Nadina

Nadina

Wednesday 25 August 2010

Vara ce-a trecut...

... mi-a fost dor, am trecut prin emoţii, am încercat să fiu bună, m-am îndrăgostit, am învăţat, am avut parte de nopţi albe, am făcut plajă, am râs, am plâns, am dat examene, am revăzut chipuri, am fost melancolică, am refuzat, am înţeles că e pentru totdeauna, am strâns puţin sufletul în mine, m-am bucurat cu alţii, am avut toane, am experimentat diverse trăiri, am călătorit în diverse locuri, am cunoscut noi oameni, am sărutat, am umblat desculţă, am îmbrăţişat, am citit, am văzut Oradea şi Clujul, am fost acolo când trebuia să fiu pentru cineva, am plâns cu ea de neîmplinire, m-am rugat neîncetat, sunt mereu cu gândul la cineva, am avut prea multă energie, m-am bucurat de verde în splendoarea sa, era să mor, am avut fluturaşi în stomac, am făcut fotografii, mi-am promis să îl uit, am fost îmbufnată, am visat frumos, am avut izbucniri de fericire, am primit sărutări în gând, am fost ascultată, m-am cunoscut mai bine, am ascultat muzica preferată, am dansat, am cântat de fericire nebună şi-am plâns de neîmplinire firească, am stat şi pe net, m-am bucurat de soare, am luat verdele cu mine pretutindeni şi i-am oferit în dar cascadele fericirii veşnice...

A fost o vară palpitantă, plină... în care am făcut ce-am vrut... fără să-mi refuz ceva... vara împlinirilor, a neîmplinirilor... vara a ceva ce am regăsit... vara a ceva ce am pierdut definitiv... şi-a trecut vara... e bine să ne-amintim de ce a fost frumos... iar ce a fost mai puţin frumos, să rămână în urmă... în timpul trecut, care nu se mai trăieşte... deoarece, timpul prezent, e clipa în care vreau mereu să mă regăsesc... şi nu regret nimic din vara ce a fost, nimic din ce-am făcut, iubesc sau sunt... vor mai fi veri ca aceasta, pline, pe pământ... şi-am să mă bucur, ca acum, că sunt...

Uneori mă vreau copil...

... copilul părinţilor mei, copil al lumii... fără griji, fără temeri şi speranţe deşarte... vreau lumea mea minunată, cu infinite posibilităţi... cu şanse ce par să nu se mai termine... vreau să am iarăşi ochii blânzi... nu-i mai vreau întrebători, nici temători...

Uneori mă vreau copil! Uneori mă văd copil - şi mi-e un dor nebun de mine!! Copilăria e singurul dans, care, odată sfârşit, nu mai începe... nici un acord de melodie nu-i mai oferă repetitivitatea... doar în amintiri regăsesc dansul pierdut... urma sa o adulmec flămândă... melancolia primului dans, un dans inocent, un dans în care viaţa m-a purtat - aruncându-mă în vâltoarea unui salsa străbătut de adolescenţă, a unui vals purtat de maturitate şi a unui tango ce întru târziu va veni, încununând bătrâneţile...


Dacă nu aş fi schimbat ritmul, poate aş fi rămas acelaşi copil... azi mă văd precum alţii, în devenire- adult... dar mă simt tot copilul pe care ai mei părinţi l-au avut şi-l au în continuare... cât timp îi port în suflet, o să fiu copil - fără-ncetare...

Sunday 15 August 2010

Maria sinonimă cu melancolia...


Azi nu a fost cum mi-am imaginat... poate că sufletul meu e cine ştie pe unde... bărbatul iubit nu m-a îmbrăţişat cât îmi doream... nu mi-a spus cuvintele tandre pe care mi le rosteşte în alte zile... astăzi am simţit că nu ne aparţinem... şi totuşi... eşti mângâierea zilelor mele...

Azi sunt tăcută precum o carte... mă simt abandonată pe soclul unei biblioteci antice... prăfuită de timp şi neatinsele pagini încep a-mi lăcrima... azi nu pot rosti cuvinte de dragoste... sunt de o sensibilitate rară... tot ce mă atinge mă răneşte: prezenţă fizică, cuvinte, absenţă voită... şi toate cântă ecoul singurătăţii concentrate în această zi...

Azi mă simt ca o chitară... fără acord de melodie... părăsită într-un colţ, fără lumină, fără de viaţă... doar o căldură infernală ce-mi ucide spiritul creator... mă mângâie doar gândul că există un mâine mai bun, că şi acestea fac parte din viaţă... că sunt prin lume - şi eu - trecător...

Azi nu a fost cum mi-am imaginat... poate mâine...