Nadina

Nadina

Wednesday, 25 December 2013

Astăzi...






















L-am supărat pe omul
de care  sunt îndrăgostită,
pe cel la a cărui prezenţă
inima-mi palpită...


Şi-acum, m-am învelit
straşnic, în mine,
aştept iertarea
ce întârzie,
nu vine...


Am supărat un om
ce pentru sufletu-mi
e-o încântare...
să-l iubesc şi mai mult,
de astăzi, eu mă simt datoare...


Şi-n dragostile-mi complicate,
am doar sentimente curate,
însă în mine-s şi copilării
ce-ajung uneori a răni...


Poate mă iartă, mă sărută
şi poate că-s toată a lui
nu uită...

Spre neuitare...


















Aici toată lumea se bucură. Oriunde priveşti în jur, auzi clinchete de clopoţei, răsunetul unei săli ce răspândeşte ecoul unui surâs prea strident. E forfotă şi simt că mă pierd în această forfotă. Este lumină, magie, speranţă împletită cu bucurie...
De aici, din sufletu-mi, lucrurile se văd altfel...e teamă, e disperare, senzaţia că nu voi trece dincolo de mal...mi-e urletul ca tunetul, dar îl simt pe interior...mi-e teamă să mă exteriorizez. N-aş vrea să cutremur liniştea din jur, atmosfera ce prinde contur şi răspândeşte culoare...
În jur totul semnifică, întreaga suflare freamătă: de dor, de aşteptare, datorită unor iluzii...în mine mocneşte durerea...durerea de noi, durerea de mine, durerea că incertitudini şi trecătoare sunt toate...
De-ar cerne măcar norii...cât aş pleca ori m-aş transforma din fiinţă în nefiinţă...zilnic mă-ntreb, dar nu găsesc răspunsuri. Oricât aş încerca astăzi, nu găsesc cuvinte, să le potrivesc, să exprime ce simt, cu adevărat, în mine însămi...
Şi scriem, mereu scriem...contopindu-ne cu o coală, mistuindu-ne-n prag de seară puţinul avut - cerneala...şi cui scriem? În ce ecou am dori să ne sugrume vidul? Spre ce ziduri ne îndreptăm ochii? şi unde ne scrijelim patimile toate? Încotro ne-ndreptăm paşii? Cine ne cheamă? Cine ne strigă? Cui îi auzim, astăzi, ecoul?
Dar tu? Eşti aici? Eşti acolo? Câte rânduri se vor risipi pe filele albe luând cu sine cerneala? Câte rânduri, câte gânduri se vor şterge odată cu risipirea zorilor?
Cum scriem, cui scriem şi de ce scriem? Fiecare rostul îşi are... să fie dorul? cu sine-o-mpăcare...sau simpla dorinţă de neuitare?!

Uitasem...


















Uitasem,
ce-n urmă lăsasem...
Dar, ca printr-o magie,
Mi-ai deschis tu, ochii, azi - mie...


Uitasem,
cum e să tremur
când aud vocea ta...
un tremur de plăcere,
o emoţie grea...


Uitasem,
că cel mai frumos
zâmbet ce de pe chip mi se citea,
era cel schiţat
la simpla vedere a ta...


Şi-n adânca mea uitare,
uite că se-ntâmplă multe,
clipe trec pe nesimţite
şi descopăr cu ardoare
fiinţe ce mi-erau iubite...


Spune tu, că nu-i magie?
Într-o seară ca aceasta...
Şi în jur e feerie,
toate ne aduc aproape:
gânduri tandre, cuibărite,
dar şi clipele - iubite!


Ah, uitasem...
visele-n grabă lăsasem,
să se piardă,
să ne piardă,
ştiu, nu poţi iubi o altă...


Uitasem cu desăvârşire
ce lumină, ce iubire,
Uite, paşii cum ne poartă,
de ajungem laolaltă....


Spune tu: nu e minune?
În surdină - o rugăciune,
ne aşteaptă, masa caldă,
ca acum şi altădată...
Şi pe buze de fecioare
vestind maica Născătoare...

Ah, ce fericiri, iubite!
mă cuprind, pe nesimţite...
şi-aştept fulgii de zăpadă
să cadă ca altădată...


Eu uitasem,
nu visasem,
că în graba, dar în Slava,
Cineva, acolo Sus,
În aste zile-Şi face treaba!

Trezită dintr-o uitare,
adâncită pân' la Soare,
tresar şi-acum, ca altădată,
când văd colindători la poartă
şi ştii şi tu cine te-aşteaptă...

Ger...


















