Atât..

Atât de mult ne-am înşelat
atunci când am crezut c-un fulg a dat
viaţă, unui om de zăpadă...


Fiindcă cel care viaţă
într-adevăr i-a dat
este copilul care l-a creat...


Acel copil,
bulgăre cu bulgăre îl creşte,
îl simte, îl adulmecă în aer
şi-l iubeşte...


Câţi oare,
o clipă nu am da?
s-avem măcar o oră
trăiri aşa intense?
Chiar dacă scurte
şi nu atât de dese...

Atâta doar,
că omul de zăpadă
a dispărut
într-o zi cu soare,
ne-a lăsat baltă
şi ne-am întrebat:
de ce oare?
Avea să revină vreodată?
bună întrebare...


Atât de mult ne-am înşelat,
noi, ce nepărtinit am judecat,
o dispariţie firească,
un om de gheaţă
ce-a-nceput să se topească...



Şi doar doi ochi au licăr şi lumină:
sunt ochii de copil, senini,
ce nu-şi astâmpără o lacrimă
cu iernile ce pleacă 
şi nu vin îndată,
ah, câtă-nsingurare
fără alb se-arată...