreodată rândurile mele. Am să continui să-ţi scriu. Cu acelaşi dor. Cu aceeaşi dragoste. Şi-am să umplu filă după filă. Îmi pare rău doar că mâinile tale calde nu se vor atinge vreodată de paginile mele scrise cu atâta trudă. Dar nici teama aceasta nu mă va opri. Şi nici ploaie, nici foc, nici vânt nu vor putea opri cerneala inimii. Paginile le pot nărui, le pot arde, le pot duce departe. Dar nu şi gândurile. Iar acestea stau înscrise în inimă. Îţi scriu când pe partea dreaptă, când pe partea stângă. În funcţie de cum sunt ancorată la mal. Am să fiu cea mai statornică femeie din istorie. Mă voi împrieteni cu ţărmul sărutat de val. Am să-ţi fac din nisip, cărări închipuite. Pe care da, într-o zi, ai să te întorci. Niciunul dintre ei nu-şi pot imagina cum, nu au idee. Dar asta, dragul meu, o simte - un suflet de femeie..."

- fragment din lucrarea "Montesambra, bărbatul vieţii mele" - Szakacs Nadina Maria

Sunday 15 February 2015

Uşi larg deschise ce-s inimile unor oameni în care n-am mai avut loc...


















"De-acum e linişte. Şi vezi tu, îmi va fi greu să mă obişnuiesc cu această linişte. Am învăţat că trebuie să pun fericirea mea mai presus de oameni. Să-i las rădăcinile să crească din mine şi prin mine, nu prin ceilalţi. Pentru că făcând asta mă voi feri pe mine însămi de uşi larg deschise ce-s inimile unor oameni în care n-am mai avut loc. Fericirea mea trebuie să fie o prioritate, pentru atunci când oamenii mă vor trata ca pe o opţiune. Nici un legământ nu-i durabil. Nici al prieteniei. Nici cel al dragostei. Uneori, nici cel pe care-l faci cu tine însăţi. Montesambra, te uită în jur. Zilnic plecăm. De lângă oameni, din noi înşine. Nu trebuie să ţinem oameni legaţi de noi. Dar oare nu greşim când le dăm drumul prea uşor? Pe mine,şi astăzi, încă mă doare partea de inimă cu care am plecat din tine. Partea cu care, ani la rând, m-am aşezat în braţele tale. Cine poate şterge aceste amintiri? Nici timpul. Nici uitarea. Ele stau scrise. Le recitesc zi de zi."

- fragment din lucrarea "Montesambra, bărbatul vieţii mele" - Szakacs Nadina Maria

Saturday 14 February 2015

Fericire!

















Inimă, hai, să creştem împreună
tu mă ajuţi,
eu te ajut,
fericirea e o destinaţie,
adu-ţi aminte,
aşa am început!

Iubirea...



















Iubirea începe cu doi
şi tot cu doi se încheie,
e clipa dintre gene
atunci când se zbat...
e nimbul,
e focul,
când mi te arat!


Nu se umflă de mândrie,
de la o clipă la alta -  sporeşte,
de când se mijeşte de ziuă -
nădăjduieşte.


Iubirea-i odaia,
privirea-i fereastra
acestui suflet
ce-a călătorit.
Din drum nu se-ntoarce,
cu-n scop a venit,
pentru o fiinţă anume
din zenit
s-a ivit!

Tuesday 10 February 2015

Happy birthday...



Happy birthday to me
as you can see,
I am so happy
to be...

Despre bucuria de a împărtăşi...


























Am devenit în timp. Un lector fidel cărţilor. Analizându-mă, astăzi, îmi pot da seama că au existat şi momente de egoism. Situaţii în care cartea era doar pentru mine. Situaţii în care eram doar: eu - cartea. Mai apoi, am început să împărtăşesc. Din ce aveam cu alţii. Dăruind cărţi. Împrumutând cărţi. Şi treptat, m-am transformat în lectura de zi cu zi. Fiindcă da, mă închipui că stau zilnic, în palmele voastre. Precum o carte care se vrea citită. Dornică de a fi răsfoită. Astăzi totul este pentru voi. Bunăvoinţa doamnei Anca din localitatea Vladimirescu, jud. Arad constă în donarea unei mici biblioteci - vouă. Să ne bucurăm de fiecare filă, de fiecare poveste. Pentru că astăzi există bucuria de a împărtăşi. Iar această bucurie se perpetuează la nesfârşit. Să primim cum se cuvine darul zilei, al săptămânii, al lunii. Fiindcă februarie e plin de magie. E alb. E carte ce cu voi se-mparte!

Sunday 8 February 2015

Recenzie...



















Îmi voi face recenzie 
la suflet
sau inima 
o voi radiografia,
aşa poate vei înţelege
câtă poezie se află în ea.



Saturday 7 February 2015

Din peştera sufletului...


















Din peştera sufletului
vin gânduri
şi se scriu ca rânduri...


De-acolo, astăzi invoc
o cale,
dacă se poate,
un mijloc:
să mă-ncălzesc,
să redevin
din aceea ce am fost
măcar puţin...


Din peşteră viforul urlă,
mă poartă pe căi pe unde,
nici gândul de ar încerca
nu ar pătrunde...

Încerc să ies
din peştera propriului suflet,
din sentimente să împart:
cu tine,
ca să-mi amintesc de mine...
Cea care-am fost dintotdeauna,
dar rătăcind,
mi-am pierdut urma...


