Nadina

Nadina

Sunday 21 July 2013

Ţi-aduci aminte?





"Casele frumoase nu garantează fericirea şi nici nu îmbunătăţesc caracterul celor care locuiesc în ele.
Pare logic să presupui că oamenii au ceva din trăsăturile clădirilor de care sunt atraşi: te aştepţi ca oamenii care sunt sensibili la farmecul unei ferme vechi, cu pereţii din pietre cioplite neregulat şi prinse în mortar subţire, care apreciază reflexiile lumânărilor pe plăci de ceramică decorate manual, care sunt seduşi de biblioteci cu rafturile pline, de la podea până la tavan, de cărţi care miros dulce-prăfuit şi cărora le place să stea întinşi pe podea lângă franjurii unui covor turcesc complicat să ştie câte ceva despre răbdare şi stabilitate, sensibilitate şi blândeţe, inteligenţă şi cunoaştere, scepticism şi încredere. Te aştepţi ca asemenea entuziaşti să tânjească întreaga viaţă după valorile întrupate în obiectele care le apreciază." - Alain de Botton în "Arhitectura fericirii"



Ţi-aduci aminte? Pasajul pe care mi l-ai citit în ceainăria-librărie... îmi creionai dinaintea ochilor arhitectura fericirii... simpla ta prezenţă era îndeajuns... astăzi am reuşit să epuizez rândurile cărţii ce mi-ai dăruit atunci. O frumoasă poveste de dragoste am fost, poveste scrisă de anotimpul meu preferat... locurile în care am fost cu tine păstrează şi-acum mirosul tău...
A trebuit să pleci, a trebuit să rămân... astăzi, fiecare trăieşte într-un alt oraş... şi cine se-ntreabă uneori ce-i dragostea ar trebui să-şi poată răspunde la o altă întrebare: ştii ce înseamnă să-ţi fie zilnic dor şi să nu-l poţi urma? Am ieşit odată dintr-un apartament lăsând un bilet scrijelit de cuvintele dragostei dinlăuntrul meu... am ieşit pe acea uşă fiindcă mă doborau lacrimile, ştiam că va fi îndelung dorul ce va urma. Ştii ce înseamnă să-mi fie dor zilnic? De-acolo, de unde eşti astăzi, cu siguranţă - nu ştii...

Wednesday 17 July 2013

Eşti...

Eşti...
dacă ghiceşti...
sau poate nu ştii:
lumina lină ce coboară
în zile care simt că mă doboară,
balsam de suflet, o comoară,
iubirea ce-o resimt întâia oară.
Eşti, câte puţin din toate,
lupta mea pentru dreptate,
avem, împreună oare,
cauze-asemănătoare?
Ţinta spre care te-ndrepţi,
să fiu pasul ce-l aştepţi?
Nu faci pasul, nu fac pasul,
cum e oare cu rămasul?
 

Eşti un zâmbet ce alină,
blânda şi dulcea lumină,
eşti o zare, chiar o cale,
păşesc pe urma vorbei tale...
Eşti:
o taină, un îndemn,
ochii de care mă tem,
fiecare îndrăzneală
rămasă pe dinafară...
Eşti bărbatul, eu femeia,
Tu eşti gândul, eu ideea,
Tu eşti corpul şi lumina
ce mi-acoperă inima.
Eşti - în toate
şi când scriu
gândurile-mi te descriu,
cu fiecare-ncercare în artă
gândurile mi te poartă.
Eşti aici, chiar de departe,
niciun gând nu ne desparte,
tot un zâmbet, o lumină,
eşti îmbrăţişarea fină.

Nenorocirea acestei lumi...

Nenorocirea acestei lumi constă în faptul că ne accelerăm, în tot ceea ce facem, trăirile. Aşteptăm să primim, fără să dăruim. Când totul ar trebui să se rezume la "a dărui", fără a mai aştepta vreo răsplată. Tot mai adesea, suntem insensibili la nevoile şi suferinţele celor din jur. Sensibilitatea e o calitate, de aceea ar trebui să ne lăsăm sensibilizaţi, să nu mai fim înverşunaţi, să iubim mai uşor.
Nenorocirea zilelor noastre e că am uitat să iubim cu adevărat. Ne reprimăm adesea sentimentele, fără a lăsa să se vadă că înlăuntrul nostru clocotim de dragoste, viaţă, recunoştinţă. Sau uneori ne ascundem după paravanul impersonal al indiferenţei.
Nenorocirea noastră, umană în fapt, nenoroceşte totul în jurul nostru. Ucidem florile, farmecul soarelui, scâncet lin de căţel...acţionăm instinctual, fără a ne opri din verva cu care-am pornit...
Dacă am lăsa mai mult de la noi, am aprecia în primul rând lucrurile simple, am oferi mai multă dragoste şi înţelegere am opri poate năpăstuirea ce se abate uneori asupra noastră...fiindcă tot ce mână de om distruge, va acţiona fără-ndoială asupra lui!

