Nadina

Nadina

Wednesday 30 June 2010

Un ochi râde, altul plânge...



Suntem o naţie blestemată! Avem conducători care ne sfidează afişând zâmbete ca urmare a faptului că ne-au adus în pragul sărăciei, care epatează prin afişarea luxului lor... şi îl afişează voit, pentru a ne demonstra că suntem clasa de jos. Clasă, care însă, i-a susţinut... şi poate, într-un fel, ne merităm pe deplin soarta...

Mă doare sufletul să aud zilnic de oameni disperaţi, care nu ştiu încotro să o apuce... copii flămânzi care cer dreptul la un trai decent şi hrana necesară unui om aflat în creştere... cu fiecare zi ce trece ne afundăm în facturi, ne privim disperaţi copiii şi nu ne îngrozim atât de viitorul nostru, cât de viitorul lor care pare mai incert decât e al nostru astăzi...

M-am săturat să privim zilnic cu durere în ochii copiilor noştri, ochi în care se află nişte suflete ce-şi trag cu fiecare clipă suflarea şi care privesc cu încredere în ochii noştri, aşteaptă cu speranţă să le dăm certitudinea unei vieţi mai puţin mizere...

Pe lângă sărăcia în care ne-au adus cei pe care noi i-am pus sus, am trăit să vedem şi urgia venită de undeva de sus, deznădăjduind oamenii şi mai mult, când poate mai aveau o fărâmă de speranţă...

Case luate de ape, surpate până în străfundul temeliei lor... oameni cu lacrimi în ochi, gâtuiţi de lipsa cuvintelor, privaţi de agoniseala de-o viaţă şi puşi în situaţia să privească ruinele lăsate de ape... vieţi omeneşti distruse, luate poate prea curând şi în împrejurări violente (puţin spus)... copii flămânzi, bătrâni nedormiţi, animale răvăşite sau suferinde după urma potopului...

Prea triste zile, prea mare potopul în care brusc ne-am trezit... tăieri de salarii, scumpiri bruşte... iadul apelor care pare să ne fi înghiţit...

Oare s-a săturat pământul de noi şi nu ne mai rabdă?? O temă la care putem reflecta... având în vedere recentele evenimente şi răutatea care tot mai adesea, se regăseşte în noi, ca oameni...

Monday 28 June 2010

La mulţi ani, unui artist...











... care mi-a dăruit piscuri de munte, verde curat, narcise... şi care are abilitatea de a face ceea ce fac eu folosind cuvintele, prin fotografie... şi îi iese mult mai bine :)


















Fotografii realizate de Bogdi...

Saturday 26 June 2010

Ţi-am surprins o parte de zâmbet...


şi asta cred că mi-a înseninat fiinţa... sau cel puţin asta vreau să cred. Ştiu că acolo unde eşti, zâmbeşti cu şi pentru mine...îţi şi văd chipul senin, plin de revărsare de viaţă... cu ochii veşnic călătorind spre zări în căutarea privirii mele verzi...




Ştii că acolo unde îţi erupe zâmbetul se întâmplă lucruri de nedescris, şi ştii că sunt cu inima, acolo unde vreau să fiu...numai pentru noi doi, pentru tine...


azi mă certai, mâine mă împăcai... îţi surprindeam surâsul şi ştiam deja că sunt absolvită de orice vină... "Nu fi copil, Calliope...", îmi spuneai... şi umezindu-mi buzele, continuiam să te necăjesc, dând întâmplărilor ton de joacă...


Ştiu că uneori mă voiai serioasă, supusă... iar faptul că eu luam aproape totul în glumă, te descuraja... mă analizai ore în şir... ţinându-mă în braţele tale, sărutându-mi umerii, criticându-mă cât sunt de mică...


Ştiu că şi-acum îţi aleargă prin vise picioarele mele, lungi, nedescrise... pe care ţi-era teamă să le întreci în fugă...mergeai doar la pas, numărându-mi timid paşii...


