Dragul meu pământean,
Încep prin a-ţi spune că noi,oamenii, nu suntem niciunul un oarecare. Da, suntem diferiţi şi în acelaşi timp unici. Dar niciodată, fiinţe oarecare. Fie ne-am născut sub o stea norocoasă sau nu, avem fiecare un drum de parcurs. Pentru unii e mai îndelungat, pentru alţii mai întortocheat. Sunt şi dintre aceia care încearcă să trişeze. Sau pur şi simplu scurtează drumul. Sunt variante. Sunt căi de urmat. Sunt ipoteze pe care le putem emite. Cert este însă, că fiecare avem un început. De care ne aducem sau nu aminte, pe care îl acceptăm sau îl negăm. Suntem asemănători căci am fost plămădiţi din aceeaşi materie. Suntem diferiţi prin traiectoria pe care-o trasăm. Şi pe care nu am definitivat-o. Hotărâţi, nehotărâţi. Suntem unici. Purtăm pecetea propriei personalităţi. Iar aceasta crede-mă, ne reinventează.
Cât despre întrebări, lasă-le libere. Însă nu le lăsa să te-mprejmuiască precum un roi. Aici nu e o luptă între instanţe: tu - întrebările. Aşa că nici tu nu trebuie să le nimiceşti, nici ele nu trebuie să te nimicească. Acum te-ntreb: de ce noi oamenii încercăm să ucidem? Câte-o idee, câte-o întrebare. Câte-o zi, uneori un răspuns. Iar pe acesta din urmă, dacă nu-l ucidem, îl negăm. Cred că avem foarte mult de lucru cu acceptarea. Şi în primul rând ar trebui să ne acceptăm pe noi, apoi pe ceilalţi. Cu tot bagajul. Şi acest bagaj, ştiu, nu-i uşor de acceptat, de dus. Cum nici o cale nu-i uşor de urmat. Întrebările nu trebuie să fie o luptă cu timpul. Acesta trece şi noi, înciudaţi, alergăm după răspunsurile întrebărilor. De aceea nu-i nici o coincidenţă că răspunsurile vin în timp. Tocmai când suntem pregătiţi sau nu să le acceptăm.
E foarte greu, odată ce ai pornit pe acest itinerariu. Şi iubirea, iubirea - dragul meu - e infinit mai superioară nouă. Fiindcă ea ne acceptă aşa cum suntem. Ceea ce noi nu putem face. Noi întoarcem o iubire pe toate faţetele, implorăm toate posibilităţile, avem pretenţia să ni se justifice atât întrebări, cât şi răspunsuri. Uite, de aceea, noi suntem nişte trecători, pe când iubirea se înmulţeşte la infinit. Nu-mi spune că tu nu simţi asta. O simţi. Poate doar te confrunţi cu teama de a o recunoaşte. Dacă nu am trage atât de ea în stânga şi-n dreapta, poate s-ar lăsa mai lesne prinsă. Iubirea e blândă. E doar o problemă de abordare. Iar noi oamenii ne pricepem să dăm chix când abordăm o situaţie. Cu atât mai mult, ar trebui să fim conştienţi, că ne naştem cu dragostea. Ea e rădăcina începuturilor noastre. Numai că pe parcurs capătă alte valenţe, alte forme. Devenind, o multiplicăm la nesfârşit. În cel mai fericit caz.
Ne leagă foarte multe, să ştii. Doar că facem pe experţii. Noi deţinem adevărul absolut. Noi suntem cei care au preparat leacul. Asta credem. Asta perpetuăm. Şi nu-i aşa. Ar trebui să devenim împreună. Să ne acceptăm unii pe alţii, ca să devenim. Şi numai atunci când ne vom fi acceptat, ni se va descoperi şi adevărul. Cât despre leac? Ştii ce-i leacul? E ce trebuie să ne oferim unul altuia. Crezi că cineva leacul l-a descoperit? Nu. Suntem încă atât de departe, se poate spune. Şi atât de aproape, încât dacă am conştientiza, în prima fază ar durea. Să ne fim unul altuia leacul, uite către ce trebuie uneori să tindem. Să ne fim leacul pentru propriile emoţii.
Aşteptarea, crede-mă, că m-am îndoit şi eu cândva, e tot o formă de devenire. Cu cât aştepţi mai mult, cu atât devii mai mult. Te uită numai la momentele în care ne-am pripit. Au fost acelea o soluţie? Tind să cred că nu. Şi totuşi le-am dat curs. Ne plasăm într-un spaţiu prea superior al existenţei dacă credem că e prea mult să trăim în aşteptare. Când am aşteptat şi n-am avut aşteptări, am primit mai mult. De ce? Pentru că dobândisem un nivel al devenirii mele. Proces care continuă. Vezi tu, devenirea e pentru toată viaţa. Şi n-am să-ţi umplu capul de concepte precum "long life learning". Dar avem o viaţă să devenim.
În ceea ce priveşte drumul, revin: am pornit la drum deodată. Nu ne-am oprit de-atunci. Doar că am întâlnit în calea noastră perspective. Perspective către care am înclinat sau nu. Dar la drum am pornit o singură dată. Şi nu-i vina noastră că pe alocuri ne-am poticnit.
O rugăminte: nu te opri din scris. Scrie! Scrisul te eliberează. Îţi dă încredere. Călătoria te eliberează. Nu m-am simţit niciodată mai liberă ca atunci când am scris sau am călătorit. Te îndemnul cu tot sufletul, fă-o!
No comments:
Post a Comment