Nadina

Nadina

Monday 27 December 2010

Să nu lăsăm oamenii de zăpadă să moară...


Ninge atât de frumos, de parcă iarna îşi cerne basmul deasupra noastră, a tuturor!! Ninge pentru mine, pentru tine, pentru el, pentru ea, pentru ei, pentru voi toţi... ninge ca în copilărie, cum de mult n-a mai nins... totul e alb... copacii sunt de "zahăr", fulgii de nea mi se-mpletesc în păr, mi se scaldă pe chip, mă sărută rece şi în acelaşi timp înduioşător...

Şi totuşi, unde am lăsat, cu toţii iarna? Majoritatea nu ne mai bucurăm ca altădată... avem preocupări atât de meschine... nu mai ieşim la săniuş, nu mai construim oameni de zăpadă...

Am întrebat într-o zi nişte copii din vecini dacă nu fac un om de zăpadă. Răspunsul:

- "Am făcut anul trecut unul mare, de ce să mai facem şi anul acesta?"

Un răspuns care m-a întristat... de parcă omul de zăpadă de anul trecut, topit atât la propriu cât şi la figurat, l-ar compensa pe cel de anul acesta... om de zăpadă ce se aşteaptă modelat...

Un mesaj pentru copii cât şi pentru adulţi: fiţi cu toţii COPII... nu uitaţi lucrul acesta... şi fiţi COPII din suflet.... daţi-vă cu sania, finisaţi omuleţi de zăpadă, râdeţi, colindaţi...

Nu lăsaţi oamenii de zăpadă să moară, pentru că, mă citez: "Crăciunul e şi al omului de zăpadă, cu ochii tuciurii, pe care îl construiesc, dărâm şi mai mereu refac, dăruindu-i la nesfârşit chipuri şi tot atâtea identităţi."

La toate acestea mai adaug şi o poezie realizată în colaborare cu un elev de-al meu, în care veţi vedea principiul faptului că şi omul de zăpadă are suflet:

"Omul de zăpadă nins,

Azi, în ger, s-a pus pe plâns,

Plângea soarta unui Fiu

Care din ceruri venea,

Să păzească de păcate,

Gânduri ca să lumineze,

Curaţi, El să ne păstreze.

Şi aşa, târziu în noapte,

Omuleţul de zăpadă,

Urmărea o mândră stea,

Care tare strălucea.

Şi-a ştiut că a sosit,

Fiul Domnului iubit,

Lacrimile-i şiroiau,

Cu rugăciuni se-mpleteau.

Şi a-nceput să fulguiască,

Peste ieslea cea domnească,

Semn că-n orice lucru rece

Este şi-o adâncă simţire,

O încercare de iubire.

Astfel, un om străjuia,

Lumea de gheaţă-l credea...".

Aşa că să nu îi lăsăm să piară, în fiecare iarnă să îi conturăm... la nesfârşit identităţi, precum unor copii, să dăm...

Saturday 25 December 2010

Crăciunul...

Crăciunul e un sentiment! O trăire intensă! E dorul de acasă, de îmbrăţişare, de luminiţe, de fulgi, colinde, ochi dragi, voce...
Crăciunul e o stare... mână întinsă către cei dragi, spre a-i îmbrăţişa... intenţia de a stărui cât mai mult în preajma lor...
Dar ce-i Crăciunul fără dragoste? Crăciunul însăşi e dragoste. Dragostea celor care îndură, care trăiesc, pleacă, revin... dragostea de copil... dragostea de femeie rănită... dragostea de părinţi... dragostea împărtăşită..
Crăciunul scoate la iveală toate tipurile de dragoste... le însumează într-una singură, fiindcă de Crăciun, dragostea e liberă, e frumoasă, senină... de Crăciun dragostea se bucură, se dăruieşte, împlineşte...
Anul acesta, Crăciunul e altfel... îl simt altfel... colindele au devenit rugăciuni, bradul - chipul bucuriei, naşterea Domnului - speranţa mea, copiii - chipul dragostei şi suplinirea celor care mă-ntregeau... Moş Crăciun - o certitudine, omul de zăpadă - o promisiune îndeplinită... stelele - dorul de cineva, părinţii - paşii ce duc acasă, prietenii - frânghiile care nu mă lasă să mă prăbuşesc...
Vă doresc din suflet un Crăciun Luminat însoţit de speranţa vieţii, clinchetul bucuriei, foşnetul darurilor, împlinirea viselor, călăuzirea paşilor, oameni de bună-credinţă, colind, certitudine, dragoste... Sărbători frumoase, lângă toţi cei dragi !!

cu mult drag,
Nadina Maria Szakacs

Friday 17 December 2010

nebun(ă) de alb...


Astăzi m-am trezit, ca niciodată, fericită de alb... am ridicat privirea spre înaltul cerului şi mii de fulgi îmi dezmierdau zâmbetul care pe chip stăruia...

Mai apoi, cascade de alb, mi-au sărutat la întâmplare gura... aprinzând în mine dorul de iarnă, dorul de fiinţă, dorul de alb...

Şi uite, aşa, m-a prins prima zi de iarnă, străbătând cărări troienite de viscol... în căutarea miraculosului... lăsând fulgii de nea să îmi unduiască în bătaia vântului şuviţele rebele...

nebun(ă) de alb, călătoresc şi-acum, cu dragostea-n suflet, cu cel drag de mână, în vise, pe buze şi trup...

Sunday 5 December 2010

Mă doare...

conf. univ. dr. Constantin Traian Chevereşan - (04.10.1947 - 02.12.2010)


În memoria celui mai bun, empatic, sufletist, inteligent profesor... ar fi multe de spus, dar să lăsăm amintirile să le păstreze... pentru mine va rămâne veşnic un prieten care va veghea dincolo de tăriile cereşti...


God rest your soul, teacher... I'll always remember you...

Sunday 28 November 2010

Sunt norocoasă că îl am, e norocos fiindcă mă are...


Am crezut că zilele ne pot fi salvare, dar ţinându-ne mult prea departe unul de altul, sporesc căutarea... am fost binecuvântată, îndrăgostindu-mă de tine, iar tu eşti aici, prezent, alimentându-mi visul...


Mie dor să îmi fie dor... mi-e dor în fiecare clipă de tine... nu te pierd, ci mă pierd când sunt cu tine :-)
Sunt norocoasă să te fi cunoscut, să mă faci părtaşă universului tău, să fiu luminătoarea de vise în calea ta... eşti norocos că m-am lipit de tine, că te caut, nu a fost niciunul - înaintea ta - să îi ofer atâta dragoste, de-aceea mă ofer ţie - cu vise, cu dragoste, cu ochii închişi, cu încredere - spre a nu mai greşi, nedându-mă...


Sunt norocoasă că îl am, e norocos fiindcă mă are... timpul se comprimă când nu suntem unul, ci devenim doi... eşti blândă lumină, nu ai nici o vină... cred că suntem suflet ce vrea să devină... eşti, te port în inimă... suntem norocoşi, o fi de vină o stea... sau poate-a complotat cu dragostea să ne lucească-n ochi fericirea...

Monday 22 November 2010

I hope one day to meet me halfway...


Nu voi uita niciodată când mi-ai spus că ne vom întâlni la jumătatea drumului... dacă sunt încredinţată de acest lucru, de ce mi-e teamă, azi, că am să te pierd?

Totul e tăcere... îţi respect tăcerea, aşa cum îmi respect şi sentimentele faţă de tine... nu pot pângări iubirea... lasă-mă să fiu în gândurile tale... şi nu alunga imaginea ta din gândurile mele...


Sper să ne putem plimba într-o zi de mână, senini... să ai puterea să mă priveşti în ochi, să mă araţi lumii ca fiind a ta... şi să ne contopim într-unul... fără să mai privim la timpul trecut, doar comprimând întregul univers în lumea noastră mică, dar plină de minuni...

Vreau să-mi mai săruţi creştetul încă o dată, să mă îndrumi... nu mă lăsa singură când e trecută jumătate de cale... iar pentru mine aş vrea mereu să stai în picioare. Mă luminezi, prin tine îmi iau energia de la soare... te voi iubi fără-ncetare...

Respectă-ţi promisiunea, deznădejdilor nu mă lăsa... mai este vreme, tu rămâi, nu mai pleca... e rost să plece alţii înaintea ta... tu trebuie să mă mai defineşti prin tine, să termini ce ai început cu bine... I hope one day to meet me halfway... that's what did you say...

We met in a Winter and we fell in love...

Am ştiu că acea zi e pecetluită să rămână în amintire. Nu a fost o zi, a fost un moment ce ne-a atins sufletele grabnic...

Zăpada albă, zilele construite pentru noi... toate se conturau... oameni de zăpadă ne zâmbeau... nu îmi era frig, nu îţi era frig... aveam sufletele acoperământ...

S-au scurs ierni în aşteptare, s-au uscat buzele de aspru vânt... până ne-am regăsit, iar, fiinţe... am tânjit după tine, dar tăinuiam orice dorinţă în mine... îţi iubeam chipul în fiecare clipă...


azi te ador la fel de mult... nu îţi închipui cât... eşti departe, regret că a trebuit să te las... şi totuşi sper să fii aici, dimineaţă...

Thursday 18 November 2010

INVITAŢIA LA VALS SAU CÂND ADEVĂRATA DRAGOSTE SE UCIDE PE SINE...



Prof. Szakacs Nadina Maria

Şcoala Generală Vladimirescu

Titlul operei are ca sursă de inspiraţie compoziţia lui Weber „L`invitation a la valse”. Este povestea de dragoste dintre Tudor, student la Drept şi a Mihaelei, studentă la Litere. O poveste de dragoste năucitoare, trăită cu febrilitate între orgolii, sentimente, deziluzii şi dor.

Povestea lor ia naştere la un bal studenţesc. Mihaela devine însă evidentă cu adevărat atunci când devine vecina lui Tudor. Acesta plănuieşte să o cucerească precum procedase şi în alte rânduri cu alte fete, însă se va lovi de refuzul ferm al fetei.