Mă priveai leneş în zile de vară, cum din direcţia mea îţi trimiteam baloane - curcubeu, baloane ce se ridicau deasupra noastră, ne priveau cu un aer superior şi ne mustrau pentru condiţia noastră pământească...


Imaginile se desfăşurau cu repeziciune, ideile nu stăruiau...ci conteneau să aprindă cu fervoare focul pasiunii în mine, ca mai apoi să caut să îl aprind şi în tine...


Vrăjitorule, era o putere în ochii mei care te chema... aş fi vrut din verzi să-i prefac în alţii... să fie mai comuni, să nu-i mai identifici cu firul ierbii, să nu mă mai sfidezi dăruindu-mi colier de smarald...


Când nu erai de acord cu mine îmi exploda privirea, mai apoi firea... îmi frângeai trupul sub al tău, căutând mereu să împaci copilul răzgâiat ce eram...


A trecut vremea când îmi asemuiai trupul de sirenă cu veşnicia, astăzi te-ai orientat spre alte trupuri, cărora le sorbi seva în neştire...


Îmi spuneai deseori că sunt o norocoasă că posed ochi verzi, acum te contrazic, fiindcă au plâns amarnic ochii mei... ca un copil înecat în lacrimi m-am comportat... şi nu eşti să vezi, preferi să eviţi...


Ţi-am surprins o parte de zâmbet... pe furiş, să nu-ţi stric momentul... zâmbeai din toată inima, de acolo, de unde eşti, de pe celălalt mal... ştiu că zâmbeşti în gând şi pentru mine...


Sunday 20 June 2010

Everybody wants to love, everybody wants to be loved...


Am să îmi fac peste vara ce-a venit punţi de trecere peste dragostea care la nesfârşit înşeală şi mă voi bucura de tandrele raze care nu contenesc a-şi răspândi căldura asupra mea şi a celorlalţi...
Am să culeg flori, fictiv le voi lăsa fără petale...am să încetez cu alergatul din stânga în dreapta...îmi voi urma traiectoria... zâmbind, respirând... mereu încrezătoare...
Toată lumea vrea să fie iubită, cu toţii ne dorim siguranţa şi braţele ocrotitoare ale cuiva... nu toţi avem parte de acestea, de aceea trebuie să trecem prin vară încălziţi de soare, dar cu speranţa că cineva la finele verii sufletul ni-l va încălzi...

Din când în când ne amintim...

(25.12.2004)

Copilăria, vârsta la care am fost
Copii cu vise şi curate suflete...
Mama cu zâmbetul ei ne-aducea în dar
Clipe de aur, în al poveştilor hotar.
Tatăl meu mult m-a iubit,
Orice dorinţă mi-a împlinit,
Pentru el prinţesă eram,
Fiecare moment de tristeţe
cu inocenţa de copil, o alungam.
Jocul cu fraţi şi surori,
Visul oricărui copil, speranţă în viitor
Fetiţe dulci, cu chip de îngeraşi
Băieţi cu spirit aventurier şi caracter poznaş.
Iarna cu fulgii imenşi din cer,
Zăpada ce se-aşterne în orice ungher...
Oamenii de zăpadă ce-n amintire încă-mi zâmbesc
Unde-mi sunt anii după care nutresc?
Anii de aur, ai copilăriei mele
Îmi invadează continuu visele,
Ce-aş vrea, copil la mama şi tata, din nou să fiu,
Să privesc stelele noaptea târziu.

Friday 18 June 2010

Tot ce putea fi iubire...


...în anii aceştia s-a risipit...

Mi-ar plăcea să fiu...


...acolo unde ar trebui să fiu, să alin durerea unei fiinţe care este încercată în aceste momente. Mi-ar plăcea să îi redau bucuria de altădată, să îi fac zilele senine...să alung tristeţea, de acolo, unde nu trebuia să îşi facă sălaş...

Sunt determinată să nu fac nimic, să aştept...ceea ce îmi provoacă o stare de iritare continuă...incertitudinea, faptul că nu cunosc şi faptic decursul evenimentelor mă face neliniştită...