E ger
şi-ntr-una cer - înălţătoare,
O rugă, către Sfântul Soare...

Noaptea nici stele nu apar,
Întreg tabloul pare de cleştar,
De ai fi fost - tu - măcar...


E ger cumplit,
De-atâta dor
şi aşteptare-am obosit,
Eu, în tăcere, pleoapele
mi-am învelit!


E ger năpraznic,
Se răzvrăteşte - azi -
fiara din mine...
Iar pe drumul troienit, de vreme,
Nu se mai iveşte, dragostea,
pesemne...


Cu gerul de afară
Asociez tăcerile
ce vin din partea ta,
Nu vezi, din rădăcini cum se usucă,
Astăzi, întreagă, fiinţa mea?


E ger,
Norii gri cern fără-ndurare,
Privesc degeaba dincolo de ei,
Fiindcă nu voi găsi nicio salvare.


E ger
şi rând pe rând,
Ne vedem chipurile împietrind,
Ne vedem lacrimile îngheţând
Şi-orice cuvânt, în calea lor, stârpind.

Paşii mei...


















 Paşii mei mărunţi
Cine mi-i întoarce?
Chiar ne amăgim?
De o vreme-ncoace...


Stau şi te ascult,
Dar vorbele tale,
Îmbracă nuanţe
Şi mă dor prea tare...


Spre ce să privesc?
Ca să nu mă doară...
Nu-mi promiţi, nici nu-mi iei
Din suflet, povară...


Când m-am rătăcit?
Spune-mi, pe ce cale?
Te vreau şi nu te vreau,
E-o dilemă mare...


Paşii mei mărunţi
Lasă în zăpadă,
Urme reci şi clare,
C-am trecut - dovadă...


Iar de când te ştiu,
Trăiesc pentru doi,
pentru doi - pereche...
Lumea mi-ai schimbat,
În nouă din veche!


Paşii mei mărunţi
Se pot şi retrage,
Se pot cuminţi,
Pot domni în pace.


Paşii mei te lasă,
Drumu-i pe un sfert parcurs,
Simt cum mă inundă
Lacrimi ce au curs...


Ai să te trezeşti,
Într-o dimineaţă
Şi ai să găseşti
Paşi-mi, transformaţi în gheaţă!


Paşii mei mărunţi,
Se vor pierde-n zare,
Pentru dragoste, mereu,
Vor găsi o cale...

Şi nu-nţelegi...


















Şi nu-nţelegi
nevoia mea de tine,
din care emisferă vine...


Şi azi închid în mine,
dorinţa de mai bine,
visând la ziua-n care...
dar trebuie răbdare.


Şi nu-mi înţelegi plânsul,
când neîmplinit,
m-apasă visul
şi tot ce văd e-abisul...


Şi înţelegi tu oare,
că-n dragostea-mi
este şi multă aşteptare?

Autostrada dragostei







Tu ai desenat proiectul inimii mele, nopţi în şir ai măsurat bătăile inimii şi mai tot ce trăiam se desfăşura în contratimp. Eşti încă aici, în oraşul unde, încă te mai zăresc la răspântia dintre răsărit şi apus...
Eşti fiecare zi ce se scutură între bătăi de geană. Fie că mă trezesc devreme, fie că adorm târziu în noapte - străbat autostrada proiectată de tine, calea ce face auzite bătăile inimii mele de către bătăile inimii tale şi-n incursiunea aceasta ştim că nici cuvintele nu-şi mai au rostul...
Dar ceva s-a întâmplat...şi de atunci sunt într-o goană continuă. Mi-am agăţat în cui visele, am dat drumul din strânsoare speranţelor şi gonesc...
Autostrada dragostei e proiectată de tine...dar mi-aş fi dorit să o proiectezi astfel încât să-mi găsessc - neted - şi eu, drumul...

Basmul toamnei la Secusigiu...