Va începe să îi scrie în mod repetat, obsedant. Nu concepea să piardă o astfel de partidă. Scrisorile de dragoste îi erau refuzate. Dar până la urmă fata s-a înmuiat şi a început să răspundă. Atunci, lui Tudor îi încolţeşte ideea că reduta, încet-încet, poate fi cucerită. Jubila în sinea lui.

Fata se îndrăgosteşte de el. Însă vrea să fie tratată cu respect, să nu fie comparată cu celelalte femei. În subconştientul său, Tudor la rândul lui, se îndrăgosteşte, dar este prea mândru să recunoască acest lucru până şi sie însuşi. Fata va accepta să se întâlnească cu el şi chiar i se va dărui trup şi suflet.

Cei doi pleacă la mare fericiţi şi îndrăgostiţi. Însă acolo un incident le umbreşte puţin fericirea. Tudor îi face fetei o surpriză şi o duce în excursie la Constantinopol.

Acolo sunt mai fericiţi ca niciodată. Acela e apogeul iubirii lor. Se confruntă cu exuberanţa primei iubiri, când toate gesturile au un ritm uluitor, când trăirile sunt ameţitoare şi plăcute. E prea multă fericire pentru fiinţa lor. Aici, Mihaela i se dăruieşte din nou, iar mai târziu acest lucru se va concretiza în fructul iubirii lor. Li se pare într-un fel că au realizat dragostea absolută, Tudor numind-o drept autoare a acestui fapt pe însăşi iubita lui.

La întoarcerea din excursie, Tudor îi scrie acesteia o scrisoare de adio. Îi era frică să mai continue, simţea că se lasă prea prins în mrejele dragostei. Aşteaptă o reacţie din partea fetei, însă aceasta întârzie să apară. Mihaela nu e dispusă să îl implore să continue dragostea dintre ei doi.

Tudor pleacă la ţară, unde se refugiază în muncă. Însă nu poate sub nici un chip să o dea uitării pe Mihaela. Şi pleacă convins la Bucureşti că aceasta îl va ierta şi că vor continua povestea de iubire de unde o lăsaseră.

Însă aici dă foarte greu de Mihaela şi întâlneşte o Mihaela rigidă, împietrită. Această atitudine a fetei deoarece îi dărâmase încrederea în singura dragoste pe care o crezuseră cândva absolută. Aimee era o alta. Era greu de înduplecat. Însă, în cele din urmă a acceptat să devină soţia lui.

Era un plan de răzbunare al femeii părăsite, mai ales că fusese părăsită, însărcinată fiind. Planul de răzbunare îşi găseşte o concretizare şi mai valabilă în momentul în care aceasta pierde sarcina.

Plănuieşte să îl înşele, însă planurile îi sunt date peste cap de un accident. Tudor va divorţa de ea şi o va obliga să se căsătorească cu presupusul amant. Le face acestora cadou casa care era pentru ei.

El va căpăta şi funcţia de profesor, funcţie după care Mihaela tânjise ca bărbatul de lângă ea să o aibă. Ea era foarte nefericită. S-ar fi întors la el. A şi recunoscut asta în scrisoarea de adio. Mihaela s-a sinucis. Ar fi dorit să se reîntoarcă la Tudor. Să însemne tot ce însemnase cândva pentru el. Şi să nu o trădeze căsătorindu-se cu prietena ei, Cici.

Toate aceste frământări au ucis-o. Şi Tudor îi împărtăşea frământările. Era atâta nelinişte în el de când aceasta se sinucise. Lua chiar şi el în calcul varianta sinuciderii.

Invitaţia la vals este destinul îndrăgostiţilor. Este drumul unei iubiri prea aprinse, o dragoste mult prea mare, care trecuse prin multe: îndoieli, sentimente, dor, aşteptare, împlinire. Au realizat dragostea absolută. Şi asta nu poate duce la fericire supremă. Când urci pe un piedestal, eşti coborât mult prea devreme. Ei au coborât de pe culmea dragostei lor dezamăgiţi, dezbinaţi de gelozie, trădare şi moarte.

Nu degeaba nu-şi mai găsea Tudor rostul: „Totul, totul îmi vorbeşte despre ea: locurile pe unde am hoinărit, casele, grădinile, lucrurile, oamenii pe care i-am cunoscut împreună. În toate şi în tot, parcă şi-a lăsat fiinţa ei […] Am credinţa fermă că viaţa mea a început cu Mihaela şi se încheie odată cu ea.”

Tot rostul existenţei începuse şi avea să se termine cu ea. Fiindcă ea, femeia cu ochii mari şi luminoşi, realizase dragostea absolută. Şi nu avea să mai fie nimeni după ea.

Înfruntarea destinului – sau când viaţa îţi dă o palmă...


În tragedia „Oedip rege” este înfăţişat destinul tragic al unei familii, tragism care are ca punct de pornire dorinţa de a procrea şi drept urmare consecinţele procreării. Consecinţele sunt tragice, vaste şi atrag după sine şi persoane care nu sunt implicate direct în comiterea păcatului.

Regele Laios este un exemplu de om potrivnic destinului său. Era tânăr când împreună cu soţia sa Iocasta s-au dus la un oracol şi au aflat că nu puteau avea moştenitori. Contrar prezicerilor oracolului, regele şi soţia sa au adus pe lume un fiu.

Astfel, regele s-a opus destinului de bunăvoie şi a dat naştere unui copil care nu trebuia să se zămislească pe acest pământ. De dragul hatârului său şi al soţiei sale s-a comis o nedreptate care avea să nu rămână nepedepsită neam de neamul lor.

După acest eveniment, cei doi soţi se prezintă din nou în faţa oracolului, unde află că naşterea acestui fiu va abate răul asupra lor. Mai exact, regelui Laios i se comunică faptul că va fi ucis de către fiul său. Avertizările oracolului au un ecou adânc în fiinţa regelui.

Încercând să împiedice acest fapt, regele ia o decizie în pripă şi îl abandonează pe noul-născut, cu certitudinea că astfel toate probleme sale vor lua sfârşit şi că prezicerile oracolului nu se vor împlini. Un gest greşit, deoarece orice faptă rea sau bună, comisă pe faţa pământului nu va rămâne nedescoperită iar făptuitorii vor da socoteală pentru ea.

Oedip creşte pe munte. Este crescut de către un cioban şi ajunge un voinic mare şi frumos. Va coborî în oraş cu ocazia participării la un concurs de aruncare a discului. Puterea şi voinicia sa fac ca discul în cauză să îl omoare chiar pe tatăl său, regele Laios. Este o ironie a sorţii, deoarece soarta îşi râde de cel care a încercat să evite abaterea unui necaz asupra sa, lovindu-l din plin.

Acest lucru stă drept dovadă faptului că oricât a încercat regele să îşi schimbe destinul, orice căi ar fi urmat tot ar fi sfârşit precum a prezis oracolul. Regele nu a avut puterea de a-şi schimba destinul, acesta fiind o forţă mult superioară omului şi de cele mai multe ori de necontrolat.

Ceea ce i-a prezis oracolul, avea să se întâmple mai devreme sau mai târziu deoarece ca oameni, ne aflăm sub semnul implacabil al destinului, suntem muritori pentru care nemurirea e un ţel mult prea râvnit şi pe care nu îl vom atinge. Nemurirea este precum mărul interzis care ne-a ispitit şi altădată, datorită căruia am păcătuit şi am tras consecinţa faptelor ca omenire.

Destinul face ca Oedip să se însoare cu mama sa, Iocasta şi să dea naştere la copii spurcaţi deoarece între rudele de sânge relaţiile intime sunt considerate un mare păcat, aceştia comiţând incest iar copiii născându-se spurcaţi.

În cazul de faţă, aceşti copii iau fiinţă din mamă şi fiu, dar există nenumărate situaţii în care gradele de rudenie pot face rabat de la acest exemplu şi copiii se pot naşte din relaţia dintre alte rudenii.

În Tiban se răspândeşte o boală care pare a nimici populaţia. Victimele se înteţeau în fiecare zi şi cădeau secerate de ciumă. Oamenii apelează la regele Oedip pentru a-i scăpa de năpăstuoasa ciumă, deoarece în alte rânduri îi mai scăpase şi de Sfinx.

Oedip află că boala necruţătoare a fost dată ca blestem asupra unui locuitor al oraşului. Investigând în amănunţime provenienţa acestui blestem, acesta descoperă că acel locuitor este chiar el însuşi şi că blestemul este o pedeapsă pe care o ispăşeşte pentru greşelile părinţilor lui, greşeli de care el nu este vinovat, dar pentru care este pedepsit.

Când mama sa află aceste lucruri, se îngrozeşte şi îşi curmă viaţa punându-şi frânghia de gât. Este momentul conştientizării propriilor greşeli. Nu mai vede ieşire decât în moarte. Oedip, deşi este nevinovat, se autopedepseşte la rândul său scoţându-şi ochii pentru a rămâne orb şi pentru a nu-i mai privi în ochi pe copiii spurcaţi născuţi în păcat.

Aceştia rămân cu povara păcatului părinţilor şi a bunicului lor. Trăiesc cu povara unor trupuri imperfecte, gârbovite de neştiinţă, din cauza răzvrătirii umane asupra destinului. Intervine hazardul care le dă viaţa peste cap tuturor.

Cert este faptul că omul trebuie să îşi cunoască propriile limite şi că nu trebuie să ia iniţiativa de a lupta împotriva destinului cu scopul de a-i schimba cursul. Trebuie să accepte ceea ce i-a fost hărăzit, să lase lucrurile să îşi desfăşoare făgaşul firesc.

Trebuie să ne gândim la faptul că urmările faptelor noastre nu se răsfrâng doar asupra noastră, ci în cele mai multe cazuri şi asupra membrilor familiei care nu sunt vinovaţi şi totuşi ajung să plătească pentru fapte de care nu au cunoştinţă sau pe care nu s-ar fi pretat să le comită.

