Copilărie...

Ţi-aduci aminte?
Eu şi cu tine
am fost copii,
odată...
Dar asta
a fost
tare demult,
cu siguranţă,
astăzi,
nu-ţi vei fi amintit:
cum ne scăldam
emoţiile-n apă,
cum lăsam norii
de pe cer să treacă.
Mă îmbrăcam,
mă îmbrăcai
în zâmbet de copil
ce ne chema spre Rai...
E mult de-atunci
ca tu aminte să-ţi aduci,
eu n-am uitat
sărutul ce mi-a stat pe buze
şi-n veci nu ţi l-am dat.
Dar astăzi mi-am adus aminte,
privind fotografia
la doc, cândva, făcută
cum acel băieţel
tăcerea a reuşit să rupă.
Nu eram pregătită
să fac faţă,
aşa că într-o bună dimineaţă
la revărsarea zorilor
spre oraş am plecat,
ceea ce el nu ştie
e că în urmă-i m-am uitat
cu nostalgie...
Am revenit,
destul de repede,
dar pentru noi târziu.
Ţinea la braţ o alta,
eu aş fi putut să fiu...
M-am reîntors iar la oraş,
dar gândul des îmi zboară
la crâmpeiul de sat,
acolo unde dragostea
fără ştiinţă
mi-am uitat...
Privesc atât de des în urmă,
copilărie,
ce s-a ales astăzi de noi,
dacă nu doar - fărâmă?