Din peştera sufletului meu
răsună un ecou înăbuşit,
mai sunt câţiva paşi
şi la liman eu am ieşit.
Aşteaptă,
voi veni negreşit...

Thursday 5 February 2015

27...


 
















 27. Cu bune şi rele. Cu primăveri timpurii. Cu ghiocei plăpânzi la fereastră şi flori de cais în păr. 
Dar mai ales cu seri lungi de vară şi interminabile vacanţe. Până spre toamnă, când ploile prevesteau că lumea îşi schimbă straiele. Din culori vii în culori pale. Nuanţe care se imprimă peste suflet. Cu ierni invocate şi fulgi de nea răzleţi. Cu rânduri scrise în neştire de-atâţia ani, care aşteaptă cuminţi în volume. 
Cu mii de cărţi alături de care am făcut înconjurul lumii. Şi cu muntele, un prieten drag întotdeauna!
Dar mai ales cu oameni dragi. Fiindcă voi sunteţi tot ce se întâmplă mai frumos oamenilor ca mine -  în viaţă. Indiferent sub ce formă v-aţi înfăţişa. De aceea şi dincolo de aceste 27 de ierni răbdătoare cu mine îmi doresc ca viaţa mea să fie un itinerariu prin cele patru anotimpuri, cu rânduri care să vă mângâie sufletul oriunde aţi fi, cu voi alături spre tot ce-nseamnă viaţă: urcuş, coborâş, surâs, lacrimă, dor, uitare, mângâiere...
Şi sunt datoare să le mulţumesc în primul rând părinţilor mei pentru ceea ce sunt. Pentru devenirea mea. Iar mai apoi tuturor celor care mi-au fost profesori sau într-un fel au avut o contribuţie la devenirea mea. Fiindcă fiecare om în parte, a schimbat ceva în mine. A mişcat ceva în mine. M-a făcut să mă simt vie. Umană. Rea. Sau bună.
27 - e doar un detaliu. Esenţa stă în cuprinsul lor! :-)

Wednesday 4 February 2015

Eu nu m-am priceput atât de bine...














Eu nu m-am priceput atât de bine
şi mi-a fost dat să cred
vorbe străine.
Vorbe ce păreau a avea un tâlc,
dar nu, n-am înţeles,
iar astăzi, singurătatea,
îmi pare-un vid imens.

Eu nu m-am priceput atât de bine
la priviri cu subînţeles,
nu am ştiut cât de haine
privirile ades se ţes.
Astăzi plătesc
un preţ prea scump,
fiindc-am crezut
cândva-n privirea-ţi,
mă-nchipuiam
că sunt iubirea-ţi.

Eu nu m-am priceput atât de bine,
le-am luat pe toate ca atare,
neştiind că într-o zi,
durerea va fi mare
şi nu am s-o mai pot opri,
ea va părea fără-ncetare
în clipele când tu
nu vei mai fi
şi cui mă voi adresa – oare?
Străină-s azi
De dragostea
Şi ale tale.

Cât de pustie...

















 Cât de pustie

este clipa,

cât de fragil

e caldarâmul,

suntem adesea împreună,

uneori niciunul.



Cât de pustie

este ora,

cât de senină-n toate –

aurora.

Mă dezvelesc

de-nchipuiri

şi aşteptare.

Ah, realitatea,

dragul meu,

mă chinuie,

mă doare.



Cât de pustie

este seara

când îşi lasă năframa

peste toate,

mi-e imposibil să-nţeleg

cum de nu eşti

şi să te-mbrăţişez

cum de  nu se mai poate?

Să scriu...






















Să scriu,

atât mi-a mai rămas,

în rest, toate-mi întârzie

în viaţă...

Numai cuvintele-s 

la locul lor,

ca pe-un peron

mereu în aşteptare.

Doar ele mă-nvelesc

de clipele în care...

foto: Peter Vilhelm Ilsted

Eu, tu şi-o umbrelă...
























Eu, tu şi-o umbrelă

treceam prin viaţa asta efemeră,

iubeam şi sufeream,

în relaţii – ne consumam...



Adesea mi-am propus

să opresc ploaia,

dar niciodată

nu nimeream butonul

şi adăpost straşnic era,

întotdeauna – pomul...




Eu, tu şi-o umbrelă

nimic în comun

n-aveam decât ploaia.

Astăzi nici sentimente,

nici regrete,

poate doar amintiri

care cu timpul

se vor pierde...



Eu, tu şi-o umbrelă

ca-ntr-o baladă

tristă-veselă...


În drum...
























Mi-a rămas sufletul în drum,

Te rog să-l ocoleşti,

Nu mi-l călca.

E drept

Că m-aş putea feri,

dar azi de lacrimi,

nu mă pot urni...



Mi-a rămas sufletul în drum

Şi-l bate vântul,

se înnoptează,

noaptea, tribut cere.

Nu am speranţe,

nu am nici mângâiere,

astăzi nu am nici viaţă,

în ochii trecătorilor

nu sunt decât paiaţă...



Mi-a rămas sufletul în drum,

dacă îl vezi,

te rog, nu accelera...

oricum, de-acum

 nimic bun

nu i se va

mai întâmpla.

Păziţi-vă sufletele din drum,

căci viaţa,

mizeria sa,

nicicând

nu le vor cruţa!