De aceea este drept când se spune că omul trebuie să se mulţumească cu ceea ce are, deoarece Dumnezeu va avea grijă să răsplătească pe fiecare. Nu trebuie să pretindem de la destin ceea ce nu am primit, deoarece în multe dintre cazuri putem rămâne chiar şi fără ceea ce avem. În aceasta constă şi tragismul: în dezintegrarea unui individ, în pierderea de sine, în suferinţă morală şi fizică care distruge într-un final.

Saturday 13 November 2010

Leac pentru uitare...

Vreau să uit. Să te uit. Să uit tot ce eram până astăzi, împreună...
Vreau să uit căderea frunzelor, când le contemplam împreună şi minune tot ce vedeam ni se părea...

Vreau să uit cum alergam după stele, cum ne puneam dorinţe în contul lor, cum le dădeam nume, cum ne jucam de-a nemurirea redenumindu-le... vreau să uit câte stele căzătoare împreună am numărat...


Vreau să uit zâmbetele rătăcite pe chipurile noastre... ochi ce nu se săturau de contemplare... braţe ce se avântau şi se alintau... buze ce iscodeau întrebări şi răspunsuri... Vreau să uit cum e să îmi salte inima din piept când te întâlnesc... vreau să uit şi ce-i aia emoţie...


Vreau să plec din tine... să mă regăsesc în mine... şi nu cred că am să mă mai caut în alte entităţi... vreau să explorez.... să caut... să găsesc... să nu mai ştii de sunt eu sau o alta... vreau un leac... un leac pentru uitare... să nu mai doară că eşti prezent-absent, vreau să uit ultimele luni din viaţa mea, ultimele clipe petrecute cu tine... un leac pentru uitare vreau... dar oare de ce mă mint, când nici eu nu ştiu ce vreau ??

Thursday 11 November 2010

Contemporani cu dragostea


MOTTO :

„Există oameni-măşti care transpun pe scenă ce nu îndrăznesc în viaţa reală!”

Un scenariu de Nadina Maria Szakacs

Piesă revăzută şi adăugită

Acţiunea se desfăşoară în zilele noastre.

Persoane: Virgil – membrul unui partid foarte influent în oraş

Miriam – actriţă la Teatrul de Stat, iubita lui Virgil

Dominic – coleg cu Miriam la Teatrul de Stat

Laurenţiu – coleg de partid cu Virgil

Laura – soţia lui Laurenţiu

Chelner

Mulţimea din centrul oraşului

Invitaţii balului

Grupul de colindători din faţa bradului

Povestitor

Povestitor : Contemporani cu dragostea...ce-o mai fi însemnând şi asta? Dragostea este liantul care întăreşte legături, persoane, viziuni...Face ca tot ceea ce e îndepărtat să fie văzut de aproape, iar tot ce se află în apropiere să pară îndepărtat.

Dragostea uneşte punţi de netrecut, întrece orice închipuire...este un loz, şi nu degeaba această asemănare: câştigători sau învinşi – mizăm, ne-aruncăm cu capul înainte – şi chiar presimţind pericolul, simţim nevoia să mărim andrenalina, pregătind astfel teren spectaculosului...

Există oameni care îşi crează un context în ideea de a-şi expune convingerile. Preferă scena, ea atrăgând toate privirile...prezentăm situaţii, oferim modele de “aşa nu” – “aşa da”, ne-nchipuim dragostea sau pur şi simplu profităm de puţină lumină, din conul de penumbră în care ne aflăm, pentru a scoate la iveală ce încă nu am îndrăznit.

Oraşul este îmbrăcat în straie de sărbătoare, este perioada cadourilor, a faptelor spontane ce pornesc din suflet, a împlinirilor sufleteşti, a balurilor, a luminilor...

ACTUL I

(străzile orăşelului. Totul este foarte elegant împodobit cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Atmosfera predominantă este de pace. Trecătorii sunt paşnici, cuprinşi de euforia evenimentelor.

Zăpada este îngheţată, încă se mai pot zări fulgi de nea care timid îşi fac loc pe trotuar, pe acoperişuri, în câteva şuviţe de păr... E Ajunul Crăciunului, oamenii circulă, îşi fac cadouri, se felicită...Doi îndrăgostiţi, par oarecum desprinşi din peisaj...).

SCENA I

(Pe bulevard, se întâlnesccei doi îndrăgostiţi. Îşi oferă cadouri. Se plimbă. Par foarte prinşi în discuţia lor...).

Miriam (sărind în braţele lui Virgil şi sărutându-l apăsat pe buze): Salut honey. Mă aştepţi de mult timp?

Virgil : Adineauri am ajuns şi eu. (scotocindu-se în buzunarul hainei scoate un mic cadou pe care îl aşează în palmele iubitei): Uite cadoul din partea mea, baby. Sper să îţi placă, deoarece nu mi-a fost uşor să găsesc un lucru atât de deosebit.

Miriam (desfăcând cutiuţa şi toropindu-l cu sărutări pe iubitul ei): Nu pot să cred. Trebuie să fi costat o avere. Îmi place la nebunie. Eşti atât de bun, Vir, nespus de bun cu mine.

Virgil : Meriţi mult mai mult iubito. Este doar o broşă cu perle. E prea puţin din tot ce ţi-aş fi putut oferi. Am vrut să îţi ofer ceva simbolic care să îţi şi placă, să te şi mulţumească. Din câte observ, nu am dat greş. (o strânge în braţe şi o sărută).

Miriam (scoţând la rândul ei cadoul pentru Virgil) : Cât te iubesc. Eu ţi-am luat o carte. Ştiu că ţi-o doreai de foarte mult timp şi cred că e momentul să o adaugi colecţiei tale (îl sărută înmânându-i cadoul).

Virgil (privind admirativ cartea): Unde ai găsit-o? Eu de foarte mult timp o caut şi nu am reuşit să dau de ea. Şi e prima ediţie! (sărutându-i încheietura mâinii): Mulţumesc frumoasa mea. Eşti prima fată care ţine cont de dorinţele mele, care caută să îmi ofere o bucurie.

Miriam (făcându-i cu ochiul şi sărutându-l): Oare de ce honey? Fiindcă sunt fată de gaşcă şi prima care te iubeşte. Te-ai întrebat vreodată? Şi cui altcuiva să îi fac pe plac dacă nu ţie? Există cineva care ar putea merita mai mult atenţia şi iubirea mea?

Virgil (tachinând-o) : Eu ştiu? Orice-i posibil...

Miriam : Nici în glumă să nu spui asta. Mai ales că eu cred că sunt atât de puţin pentru tine. Şi tu eşti atât de bun...mi-aş dori foarte mult să te merit.

Virgil (luându-i obrajii între palmele sale şi privind-o în ochi): Ce vorbe sunt astea baby? Se poate? Noi ne merităm unul pe celălalt fiindcă ne iubim. Nu cred că suntem ,unul dintre noi, mai presus decât celălalt. (îi sărută pleoapele): Mă meriţi şi te merit în aceeaşi măsură. Te iubesc şi mă iubeşti, asta nu o poate nimeni schimba.

Miriam : De-aceea te iubesc eu pe tine, Vir. Mă linişteşti întotdeauna şi scoţi tot ce-i mai bun din mine. Mă consider extrem de fericită.

Virgil (luându-i mâna în mâna sa): Mă bucur că eşti fericită. Acesta e şi motivul pentru care te duc mâine la bal. Să te scot în lume, să te bucuri de toate plăcerile vieţii. Nu ca şi mine, care nu mai am stare din cauza adversarilor ăstora. Nu mai ştiu cum să le vin de hac nenorociţilor. Îmi vine să...

Miriam (gesticulând din mâini plictisită) : Sper să laşi politica deoparte. Măcar astă-seară încearcă să nu mai aduci subiectul în discuţie. (atingându-i mâinile lui Virgil cu braţul) : Ştii ce, dragă? Relaxează-te şi bucură-te de seara asta petrecută împreună.(privindu-l cu ochi galeşi): Nu-i aşa că e mai agreabilă prezenţa mea, decât cea a colegilor de la partid? (mai iscoditoare, cu o voce înaltă): Spune-mi că da.

Virgil (tuşind, păşind elegant la braţul lui Miriam): Dar, draga mea, nici nu se pune problema de prezenţe agreabile sau dezagreabile. (cu un ton mult mai cald, de astă dată): Şi e destul de clar că tu eşti cea mai importantă. (înclinând puţin capul): Se poate?

Miriam (cu un surâs cristalin, plăcut): Vir, eşti un dulce.Ai discursuri frumoase, dar mărturisirile sunt, mai degrabă, cele care conving. Ideea e să nu facem din această seară dezbatere politică, fiindcă vom sfârşi printr-o reprezentaţie teatrală. Şi atunci să te văd, unde ţi-e talentul?(râde dizgraţios şi tare, deranjant de tare).

Virgil (foarte serios): Baby, vom lăsa deoparte tot ce ne distrage de la o seară frumoasă petrecută în doi. (cu ochii strălucitori de lumină, zâmbind): E păcat să lăsăm o seară atât de frumoasă să treacă fără ca noi să o petrecem cum ne-am dori.

Miriam (pisicindu-se către Virgil): Mai bine mi-ai spune cum îţi par astă-seară. (îi dă ghionturi): Îţi plac? Îţi displac? Eu zic că sunt o companie plăcută, deschisă oricărui tip de subiect ce se vrea „devorat”, (dându-şi ochii peste cap): evident că orice subiect, total opus politicii. Şi în plus, sunt iubita ta, dispusă să fac orice, doar să te văd fericit.

Virgil (către Miriam, drept constatare): Trebuie să recunosc, că spre deosebire de alte întâlniri, astă-seară debordezi de umor fin, formidabil. Mă bucur să te găsesc în această stare. Eşti cea mai adorabilă fată pe care-o cunosc. (o strânge la piept).

