Cât de pustie...

 Cât de pustie

este clipa,

cât de fragil

e caldarâmul,

suntem adesea împreună,

uneori niciunul.

Cât de pustie

este ora,

cât de senină-n toate –

aurora.

Mă dezvelesc

de-nchipuiri

şi aşteptare.

Ah, realitatea,

dragul meu,

mă chinuie,

mă doare.

Cât de pustie

este seara

când îşi lasă năframa

peste toate,

mi-e imposibil să-nţeleg

cum de nu eşti

şi să te-mbrăţişez

cum de  nu se mai poate?