În cerc de compas...













Cu aceeaşi dorinţă arzândă,
Cu aceeaşi premisă flămândă,
În cerc de compas,
Contabilizez, secundele
care-mpreună ne-au rămas...


Eşti mereu în contratimp,
m-am obişnuit cu acest arhetip,
Vii de nicăieri,
Te îndrepţi spre niciunde,
Iar în staţionarea-ţi - ştiu -
în sufletu-mi, iar, te vei ascunde...


În cerc de compas
îmi exersez, astăzi, paşii de dans...
te reconstruiesc din zâmbet
şi din alergarea-ţi spre mine,
cu toată dragostea ce-o am
astăzi, doar pentru tine...

Te salut din oraşul
cu vedere spre mal,
te sărut ca să vezi că nu-i sfârşit de carte,
nici pagină la final...
Te îmbrăţişez, de aici,
din filele dăruite...
Dragostea şi tot ce fac,
sunt doar, pentru tine, iubite!

Paşi rătăciţi...

"Există un trecut care o să ne amintească mereu unul de celălalt!!"

A fost odată o poveste despre doi îndrăgostiţi: tu şi eu...în ea întâlnesc de fiecare dată emoţie. Paşii mei caută paşii tăi, dar ploile de mai, par să-i fi şters...totu-i amintire, totu-i aievea...doar zâmbetul tău îmi aminteşte că ai stat în braţele mele, doar sufletul e martor că te doresc la nesfârşit...te doresc prezent, nu absent, cum eşti de o vreme...
Paşii mei rătăcesc pe aleile ce ne erau martori dragostei, odinioară...aş da orice împlinire, cât de mică pe o clipă cu tine...ar fi o bucurie imensă, o bucurie de copil...
Îmi urmez soarta, lăsând-o să decidă pentru mine. Cu toată lumina din mine, cu toată dragostea ce izvorăşte incandescentă din suflet şi se reflectă în ochii mei. Poate viaţa mi-a pregătit altceva...sau dacă va fi să fie, într-o zi vei fi iar în braţele mele, vei privi iar în ochii mei şi mă vei cuprinde într-o sărutare din care nu-mi vei mai da drumul, orice ar fi... Dar până atunci eu străbat malul stâng al vieţii, iar tu malul drept. Drumurile noastre nu au nici un punct de intersecţie. Sunt total opuse.

Şi azi mi-e dor de tine...


Toate direcţiile posibile îmi amintesc de tine: stânga ta mi-a fost alinarea, dreapta ta mi-a fost acoperământul, jos - erau dorinţa şi chemarea, sus - iubirea...braţele tale erau potopul de care mă lăsam adeseori cuprinsă...
Acest dor te caută şi nu te regăseşte precum altădată, în vecinătatea-mi...gonesc prin fiecare intersecţie, dar paşii în alte locuri te poartă...mi-ai strivit nu cu mult timp în urmă sărutul cu plecarea-ţi şi de-atunci toate sărutările ce ţi-am dat au început să mă doară...scrâşnesc în mine sentimente pe care încerc să le-năbuş şi care refuză să moară...
şi-atunci le dau câştig de cauză...fiindcă ştiu că iubirea te va mai purta în leagănul ei multă vreme...
Nu e ceva ce pot decide de azi pe mâine...nu e ceva de care pot să mă las din clipa următoare...am crezut că lipsa ta fizică va pierde din vedere multe amănunte şi va conlucra în scopul uitării: uitare de sine, uitare de foame de tine...
Azi sunt atât de mică când caut cu privirea spre cerul cu stele...ati sunt atât de neînsemnată când ridic ochii înlăcrimaţi către cer, căutându-te...nu eşti plecat atât de departe, respirăm doar aerul altui oraş...însă să ştii că sunt seri în care inima se face mică în mine şi dragostea doare...dorul e greu, e foarte greu să lupţi cu dorul...
Şi azi mi-e dor de tine...nu am în suflet nicio urmă de îndoială...atât de dor încât te-aş scoate din vise să te pot îmbrăţişa, săruta...chiar şi pentru o clipă care mai apoi să îmi pară rătăcire...