Povestitor : Cei doi îndrăgostiţi, poposesc sub lumina unui felinar...din acel unghi, în care se află cei doi, se poate observa idila ce se consumă – la rece, la cald – unde îi este fiecăruia bine, cum îi place fiecăruia „să o servească”.

Această idilă, aparent aflată la început, îşi are origini vechi, fundamente clădite de-a lungul timpului. Pare o dragoste mare – sau chiar este o dragoste mare – constituind deliciul publicului martor la atenţiile gratuite oferite desigur, sub imperiul sentimentelor şi trăirilor. Idila are toate ingredientele unei reuşite de zile mari: doi intelectuali (politician de seamă, actriţă foarte cunoscută publicului larg), o doză de ipocrizie din partea femeii, subtilă naivitate din partea bărbatului, atmosferă romantică, contextul unui Ajun de Crăciun petrecut împreună, fiind nimeni altul decât pretextul de „a consolida” sentimentele deja existente între cei doi.

Miriam (privind spre felinar): Priveşte cât de frumos ninge. Trăim acum un basm de nedescris, un basm din care nu mai doresc să mă trezesc niciodată. E atâta alb în jur. Totul e atât de curat. Fulgii sunt atât de fragili. (gâtuită de emoţie): Astfel ninge când se întâlnesc două suflete menite unul altuia. Crezi în suflete pereche? Crezi în coincidenţe? Dar în toate acestea, acum, când le trăim?

Virgil: Cred, cred în tot ce-i palpabil. Cred ce trăim acum, tu şi eu, o singură fiinţă. Cred că e posibil să existe unitate între două fiinţe. Miracolul suntem noi. (o ia în braţe şi o roteşte).

Miriam : Şttt..!! Simţi? Miroase a zăpadă...

Virgil : Cum să miroasă a zăpadă, draga mea? Zăpada miroase? E posibil?

Miriam: Tu nu simţi zăpada? Aerul curat? Toate zările aerisite?

Virgil : Posibil. Nu m-am gândit niciodată că zăpada ar putea avea miros, gust sau ceva din astea. Ciudat mod de a privi lucrurile...

Miriam (prinde un fulg cu mâna, i-l întinde lui Virgil): Poftim, îţi dăruiesc un fulg de nea, drept dovadă a aprecierii mele. Un frumos fulg, care cu toată efemeritatea, ne va dovedi că în privinţa noastră, lucrurile stau altfel. În această seară simt că se vor lega cele mai trainice legături între noi.

Virgil (foarte romantic, intră în jocul iubitei sale, imitând chiar, comportamentul unui adolescent): Ah, unde e fulguleţul? (zâmbind): L-ai topit cu căldura buzelor tale, cu frumuseţea-ţi răpitoare, vrăjitoare mică. (o strânge strâns în braţe, îi sărută buzele ferm).

SCENA II

(Povestitor : Cei doi îndrăgostiţi păşesc languroşi pe o stradă lăturalnică, stradă unde se află expuse scena Naşterii Mântuitorului, un imens brad împodobit cu o multitudine de luminiţe de cele mai diverse culori. Pe această stradă accesul este permis doar trecătorilor, circulaţia vehiculelor fiind restricţionată. Întreaga stradă este împânzită de comercianţi care şi-au expus mărfurile ochilor dornici ai trecătorilor dispuşi să admire, să achiziţioneze).

Miriam (arătând către scena Naşterii Domnului): Priveşte! Nu-i aşa că este una dintre cele mai deosebite scene pe care ţi-a fost dat să o vezi vreodată? (cu mai multă convingere): Îl cunosc pe cel care a realizat şi montat scena. Suntem prieteni apropiaţi.

Virgil (trăgând-o spre el şi sărutându-i obrazul): Tu, pe toată lumea cunoşti, artistă mică. Nu ştiu cum se face, dar te afli mereu în miezul lucrurilor. Cunoşti detalii, chiar şi nesemnificative. Nu degeaba răspunzi la apelativul de vrăjitoare. Şi pe mine m-ai vrăjit şi m-ai făcut să îmi pierd minţile. (îşi afundă faţa în părul ei).

(Miriam zâmbeşte, cei doi poposesc în faţa scenei. Privesc, admiră, fac diverse remarci).

Virgil (constatând într-adevăr măiestria artistului care a realizat scena): E deosebită. Exact cum spui. Nu am mai văzut vreodată aşa ceva. Parcă e scena reală a naşterii, exact prototipul pe care ni-l expune Biblia. Contextul e acelaşi, însă e uimitor cât de mult se apropie de scena reală. Fantastic. (cu adoraţie): Rar ne este dat să fim martori la scene atât de deosebite. Şi astăzi...(gesticulează din cap a uimire).

Miriam (privindu-i chipul stupefiat de uimire): Doreşti să faci cunoştinţă cu Dominic? Doreşti?

Virgil (oarecum surprins): Cine este acest Dominic? Ce reprezintă el?

Miriam (cu satisfacţia persoanei care îşi dă importanţă majoră în oferirea unor lămuriri): Este chiar artistul. Uite-l acolo (arată spre dreapta). Vino la el (îl trage pe Virgil după ea).

Miriam (îl sărută pe Dominic de complezenţă): Bună seara, Dominic.

Dominic (foarte surprins de apariţie, răspunde salutului): Bună seara.

Miriam : Îţi admiram capodoperele (zâmbind larg şi arătând spre Virgil): Ţi-l prezint pe Virgil, sufletul meu pereche.

Dominic (îi strânge mâna lui Virgil): Bună seara. Onorat să vă cunosc.

Virgil : Bună seara. Asemenea. Pentru dumneata, Virgil.

Dominic: Aaaa, da. Am înţeles. Şi pentru tine Virgil, eu sunt Dominic. (către Miriam, bucuros de neaşteptata revedere): Ce te poartă, pe aceste tărâmuri, zeiţă? În plin Ajun faci risipă de farmec? Se poate? (îi ia mâna lui Miriam în mâna sa, aceasta execută o piruetă).

Miriam (foarte misterioasă): Ei, ei, Dominic...nu ştii tu că, sufletele deosebite, (îl ghionteşte), aşa artiste, precum noi, nu-şi găsesc liniştea? Mereu hoinărim în căutarea eu-lui, a sinelui...până într-o zi, când ne descoperim cu adevărat, pe noi înşine. Şi atunci ce surpriză...!! Suntem mereu în căutare, să nu ne scape cumva ineditul, necunoscutul – încă.

Dominic (mai mult pentru Virgil): Ştii, Virgil, la teatru, toată lumea îi spune zeiţă. (zâmbind): E cea mai frumoasă, mai talentată şi mai cultă. Are simţurile dezvoltate: fie că acestea privesc caracterul unui om, fie că se referă la bunele gusturi. (sărutând mâna lui Miriam): Le întruneşte pe toate. E artista desăvârşită. Impecabilă. Nu-i poţi găsi cusur. (înclinând, privirea-i pierdută de artist, spre Virgil): Îţi vine a crede?

Virgil (zâmbind): Da, îmi vine uşor a crede. Sunt persoane care încântă doar la simpla prezenţă, (arătând spre Miriam), desfată, lărgesc orizonturile, risipesc stări (şi foarte ceremonial): Unde mai pui, că oriunde apare, eclipsează întreaga audienţă cu frumuseţea-i, cu inteligenţa-i deosebit de sclipitoare.

Miriam (foarte modestă): Dominic şi Virgil, vă rog frumos. Lăsaţi, vă rog, lăsaţi exaltarea. Atenţia voastră mă copleşeşte. (cu o puternică convingere): Vorbele mi-au fost întotdeauna de prisos, lăsaţi mai bine faptele să vorbească.

(Cei doi domni surâd, având ca obiect de adoraţie, pe frumoasa actriţă ce li se înfăţişa înaintea ochilor sub toată splendoarea).

Miriam (către Dominic): Rămas bun prietene drag. Ai grijă ce faci, pe unde te mai expui privirilor (zâmbind) şi căror capodopere ai de gând să le mai dai viaţă.

Dominic: Mergeţi cu bine. Nu te îngrijora în privinţa asta. Nu am măiestria , dar nici îndrăzneala de a-L depăşi pe Creator, care ne-a oferit cea mai frumoasă capodoperă posibilă: femeia. Indiscutabil, e cel mai de seamă act creator. Un altul nu va reuşi să doboare performanţa. Nu stă în firea noastră, ştii bine. Oricât am fi de talentaţi. (către Virgil, care îl salută schiţând un gest cu mâna, iar apoi către amândoi ): Mi-a părut bine de cunoştinţă. Mergeţi cu bine, fiţi cu purtare de grijă.

Povestitor : (Cei doi îl părăsesc pe Dominic, ocolesc mulţimea, merg mai departe, făcându-şi loc spre imensul brad, în faţa căruia un grup de copii cântau colinde).

Miriam (către Virgil, referitor la beculeţele din brad): Le-aş fura pe toate pentru a ţi le dărui ţie. Fiecare culoare aş asocia-o cu numele ce porţi, fiecare lumină aş identifica-o cu chipu-ţi (sărută colţul gurii lui Virgil).

Virgil (toropit de cuvintele iubitei sale): Eşti poet în devenire astă-seară. Combini scena cu viaţa reală, eşti într-adevăr o artistă. Te transpui diverselor personaje, reciţi, ai o fire sensibilă. (rostesc împreună): O artistă, care oricând doreşte se transfigurează unui chip, unui caracter, dar care în viaţa reală se detaşează de scenă.

( Ies de pe stradă, iar în dreapta li se înfăţişează cafeneaua la care şi poposesc).

ACTUL II

(Povestitor : Cei doi îndrăgostiţi păşesc entuziasmaţi şi dornici să se încălzească, în interiorul cafenelei. Înăuntru, îi îmbie o aromă puternică de cafea şi semiîntunericul).

