De uitare mă tem...

De uitare mă tem,
aşa cum mă tem
că va fi iarna aceasta
prea aspru gerul,
te caut, te-ngân
şi te chem,
trag peste noi - plapumă,
tot cerul...


De uitare mă tem:
de uitarea de tine,
de uitarea de sine,
de toate uitările
ce cu însingurarea
sunt sinonime
şi-atrag depărtările...


De uitare mă tem
şi mă mai tem de ceva:
să nu-mi spulber
din greşeală, cumva,
ultima stea răsărită,
în calea mea,
atât de-atent vădită...


De uitare mă tem
şi de ce va urma
după ea,
de aceea ies la lumină
şi mă las grabnic,
de soare inundată
cu cât ies mai mult la lumină
nu mă dau uitată,
privirea mea
de tot ce-o leagă astăzi
nu vrea ca să se despartă:
nici mâine,
niciodată.
De uitare mă tem,
e şi teama acesta
de slăbiciune, un semn,
deci, mă iartă.