Zilele de toamnă au luat loc zilelor de vară. Nopţile calde au fost substituite de nopţi reci, strecurate pe sub ferestre cu amintiri de-o viaţă.
Frunzele îşi preschimbă verdele, devenind arămii. Uşor, se desprind de pe crengi, oferind un spectacol senzaţional la plecare...
Uneori le asemuiesc stelelelor căzătoare care părăsesc aştrii, poate prea devreme...
Toamna are gust de amintire...nostalgia primei iubiri, zâmbetul uni anotimp înlocuit cu un altul...lacrimi ivite în colţul ochilor, emoţie...
Gândul că cineva mereu te aşteaptă, zilele care în van trec...octombrie e trecut la jumătate...noiembrie e în prag curând şi îşi face loc, treptat, iarna în calendar...
Frunzele îşi schimbă culoarea, se metamorfozează din verzi în galben-arămii, cad lin, aştern covor care sub paşii noştri tăcut se înfrăţeşte cu pământul-stihie, sperând într-o reînviere...poate din frunză om, floare, carte, zâmbet senin de copil...
Amintiri...toate se accentuează toamna,lăsându-se învăluite de melancolie şi frunzele căzute din ochii căprui ce-au iubit...nimic nu se compară cu soarele – dăruindu-se lumii; ah, ce frumos poate în înalt străluci!
Iar frunzele, cuprinzându-ne în dansul lor frenetic, scuturându-şi poveştile adunate pe file de dor spre a fi răspândite,adormite în ceasul târziu al toamnei mele, al toamnei tale...basm scrijelit în nopţi târzii, la lumina lunii, la trecerea punţii dintre toamnă şi iarnă...

În anotimpuri reci, de gheaţă...


















În anotimpuri reci, de gheaţă,
Totul devine mai clar, mai rece...
Observ şi cum de dragoste îţi trece...


Nu pot nicicum, sufletul a-mi trăda,
Nici ţie, dacă încă nu-i pe drum,
Nu-ţi pot dragostea amplifica...


În anotimpuri reci, de gheaţă,
De la zăpezi mă încălzesc,
Sunt mult mai calde
Decât icebergul tău sufletesc...


Şi pe cărări de timp şi alb
Adesea troienite,
Eu sufletul îmi scald,
mi-e teamă c-am să mă topesc,
într-o zi, iubite...


În anotimpuri reci, de gheaţă,
Mă iei în braţe şi mă laşi,
Nu văd decât doar două flori de gheaţă
şi-n urma ta, doar nişte paşi...

Saturday, 16 November 2013

Pledoarie pentru lectură într-o lume informatizată

Constatăm cu uşurinţă, dar şi cu o mare greutate în suflet, faptul că lectura s-a devalorizat. Această problemă a fost semnalată atât în şcoli, cât şi consemnată de către specialişti în nenumărate statistici.
Statisticile sunt îngrijorătoare atât pentru dascălii de limba şi literatura română, cât şi pentru cadrele didactice care predau alte discipline.
Îngrijoraţi ar trebui să fie şi părinţii,preocupaţi chiar de valorificarea timpului liber a propriilor copii.
În ochii copiilor lectura a devenit perimată. Fie că nu mai sunt interesaţi, fie că nu sunt în tendinţe cu colegii lor, un fapt cert este acela că lectura pierde teren în faţa tehnologiei: tableta,telefoanele de ultimă generaţie cu diverse aplicaţii, care tind să fie mai atractive decât cartea-obiect.
Cu toţii facem constatări, realizăm statistici,dar nu trebuie să pierdem din vedere faptul că trebuie să luăm măsuri pentru a remedia această problemă care este, de fapt, problema unei societăţi: depărtarea de lectură, pierderea din vedere a importanţei acesteia.
Efectele sunt imediate şi uneori iremediabile:cazuri tot mai dese de analfabetism, carenţe în exprimare şi scriere.
Un vocabular deficitar duce la exponenţi cu grave probleme de cultură în diferite generaţii, iar unii se pot confrunta chiar cu o viziune superficială asupra lecturii, asupra elementelor de limbă care sunt însuşite eronat şi care pot cauza deprinderi, respectiv competenţe de comunicare deficitare.
Există diverse metode de a atrage copilul spre lectură. Din propria mea experienţă, voi detalia câteva abordări în această privinţă:
1.      Cercul de lectură
Existenţa unui cerc de lectură va stârni mereu curiozitatea, chiar şi pe cea a celui mai dezinteresat copil.
Cadrul stabilit trebuie să fie unul atractiv. Noi am folosit biblioteca comunei, care este şi casă memorială a unui scriitor,ceea ce a făcut cadrul deosebit şi familiar.
Orele noastre de lectură şi discuţiile iscate în cadrul acestora se desfăşurau întotdeauna la o ceaşcă de ceai.
La început au venit doar fetele. Pe parcurs,împinşi de curiozitate, au început să vină şi băieţii şi chiar au rămas fideli cercului de lectură.
A fost o activitate prin care simt că i-am câştigat de partea lecturii, fără a-i obliga şi care cu timpul va deveni o necesitate, dacă nu parte din existenţa lor.
2. Bibliotecarul dedicat
Timp de un an de zile am funcţionat ca bibliotecar în cadrul Centrului de Documentare şi Informare.
Mi-am început activitatea de bibliotecar puţin neîncrezătoare, deoarece mai nimeni nu călca pragul bibliotecii.
A fost nevoie de multă răbdare şi de promovarea bibliotecii în cadrul orelor de limba şi literatura română.
Unii şi-au făcut fişă la bibliotecă doar de formalitate, alţii veneau de dragul domnişoarei bibliotecar, dar existau şi cei din categoria elevilor studioşi care îmi împărtăşeau chiar şi impresii din lecturile lor.
Cu timpul, grupurile s-au uniformizat , iar cei care existau în fişă doar ca formalitate au fost înlocuiţi de copii dornici să cunoască cât mai multe, să ajute la bibliotecă, să se implice în proiecte şi am ajuns să ne împărtăşim reciproc impresii despre cărţile citite.
A fost un sentiment minunat, inclusiv faptul că biblioteca devenise pentru ei cadrul în care se regăseau. Acelaşi sentiment mă încearcă şi astăzi, când după trei ani de la acea experienţă, sunt mulţi elevi care nu m-au dat uitării şi mă mai aşteaptă la bibliotecă, deşi nu e un lucru realizabil, eu nemaifuncţionând în acea unitate. Uneori, îmi cer recomandări în privinţa lecturilor, recomandări pe care le ofer cu multă dragoste.
3. Dăruieşte o poveste
O altă experienţă frumoasă a constat într-o întâlnire săptămânală în cadrul căreia câte un elev ne împărtăşea subiectul unei cărţi citite, ne oferea impresii personale în urma lecturii, după care urma întotdeauna o mică dezbatere pe marginea cărţii prezentate.
Nu există ocazie în care să nu pledez pentru carte, pentru cartea-obiect din librărie sau bibliotecă şi mă declar nespus de fericită că există acele persoane cărora, la solicitare, le pot reactualiza permanent lista de lecturi.
Sunt fericită că există şi aceste minţi strălucite– dragii mei elevi – cu care împărtăşesc bucuria şi farmecul lecturii. Ar fi idealist să spun că iubesc cu toţii lectura, însă o parte din ei au atins acel punct, iar ceilalţi încearcă să ţină pasul.
Sunt fericită când reuşesc să mă delectez seara cu o carte, să adorm cu aceasta pe buze şi-n suflet. Sunt un om idealist şi am credinţa că lumea – deşi în mare parte informatizată – nu va risipi niciodată clipele ce îi sunt date cu ea însăşi: ataşamentul de lectură, de carte,foşnetul paginilor, mirosul unei cărţi vechi...