SCENA I

(Virgil îl întâlneşte pe Laurenţiu, coleg de partid şi pe soţia acestuia. Cei doi se aşează la masă cu aceştia. Au loc diverse conversaţii, care mai de care mai surprinzătoare).

Virgil (dând mâna cu Laurenţiu şi sărutând mâna soţiei acestuia): Bună seara, Laurenţiu. Bună seara, Laura.

Laurenţiu (secondat de soţia sa): Bună seara şi vouă.

Miriam: Bună seara.

Virgil: Putem lua loc lângă voi? În caz că nu deranjăm, evident. Poate vă doriţi intimitate, eu ştiu...

Laurenţiu (foarte ospitalier): Fireşte că puteţi sta cu noi. Se pune problema vreunui deranj? Dar ce vă poartă în seara de Ajun pe drumuri? Credeam că numai noi avem chef de plimbare şi ne vom trezi prin cafenele. Dar uite că e lume, surprinzător de multă.

Virgil: Socializăm şi noi când ni se oferă prilejul. Ne-am fi plictisit să stăm acasă. Evident, închiriezi un film bun, dar parcă o plimbare e mai binevenită acum. E şi timpul ăsta aşa de frumos. Cine ştie când ne vom mai întâlni cu zăpada? Doar dacă mai mergem la munte, şi cine ştie dacă şi acolo...cu încălzirea asta globală nu-i de mirare...Am fost să vedem centrul, să admirăm oraşul noaptea. Per ansamblu, totul este frumos, învăluit de linişte.

Laurenţiu: Nici nu ar putea fi altfel într-o seară precum asta. Însă să nu ne facem de pe acum iluzii, încă nu s-au liniştit apele. Dimpotrivă, sunt învolburate şi presimt că nu se vor limpezi curând. Crede-mă că sunt mari probleme la sediu. Şicanele de-abia acum încep.

Virgil: Ai mare dreptate. Vom avea de dus o luptă crâncenă. Cine ştie cum vom ieşi din toate astea. Numai să nu ne ambalăm prea tare. Să fim cât de cât prevăzători. Cine ştie cât de şifonaţi am putea ieşi.

Laurenţiu (cu interes): Apropo, veniţi mâine seară la bal? Nu aţi pomenit aproape nimic despre bal şi se ştie de el de pe la sfârşitul lui octombrie. Ne mai distrăm şi noi. Uităm de grijile cotidiene. Şi să nu uit. Cred că ai auzit de acuzele la adresa noastră, nu ?

Virgil): Mama lor de imbecili. Am auzit. Cum să nu aud? Oricum, să ştii, că nici lor situaţia nu o să le fie favorabilă. În nici un caz. Sigur venim la bal. Nu am rata o astfel de ieşire. Ce se spune? Celălalt partid organizează manifestaţii de genul? Sau sunt mai modeşti şi ne predau ştafeta? Cred că pun şi ei la cale ceva.

Laurenţiu: Ei, modeşti din fire? Nu ştiu cum să ne mai taie elanul. Din sursele noastre, pe care le ştii cât sunt de sigure, pot să îţi spun că şi ei organizează o serată. Ei nu îi spun bal, ci gală. Nu se pretează doar la atât, folosesc cadre şi nume pompoase. Cunoscând persoanele, nici nu are rost să mai pomenim. Îmi otrăvesc sufletul vorbind despre astfel de persoane.

Virgil: Mda, după cum mă aşteptam. Tabăra adversă mereu ne face concurenţă. Nu înţeleg de ce îmi mai puneam problema? Era firesc să se întâmple aşa.

Laurenţiu: Şi să nu îţi mai pomenesc de faptul că au ales ca locaţie de desfăşurare a evenimentului un local în vecinătatea noastră. Culmea culmilor e faptul că nu au găsit o altă locaţie.

Virgil (stupefiat): Nu au deloc moralitate. Pe cuvântul meu. În noul an promit solemn, pe cuvânt de onoare, că personal, voi întreprinde orice acţiune de a le zădărnici planurile. O să facem tot ce ne stă în puteri să îi provocăm şi să dovedim nereguli în ceea ce îi priveşte.

Laurenţiu: Sunt atât de inofensivi, încât nici nu merită atâta atenţie. Deşi paza bună trece primejdia rea.

Miriam: Vai, dar voi sunteţi foarte porniţi cu politica. Trăiţi prin ea şi ea prin voi. Câtă reciprocitate. Dumnezeule. Nu s-a mai pomenit aşa ceva. În timpul anului politică, de sărbători politică, la serate la fel. Şi în patul conjugal tot politică?

Laurenţiu: Stai liniştită, Miriam. Erau doar gânduri de-ale noastre, un fel de planuri de bătaie. Câte nu îl preocupă pe om când e vorba de a se menţine la un anume standard. Ori ei, ori noi. În sistemul acesta nu merge altfel. Dacă stăm cu braţele încrucişate ne trezim că ne nimicesc. Nu, nu se poate aşa ceva, trebuie luată atitudine.

Miriam: Prea multă bătaie de cap. În aceste momente ar trebui să ne concentrăm atenţia asupra evenimentelor. De exemplu, balul de mâine seară. Va aduna lume multă, lumea bună. Cred că e pretextul potrivit de a ne sustrage de la orice alte acţiuni.

Virgil: Într-adevăr, draga mea, va fi un bal minunat. Însă nu ne lăsăm pe tânjală, va trebui să existe mereu un ochi care veghează. Dacă nu acţionăm, sunt în stare să ne nimicească.

Miriam: Cu siguranţă, va fi un bal special. Câte nu se vor înscrie în istorie...

Virgil: Preconizezi ceva anume?

Miriam: Fireşte că nu. Aş putea? Sau cu ce drept? Mă gândeam doar la faptul că e Crăciunul...şi că va fi un eveniment deosebit. Doar atât.

Laurenţiu: Oricum femeile şi politica nu prea au de-a face una cu cealaltă. Femeile trebuie să strălucească în toalete de seară, să zâmbească, să facă conversaţie pentru o cât mai bună impresie.

Miriam: Vă înşelaţi în privinţa noastră. Femeile pot la fel de bine să facă politică. Nu ne mai subestimaţi, fiindcă la o adică, putem dovedi contrariul spuselor tale.

Laurenţiu (cu interes): Şi anume?

Miriam: Eu cred că sunt femei care ar avea foarte multe de spus în politică, doar că nu au luat încă atitudinea potrivită. Şi mai cred că în spatele unui bărbat stă mereu o femeie care îl ghidează.

Virgil: Draga mea, stârneşti adevărate polemici. Parcă nu te interesa subiectul...

Laurenţiu: Te rog să nu o distragi de la discuţie. Te rog frumos Miriam să continui. Cam ce anume ar putea realiza o femeie în ceea ce priveşte domeniul politic?

Miriam: Cam ce nu îţi poţi închipui Laur. Armele cu care luptă o femeie se pot dovedi mai eficiente decât cele folosite de către un bărbat.

Laurenţiu: Mi-aş permite să fac un pariu cu tine. Desigur, dacă îmi permiţi.

Miriam: Nu văd de ce m-aş împotrivi. Sunt deschisă la orice...

Laurenţiu (frecându-şi mâinile): Uite ce propun. Daco o femeie îmi dovedeşte iscusinţa şi abilitatea ei de manevrare, monopolizare politică – eu, o spun cu toată seninătatea – îmi înaintez demisia.

Miriam (ridicând o sprânceană): Nu e cam mare miza?
Virgil: Deja deveniţi ridicoli. Se uită lumea la noi. Se poate aşa ceva?

Laurenţiu: Nu te agita te rog. Sunt sigur pe mine, stăpân pe situaţie. Crede-mă, nu aş risca...Ştiu pe ce mă bazez şi de aceea am şi pus problema în discuţie.

Miriam: Cred că deja ţi-aţi asumat un risc deosebit de mare. te arunci în necunoscut, fără să te gândeşti, măcar o clipă, că s-ar putea petrece exact ceea ce tu nu poţi concepe că ar fi posibil. Şi pierderile ar fi mari, măi Laur. Ar fi păcat.

Laurenţiu: Nici vorbă.

Miriam : Sper să nu fiu de faţă când cariera ta politică se va sfârşi. Deşi nu cred că pot evita acest lucru.

Virgil (împăciuitor): Suficient. Am auzit destule. E totuşi, Ajunul Crăciunului. Nu e moral să ne preocupe subiecte de genul. Trece Crăciunul, mai punem ceva la cale. Trece Anul Nou, acţionăm.

Laurenţiu: Laura şi Virgil sunt martori la cele spuse. În condiţiile astea putem bate palma?

Miriam (bătând palma cu Laurenţiu): S-a făcut.

Laurenţiu: În rest ce aţi mai făcut? În ultima vreme nu v-am mai văzut împreună. Doar pe Virgil îl văd, că deh, suntem colegi. Aţi cam rărit ieşirile împreună?

Miriam: Noi? Deloc. Poate nu am prins prilejul de a mai ieşi atât de mult sau nu ne-am întâlnit cu cei cunoscuţi. Lucrurile între noi sunt cum le ştii. Nu s-a schimbat nimic. Tot împreună, doar că ne împărţim fiecare între activităţi pe care le desfăşurăm zilnic.

Laurenţiu : Şi nu aveţi alte intenţii? O logodnă, o căsătorie? Nu mai pierdeţi timpul.

Miriam : Este timp şi pentru acest pas. Cel mai bine e să nu ne pripim.

Virgil : Pe parcurs o să oficiem şi astfel legătura dintre noi. Dar copilaşii voştri ce mai fac?

Laurenţiu : Ştrengarii ăia doi? Sunt blestemaţi de mama focului. Toată ziua numai năzbâtii fac. Laura e toată ziua cu ei acasă. Pe mine mă aşteaptă seara când vin de la birou. Oricât de obosit aş fi trebuie să îi port în cârcă, să mă joc de-a eroul, să citesc cărţi de poveşti şi să vizionez desene animate.