Sper ca totul să fie bine, ca omul care "m-a crescut" şi mi-a insuflat toată dragostea pentru a deveni ceea ce sunt să zâmbească din nou, să redevină omul activ care era şi sper eu că încă este. Mentorul meu în toate, omul exemplar care mi-a servit drept model în activitate şi faptul că am realizat că nu a fost greşită calea de a-i urma din anumite puncte de vedere modelul de a fi, de a mă forma, de a deveni...

Nu vreau ca zâmbetele să fie substituite de lacrimi, ci îmi doresc să îi ofer întreaga mea recunoştinţă de care astăzi nu este conştient...dar pe care i-o port nestingherit...
Prieten drag, susţinătorul şi totodată criticul meu... vreau să zâmbeşti, să faci toate acele lucruri cu care te-ai deprins...lucruri care îţi dau şi ne dau viaţă... fiindcă suntem oameni dedicaţi spre ceea ce facem, dăruiţi cu totul...am simţit asta prin tine, şi mi se confirmă acum prin mine...

Spuneam cândva că distanţele apropie inimile, iar tu mă completai spunând că şi inimile apropie distanţele...cu siguranţă, aşa este, prieten drag...

Sunday 13 June 2010

Azi mi-a alunecat mâna pe chipul tău...


Se duce anotimpul teilor, pleacă iunie încet, încet...ducând cu sine zile de foc, cireşar împlinit, buchet de Sânziene înflorit şi împletit în păr de fete...
La fel trec şi zilele noastre, şi nu în zadar ne este dat timpul...să profităm de limitele care ni se impun (O zi are doar 24 de ore)... şi să trăim totul în aceste ore, să transformăm orele în minute...minute care vor deveni secunde...secunde ce vor sfârşi ca fiind clipe...
Ieri am revăzut iar aleile ce îmi aduc aminte de tine,...amintirea ta persistă pe asfaltul pictat de naivi copii, te ascunzi cu toată fiinţa în fiecare frunză care decorează peisajul într-un verde sublim şi etern... mi-e dor de ochii căprui, cărora pot să le transmit ce simt... fără prezenţa lor sunt tăcută, bucuroasă în sinea mea, fericită de fiecare nor de ploaie ce îmi sărută umerii goi... goi de nepăsare şi lipsă de clipă...
Am adormit cu gândul la fruntea ta descreţită de anii petrecuţi departe de mine... numărând iar liniile palmei tale şi ghicindu-ţi clipa de voioşie ce ţi se va ivi în priviri... zâmbet ce se-nfiripă în fiinţa mea şi mă face să zâmbesc drept răspuns dragostei care e numai una...
Am revăzut degetele tale strângându-le pe ale mele frenetic, într-un joc inocent de-a iubirea... emoţie, fior, clipă de clipă... şi sărutările atinse-neatinse de clipa ce ne i răsuflarea - bănuiesc eu, amândurora - căci fără tine nu-s fiinţă, cum fără de mine nu eşti un tot nici tu...
Azi mi-am lăsat trupul scăldat în raze de soare... şi nu te speria, nu mi-a profanat nici o părticică din suflet... unde eşti tu nu poate pătrunde... eşti taina cea mai de preţ, clipa ce trece dar nu pleacă niciodată, rămânând eternă într-un trecut îndepărtat...
Azi mi-a alunecat mâna pe chipul tău... ca-ntr-o închipuire ce se lasă chemată... am pelegrinat prin vieţi odihnite... luând de la fiecare, iubire ce se vrea... iubire ce se cere... iubire ce nu piere... iubire ce va fi-mplinită... iubire, fără de iubire... suntem pasibili de o tristă nemurire... pe când iubind, atingem şi-mplinim o clipă... care se vrea eternă, fără în derizoriu a cădea... pe chipul tău, ţinut în palma mea, simt cum o clipă s-a aşternut fericirea... ştii dragul meu, ce e când râzi cu ochii văzând o fiinţă dragă?? e iubirea... doar peste noi, din când în când, se-aşterne fericirea... căci ştim a o păstra... şi nu dorim pe un talant a da, ce-avem de drept şi de ce-i plină inima...