Virgil : Complexă viaţa asta de tătic (îl bate pe spate pe Laurenţiu). Încă nu mă simt pregătit să port omuleţi în cârcă. Dar cine ştie, poate curând. Toate se învaţă pe parcurs. O să fiu şi erou, şi soţ. Vai, câte mă aşteaptă.

Laura : Ai să vezi că o să îţi placă. Nu ştii câtă satisfacţie aduc şi toate astea. Nimeni nu pleacă cu premisa că e făcut pentru viaţa de familie. Odată ce ai întâlnit persoana potrivită pentru a-ţi întemeia o familie, totul vine de la sine. Numai împreună se clădesc toate astea.

Miriam : Sfaturi de la cunoscători în domeniu. Oricum aveţi o căsnicie în spate şi doi copii deja. Mă gândesc că nu vorbiţi în necunoştinţă de cauză.

Laurenţiu (foarte satisfăcut): Apropo de copii, noi trebuie să mai mergem şi acasă nevastă. Doar nu o să stea soacră-mea cu ei tot Ajunul. Sunt şi aşa neastâmpăraţi.

Laura : Seamănă cu tatăl lor. Numai el e aşa neastâmpărat. (îi face din ochi şi îl sărută).

Virgil : În aceste condiţii noi ne retragem. Ne-a făcut o plăcere deosebită. Vă dorim o seară plăcută şi ne revedem la bal.

Virgil: Seară bună s-aveţi.

Miriam: Plăcerea a fost şi de partea noastră.

(Laurenţiu şi soţia sa ies din cafenea).

SCENA II

(cei doi cer un separeu, îşi comandă câte o ciocolată caldă, discută).

Virgil: Chelner, aveţi un separeu? Eu şi prietena mea am dori să ne retragem în intimitate.

Chelner: Bineînţeles domnule. Poftiţi vă rog (îi conduce către separeu).

Virgil: Mulţumesc. Eşti foarte amabil. Am dori să consultăm şi noi un meniu, dacă se poate.

Chelner (întinzându-le câte un meniu): Desigur. Mă chemaţi când v-aţi hotărât asupra comenzii.

Virgil: Aşa vom face. Mulţumim. (către Miriam): Nu am comandat nimic. Ne-am lansat în discuţii însă. Şi ţie, din vastele mele cunoştinţe, îţi displăcea politica? Sau?

Miriam: Ei, nu te împăuna. Am lansat şi eu o provocare, aşa, de dragul provocărilor. Trăim prea plicticos. Ne mai distrăm, ne mai destindem.

Virgil (sărutând-o pe gât): Să înţeleg că îţi place provocată?

Miriam: Îmi place să provoc şi deopotrivă să fiu provocată. Însă prefer să fiu eu cea stăpână pe situaţie. Când provoc însă, ştiu pe ce mă bazez.

Virgil: Atunci preia controlul. Şi nu doar atât: deţii controlul absolut.

Miriam (surâzând): Eram deja conştientă de acest lucru honey.

Virgil (cufundat în meniu): Preluând controlul, cam ce ai dori să comandăm?

Miriam: Eu prefer o ciocolată caldă. Simt nevoia să mă încălzesc. Ne-am plimbat destul prin zăpadă şi ger.

Virgil (puţin dezamăgit): Şi bietul de mine, care crezusem că ţi-am făcut deja încălzirea...sau poate Laur cu provocările lui?

Miriam: Doar de atât eşti capabil? Ei bine, nu m-am lăsat convinsă. Iar Laur nu a fost în stare decât să îmi stârnească puţin orgoliul.

Virgil: Atunci comand şi eu o ciocolată caldă. (către chelner): Vino te rog să preiei comanda.

Chelner: Ce aţi dori domnule?

Virgil: Atât eu cât şi doamna vom servi câte o ciocolată caldă.

Chelner (notându-şi comanda): Două ciocolate calde. Le veţi avea imediat.

Virgil (către Miriam): Şi ce deux piece poartă doamna astă seară? Sau e secret? Ce se zăreşte în decolteu? Acolo e cald şi bine...

Miriam: Drăguţule, cam sari calul şi ne supărăm. Nu îţi poţi rezolva problemele existenţiale într-un mod mai subtil? Am tăbărât eu cândva pe tine în public? Suntem mai retraşi, dar totuşi, nu ne permitem.

Virgil: Observ, că nu-i de glumă cu tine...nu ţi se pare mai incitant să îţi fac avansuri în public?

Chelner: Poftiţi vă rog, comanda. Plătiţi acum sau la plecare?

Virgil (scoţându-şi portmoneul): Plătim acum. Mulţumim frumos. Sărbători fericite.

Chelner: Asemenea vă dorim. O seară plăcută.

Virgil: Şi unde rămăseserăm? La culori...Hm, cred că roşul te prinde foarte bine. Îţi scoate în evidenţă feminitatea.

Miriam: Se prea poate. E o culoare foarte senzuală. Ar putea fi o opţiune. Deja cred că imaginaţia îţi joacă feste închipuindu-ţi ce culoare are lenjeria mea. Port negru, pur şi simplu negru. Fără alte nuanţe...un negru seducător care se pliază perfect peste formele mele.

Virgil: Negru?? Negru e culoare de doliu...Acum sunt sărbătorile...

Miriam: Nu am de gând să fiu nici Crăciuniţă, nici papagal. Lasă-ţi deoparte închipuirile. Of, voi bărbaţii, ce fire slabă aveţi, cum vă lăsaţi conduşi de imaginaţie, de simţuri...Pe cât de imuni păreţi pe plan profesional, pe atât sunteţi de vulnerabili în plan sentimental. Dacă aş renunţa la un articol vestimentar în acest moment, cred că ai saliva.

Virgil: Nu mai fi atât de critică, iubire. Ştii cât de mult ţin la tine. În preajma ta nu pot fi altfel. Nu pot să te văd fără să-mi trezeşti simţurile, nu pot să te ating fără să mă treacă sudori.

Miriam: Înţeleg. M-am obişnuit cu ideea că la vederea unei femei, bărbatul nu-şi mai foloseşte capul care trebuie.

Virgil: Mai zăbovim sau plecăm? Atât de repede trece timpul. Nici nu ne dăm seama. Scumpa mea, e o plăcere să te întâlnesc de fiecare dată. Îmi cer scuze dacă m-am prea prostit. Nu am vrut decât să te provoc puţin.

Miriam (pisicindu-se): Plecăm honey. E deja târziu. Ştii că te ador, prostuţule. Şi îmi place şi mie hârjoneala, dar să nu ne expunem prea mult privirilor. Poate treci pe la mine. E cu totul altceva.

(cei doi ies şi se fac nevăzuţi în întunericul nopţii...).

ACTUL III

(Acasă la Virgil. Interior. Acesta se pregăteşte de bal. E singur, cu gândurile sale...).

Virgil: Aceasta va fi seara cea mare. Oare ce vor spune cu toţii? Cât am aşteptat clipa aceasta. Va fi o surpriză...sper să îi fie pe plac (privind inelul şi punându-l în cutiuţă). De câteva zile nu mai sunt om. Nu mai am stare, nu mai dorm. Câte nopţi de nesomn. Dumnezeule mare. Câtă frământare. Şi toate acestea pentru o femeie. Dar nu e vorba de orice femeie...

În încercarea de a dori să iasă totul perfect, sper să nu dau greş. Am pus amănuntele la punct, am organizat totul minuţios. Sper doar, să nu-mi nesocotească îndrăzneala. Nu ar putea. Sunt 10 luni de când ne iubim. Sentimentele sunt reciproce. Cu siguranţă se aşteaptă să fac acest pas. Trebuie, trebuie să iau atitudine...

Nu sunt, oare eu, bărbatul? Femeie aşteaptă mereu o surpriză. Cât de mică, dar să fie surprinsă în mod plăcut. Sunt sigur că o va impresiona gestul. În viaţă, trebuie să faci totul în mod calculat, să surprinzi, să nu te araţi sigur pe tine decât atunci când eşti convins de reuşită.

Eu simt că acum este momentul meu de glorie. Voi triumfa prin dragoste, chiar de ar fi să îmi trezesc antipatii. (privind către ceas): E deja târziu. Trebuie să merg să o iau pe Miriam. Nu îmi mai pot stăpâni emoţiile.

Calm, fi calm. Eşti stăpân pe situaţie. Deţii controlul. (se pipăie în buzunar): Inelul, e aici...cred că am luat tot ce ar trebui. Prinţesa mea va străluci astă-seară...ah, ce gând nebun, vai ce fericire! Trebuie să merg să o iau, vom ajunge târziu la bal...

(Iese foarte buimăcit, emoţionat. Se îndreaptă spre Miriam pentru a o lua de acasă şi a o conduce la bal).

ACTUL IV

(Acasă la Miriam. Aceasta se aranjează, îşi aranjează toaleta. În prima scenă e singură, cu gândurile ei. În cea de-a doua scenă e introdus Virgil).

SCENA I

(interiorul casei lui Miriam. Pe pereţi totul e decorat cu tablouri fine, de bun gust, dezvăluind astfel o fire artistă. Rafturile bibliotecii sunt pline cu cărţi. Aceasta cochetează cu oglinda. Se aranjează. Reflectează asupra anumitor lucruri).

Miriam: Hm, de când aştept această seară. Va fi o seară încununată de victorie. Nu voi mai fi doar o actriţă de provincie. După ecoul răsunător al acestui succes, mă aşteaptă atât de multe uşi deschise. Nici nu îmi pot imagina.

Nu va mai pune nimeni la îndoială talentul meu actoricesc. M-am născut pentru asta. M-am născut să transpun, să dau viaţă altor personaje. Sunt făcută pentru scenă. Pentru scena teatrului, pentru scena vieţii.

Of, ce seară...întregul corp mă furnică doar la gândul...Va fi o nebunie, dar numai din nebunii se nasc lucrurile cu adevărat straşnice. Voi fi cu siguranţă femeia ce va lua cei mai mulţi ochi. Nu rezist tentaţiei de a mă gândi la reacţiile celor prezenţi. Acesta va fi doctoratul meu în teatru.

Prezenţa mea scenică este incontestabilă. Voi fi aclamată pentru scenariu, regie, joc de rol. Nu mă bucură victoria în sine, ci personal, faptul că voi reuşi să demonstrez lumii ceva. Că în politică se joacă foarte mult teatru. Şi de proastă calitate. Cu actori slabi de înger, meschini, trufaşi. Oamenii în care mă văd nevoită să lovesc pentru că la rândul lor au lovit în alţii.

SCENA II

(acelaşi interior. Intră Virgil...).

Virgil: Se poate iubito?

Miriam: Desigur, honey. Bine ai venit (îl sărută uşor pe gură).

Virgil (contemplativ): Eşti de-a dreptul superbă. Nu ţi se spune degeaba zeiţă...(Miriam nu conteneşte cu piruetele).

Miriam: Mă bucur că mi-ai ascultat sfaturile în ceea ce priveşte vestimentaţia (îi sărută fruntea). Cine are grijă de tine?

Virgil: Se putea draga mea? Ştii că eu te ascult orbeşte...Cu tine nu dau niciodată greş. Iar vestimentaţia ta nu e pe departe cea mai modestă. (îi sărută umerii lacom).

Miriam: Am dorit o ţinută care să ne pună în evidenţă. Ştiu că e foarte important pentru tine să facem impresie bună astă-seară. Vreau să fiu motiv de mândrie, nu de ruşine, iubi. Tu eşti o persoană importantă şi nu vreau ca o apariţie modestă a mea să îţi scadă importanţa.

Virgil: Scumpa mea, simpla ta prezenţă face totul. Eşti de-ajuns tu. Te asigur. Multe ar da să fie precum eşti tu.

Miriam: Linguşitorule. Nu ştiţi voi câte sacrificii facem, noi, femeile, pentru a vă fi pe plac? Simţim nevoia să fim perfecte pentru a reuşi să ne facem iubite, adorate, răsfăţate. Crezi că e uşor? Te înşeli dacă crezi asta. E foarte grea viaţa de femeie.

Virgil: În ceea ce te priveşte, draga mea, natura a fost foarte darnică cu tine. Te-a înzestrat cu tot ce putea fi mai de preţ. Fără exagerare. Pot afirma că reprezinţi femeia totală. Din toate punctele de vedere. Eşti fata mea dragă şi scumpă.

Miriam (neîncrezătoare): Cât mi-aş dori să dau crezare acestor cuvinte care îmi gâdilă orgoliul şi-mi fac o mare cinste. Sunt puţin sceptică, fiindcă ai atâtea colege frumoase.

Virgil : Eşti geloasă baby?

Miriam : Recunosc că da, sunt geloasă. N-ar trebui să fiu, dar asta simt.

Virgil: Nu fi prostuţă. Şi te-ai gândit ce personaje vom interpreta astă-seară? În pielea cui vom intra?

Miriam: Vom fi Samson şi Dalila. Voi fi frumoasa Dalila care te va subjuga farmecelor ei de nestăvilit. Voi fi cea care te cheamă şi nu te slăbeşte o clipă. Voi avea grijă să te înnebunesc.

Virgil: Samson şi Dalila? E o legendă? Îmi sună cunoscut, dar îmi scapă firul epic...şi află că sunt deja înnebunit după tine.

Miriam: E un episod biblic. Chiar nu cunoşti cele întâmplate?

Virgil: Pe cuvânt de onoare că nu cunosc nimic din cele întâmplate. Cei doi nu îmi spun nimic. Deci, vom fi personajele unui episod biblic? Câtă măreţie, deja mă simt zeu...

Miriam: Nu te împăuna honey. Vai, cum nu ai tu cultură generală. Am să îţi istorisesc eu cele întâmplate: Dalila este fiica filistenilor şi are sarcina de a-l atrage pe Samson către ea spre a-i afla secretul puterii sale neomeneşti. Ajungând în iatacul Dalilei, Samson se lasă îmbătat de farmecele acesteia şi într-un moment de slăbiciune îi mărturiseşte acesteia că puterea stă în părul său bogat. Dalila îi taie părul şi îl dă pe mâna filistenilor spre a-l batjocori. El cere să mai beneficieze măcar o clipă de puterile cu care fusese înzestrat, reuşind să prăbuşească templul peste cei care l-au batjocorit.

Virgil: Dalila, tu eşti şarpele crescut la sân. Pentru aceasta mi-am pus speranţele în tine, în dragostea noastră?

Miriam (tăindu-i avântul) : Te rog păstrează-ţi prezenţa scenică pentru când vom ajunge la bal. Şi da, eu sunt femeia care te va conduce spre pierzanie.

Virgil: Hm, sună foarte bine. A merge cu tine la pierzanie e o provocare dulce căreia doresc să îi dăm curs (îi sărută apăsat buzele).

Miriam: Sunt gata de plecare. Să nu mai zăbovim. Samson, poporul te aşteaptă. Vino să-l întâmpinăm... (cei doi ies din cadru într-o prezenţă de spirit foarte glumeaţă).

ACTUL V

(sala unde se desfăşoară mult aşteptatul eveniment: balul. Mesele sunt încărcate, oamenii binevoitori, ringul de dans pare neîncăpător, glumele îşi au sarea şi piperul lor...deodată apar în cadrul uşii Virgil şi Miriam. Sunt întâmpinaţi de către Laurenţiu..):

Laurenţiu: Bună seara dragii mei.

Miriam şi Virgil: Bună seara.

Laurenţiu: Mi-am permis să vă reţin locuri lângă mine şi Laura. Să vă conduc.

Virgil: Îţi mulţumim frumos. Eşti foarte ospitalier astă-seară.

(către Laura, care îi salută la rândul ei) Virgil şi Miriam : Bună seara.

(cele două doamne îşi etalează toaletele, se complimentează reciproc):

Miriam: Laura, eşti superbă astă-seară. Străluceşti.

Laura: Mulţumesc. Şi ţinuta ta este deosebită. Mereu o prezenţă agreabilă. (către Miriam şi Virgil): Prezenţa voastră ne bucură.

Miriam (îmbrăţişând-o călduros pe Laura): Suntem în asentimentul vostru.

Laurenţiu (mai mult către Virgil): E lume, e lume. Nu poţi s-arunci un ac. Cu toţii cred că am aşteptat această seară. Am auzit că şi dincolo a început cheful.

Virgil: În tabăra adversă?

Laurenţiu: Da. Umblă vorba prin târg că ar dori să ne eclipseze balul cu gala lor.

Laura (lui Laurenţiu): Măcar astă-seară faceţi-ne plăcerea de a nu îi mai pune în centrul atenţiei. Aveţi alături de voi două doamne asupra cărora ar trebui să vă concentraţi întreaga atenţie.

Virgil: Are dreptate, Laura. Aceasta e seara în care nu trebuie să gafăm. Mai ales în ceea ce le priveşte pe damele noastre. (îi face lui Laurenţiu cu ochiul).

Laurenţiu (zâmbind): Să dăm întâietate femeii, astă-seară.

Miriam : Chiar aţi putea să ne acordaţi întreaga voastră atenţie. Nu de alta, dar roiesc tot felul de masculi care se arată dornici. Mare grijă, mare – să nu ne sufle alţii de sub privirile voastre.

Virgil : Deja ai şi pus ochii pe altcineva. Te mişti repede, baby. Nu stai degeaba.

MIriam : Dacă am ochii buni. Ei nu refuză nimic din ce li se arată.

Virgil (către Miriam): Dansezi, draga mea? Sau, te las să vânezi mai departe, masculi?

Miriam: Desigur, iubi. Dansez cu tine. Dacă observă că au concurenţă, cred că vor deveni mai interesaţi.

(cei doi se îndreaptă pe ringul de dans lăsând în urma lor priviri admirative).

Virgil (şoptindu-i la ureche): Mă simt mândru să mă aflu în prezenţa ta. Simt că toate privirile sunt aţintite asupra noastră. Dar cel mai mult asupra ta. Mi-e teamă să nu te dezbrace ăştia din priviri. Dar în acelaşi timp, mă bucur dacă o fac. Au ce contempla.

Miriam: Hei, cavalere, revino-ţi. Ai venit astă-seară aici pentru a mă etala precum etalezi un cal la curse?

Virgil: Îmi cer scuze baby. Nu am vrut să sune astfel.

Miriam (sărutându-l): E în regulă.

Virgil: Se presupune după rolurile pe care le interpretăm că tu trebuie să mă faci să îmi pierd minţile. Ce frumos scenariu, eu însă, îl doresc îmbunătăţit, mai bogat în evenimente. Vreau mai multă acţiune, pasiune. Putem continua şi după bal...

Miriam: Se poate adapta după timpuri dragul meu. Nu poţi compara Palestina acelor vremuri cu ziua de astăzi. Vor fi evenimente, honey, vor fi. Stai liniştit în privinţa asta. Seara nu e decât la început. Doar nu vrei să se sfârşească atât de uşor? Desertul vine întotdeauna la sfârşit.

Virgil: Nicidecum. Basmele nu se sfârşesc niciodată. Ştii cum se spune: „Şi-au trăit fericiţi...”.

Miriam: Da, cu siguranţă. Tu crezi în basme, iubire? În basme cu prinţi şi prinţese? Dacă într-adevăr crezi, lasă-mă să fiu prinţesa care te sărută (îl sărută uşor), iar tu broscoiul care se transformă în prinţ (râde tare şi zgomotos).

Virgil: Cu siguranţă eu sunt acel broscoi. (privindu-se, pipăindu-se): Ce transformare. (se lipeşte de Miriam şi dansează pierduţi. După câteva clipe, revin la locurile lor).

Laurenţiu (către Virgil): Şi ce roluri interpretaţi voi astă-seară?

Virgil: Samson şi Dalila.

Laurenţiu: Nu se poate. Ştii că femeia aceasta te va trăda...

Virgil: Ştiu. Observ că eşti în temă cu povestea. Eu de-abia astă-seară am aflat.

Laurenţiu: Ei bine, şi nu ai de gând să faci nimic în privinţa asta?

Virgil: Am să acţionez în consecinţă, cu toate resursele pe care le deţin...dar la cât de dulce este calea spre pierzanie, crede-mă că merită să mă las în voia simţurilor...

Laurenţiu: Dacă tu spui...

Virgil : În seara asta vreau să mă simt bine. Deşi parcă gândul la cei de dincolo nu prea îmi dă pace.

(Se ţine un toast în cinstea membrilor partidului. Se aduc o serie de mulţumiri pentru întreaga activitate întreprinsă de-a lungul anului. Se ciocneşte şampanie. Se aud ropote de aplauze. Virgil, îşi ia inima în dinţi şi o invită la dans. Vocea este acompaniată de o chitară pe care o mânuieşte chiar Dominic )

Virgil (către Miriam, uşor înclinat) : Scumpa mea îmi acorzi acest dans?

Miriam: Desigur honey. Onorată. Dar s-au schimbat cumva rolurile? Eu eram cea care trebuie să te ademenească, şi nu invers.

Virgil (dând din umeri): Ei, asta-i acum. Ţi-am luat-o înainte.

(cei doi se îndreaptă graţioşi pe ringul de dans).

Miriam : Nu îmi vine să cred că îl văd pe Dominic cântând. Se zice că atunci când apare un cântăreţ în viaţa unui cuplu, totul ia o turnură neaşteptată.

Virgil : El e un artist, după cum ziceai. Şi nu sunt superstiţios să cred în ce se zice. El poate fi foarte bine şi un semn de binecuvântare pentru cei pentru care cântă.

Miriam : Posibil dragule.

(La sfârşitul dansului, Virgil şi Miriam se îndreaptă către locurile lor. Acesta îl cheamă pe Dominic, căruia îi solicită o melodie. Îngenunchează în faţa iubitei sale şi îi oferă inelul propunându-i logodna).

Virgil: În această seară, îmi doresc ca tu, Miriam, femeia pe care o iubesc, să accepţi acest inel de logodnă (şi încearcă să i-l introducă pe deget, dar Miriam se trage îndărăt).

Miriam: Regret, dar nu pot accepta. Nu te preta la aşa ceva. E prea dintr-o dată. Nu mă aşteptam la aşa ceva. Eu nu îţi pot fi nici logodnică, nici soţie.

Virgil (stupefiat): Draga mea, vorbesc serios. Nu trebuie să îţi intri în rol. Acum suntem Virgil şi Miriam, (întorcându-se către auditoriu şi explicând situaţia iar apoi revenind la iubita sa): De fapt, să fim în ton cu balul, am ales să intrăm în pielea unor personaje: Samson şi Dalila. Eu mă dezic acum de aceste personaje şi înaintez cât se poate de serios această cerere. Ea interpretează...(cu ochi rugători către Miriam, întinzându-i acesteia inelul): Acceptă, iubita mea. Te rog, acceptă. Ar fi o mare bucurie pentru mine.

Miriam: Ţi-am spus adineaori că nu pot accepta (dându-şi încet masca jos). E timpul să dăm măştile jos. Gata cu mascarada. În această seară trebuie să îţi spun totul. Povestea noastră a ajuns la final.

Virgil (foarte derutat): La final? Care mascaradă? Că nu pot pricepe...şi ce să îmi spui?

Miriam: Ca să înţelegi, îţi voi explica. Îţi voi aduce aste lămuriri aici, acum, în faţa întregii audienţe. Acum 10 luni, când te-am cunoscut, întâmplător şi totuşi voit, am început să joc un rol. Este rolul vieţii mele, dacă îl pot numi aşa. Acesta este examenul meu de doctorat. Joc rolul îndrăgostitei. Însă nu sunt îndrăgostită. Cel puţin, nu de tine. Tu eşti politicianul pe care l-am ales pentru a interpreta acest rol. De ce tu? De ce această categorie? Pentru că mi s-a părut mie că de multe ori jucaţi şi voi teatru. Şi am vrut să demonstrez că falsaţi, că nu sunteţi întotdeauna actori buni, că puteţi fi şi voi luaţi pe nepregătite.

De aceea mă şi aflu astăzi aici. Pentru mine, a fi doctor în teatru înseamnă o mare deschidere. Mă aşteaptă o mare recunoaştere, propulsare pe toate scenele din Europa. Am intrat în celălalt partid, ca simplu membru. Mi-am ochit ţinta. Fără să fiu condamnată, trebuia să fiu aparţinătoare unui partid politic pentru a îmi intra cât mai bine în rol. Astfel am aflat că membri aparţinători partidului din care fac parte furnizau informaţii pentru voi. (audienţa încremeneşte la auzul vorbelor sale). Află, că nu nutresc şi nu am nutrit vreun sentiment de dragoste în ceea ce te priveşte. De fapt îl iubesc pe Dominic, (acesta o îmbrăţişează pe Miriam). Dominic este colegul meu care m-a sprijinit în tot acest timp. Odată cu finalizarea proiectului, va ajunge director al Teatrului de Stat.

Virgil (îngrozit, cu vocea suferindă): Nu îmi vine să cred. Mi l-ai şi prezentat pe Iuda. Pentru ce toate astea? Câtă perfidie. Acum înţeleg de ce Samson şi Dalila. Sunt pierdut. Mi-ai lezat demnitatea. Ţi-ai bătut joc de sentimentele mele. Tu ai pic de umanitate?

Miriam: Meriţi cam tot ce ţi s-a întâmplat. Asta pentru că eşti un laş. O păpuşă pe care am putut-o mânui după bunul plac. Cu tine nu am avut emoţii în ceea ce priveşte acest plan. Am ştiut de la început că îmi va reuşi, iar pe parcurs mi s-a confirmat. Ţi-ai călcat singur demnitatea în picioare. Dacă nu ai fi fost atât de uşor de prostit, mi-ar fi fost ruşine de fapta mea. Dar nu mi-e ruşine acum, când am demonstrat exact ce mi-am propus să demonstrez.

În sfârşit, am mai demonstrat şi faptul că nu le suntem deloc inferioare bărbaţilor. Femeia poate juca un rol important în politică, poate manipula după bunul plac atâta timp cât există un bărbat care să îi satisfacă toate capriciile. Sincer nu regret acest demers. Orice lucru căruia a trebuit să îi redau finalitatea a presupus sacrificii, şi nu regret dacă a trebuit să recurg şi la ipocrizie.

(Laurenţiu se ridică şi simulează demisionarea):

Laurenţiu: Ai câştigat pariul. Îmi depun demisia. (plângând): Doi copii au rămas fără pâine, doi copii...Femeia haină ce eşti. I-ai lăsat pe oameni să se încreadă în tine. De ce trebuia să fi tocmai tu?

Miriam : Ţi-am spus să nu fi atât de sigur pe tine. Ţi-am demonstrat exact ce îţi era de neconceput. Şi nu trebuie să ţii cont de pariul făcut. A fost mai mult o ambiţie.

Laurenţiu : Ambiţie numeşti tu a te juca cu vieţile altora?

Laura: Miriam, cum ai putut? M-aş fi aşteptat la oricine dar nu la drăgălaşa Miriam. Uite ce se ascundea sub mască.

Miriam : Mă aşteptam la toate aceste acuze. Şi nu încerc să mă justific. A fost opţiunea mea să procedez astfel.

Laurenţiu : Cred că nu mai avem ce căuta aici. Am auzit prea multe pentru o singură seară. (către Laura): Vino, noi nu mai avem ce face aici. (iese bombănind cu Laura în urma lui).

Virgil: Spune-mi că-i un joc. Un scenariu pe care tu l-ai conceput. Spune-mi că ai făcut toate astea din dorinţa de a mă ademeni. Spune-mi că nu-i realitate. Tu nu poţi fi rea. Tu nu poţi fi membra acelui partid.

Miriam: Nu-i o joacă, Virgile. Trezeşte-te la realitate. Suntem contemporani cu dragostea. Dar cu care dragoste, oare? Cu cea din basme sau din romanele cavalereşti? Hello!! Nu uita în ce secol trăim. Dragostea de astăzi e destinată reprezentării teatrale. E dragostea care ucide visuri, de la care nu te aştepţi la nimic. Uneori dragostea asta falsă este mijlocul prin care îţi poţi atinge scopurile. Eşti un bărbat bun, romantic, mult prea bun. Nu eşti de mine.

Virgil: Am crezut orbeşte în tine. Şarpe, te-am încălzit la sân. E o lovitură cruntă...(tânguindu-se continuu). Şi eu te-am ales pe tine crezând că o să devii într-o zi soţia mea.

Miriam: Singura iubire în care cred astăzi e în braţele mele. Şi această dragoste este Dominic. Restul a fost o lovitură de teatru, nu ştiu să îţi explic mai exact...acesta e titlul pe care îl poartă teza mea de doctorat: „Lovitură de teatru pe scena politică”. Rolul meu s-a încheiat aici. Cred că e mai bine să plec.(îi face semn lui Dominic să iasă din scenă. Cei doi ies sub ropotul de aplauze care începe spectaculos. Virgil rămâne în genunchi, tânguindu-se continuu...plângând cu privirea pierdută şi chemând într-una):

Virgil: De ce fugi? Nu poţi fugi. Nu acum când părea totul aşa frumos. (aleargă în urma lor, invocând numele lui Miriam).

Miriam : Ştim că e prea târziu cu toţii. Încearcă să îţi vezi de drum. Nu-ţi prelungi agonia.

(cortină)

SFÂRŞIT