Tuesday, 15 October 2013

Vin ploile...


















Vin ploile
în ropote, la vale,
Şi fiecare picur
e-o chemare...


E toamnă,
ploile vin des,
în amintirea-mi
noi scenarii ţes...


Vin ploile,
iar timpurile
curg în noi...
ca-ntr-o şindrilă
părăsită...
vin ploile de toamnă
şi mă las iubită...


Simt cum îmi picură
sub streaşină,
în prag de seară...
citesc, ascult,
cum vine o rafală...


Şi-ntâmpin ploaia,
străbătând cerdacul,
rugându-mă fierbinte
să nu-mi inunde iatacul...


Vin ploile,
iar păsări,
pe cer
în stoluri rotesc,
sunt nori trimişi,
sunt nori chemaţi,
nori ce pretind cu ploaia
a fi fraţi...

Aş fi avut...



















Aş fi avut
multe să-ţi spun:
ce e cu noi,
ce se întâmplă - azi - cu tine,
Dar brusc,
m-am răzgândit
şi le-am învelit, toate,
în mine.


Aş fi avut încrederea
că Pământul
în palmă ne ţine,
că suntem doar doi:
eu cu tine!

Aş fi avut curaj,
poftă şi pasiune,
dar simt, treptat,
o parte din acestea
le-am pierdut
prin tine.


Aş fi avut,
dar astăzi nu mai am,
Ce rost are acum
să le-aduc în prim plan?

Nimănui hărăzită...


















Sunt doar a lui,
doar a vântului
de când ai plecat...
doar el
îmi poate răvăşi pletele,
cum făceai tu cândva...


Şi închid ochii,
în adierea de seară -
te simt...
e un exerciţiu
cu care
atât de des -
mă confrunt.


De e frig afară,
pe umeri eu simt
atingerea ta uşoară -
tu mi-eşti vânt!

Şi bat în ferestre
cuvintele tale,
cuvinte pe care
nu le-ai mai rostit nimănui...
şi-mi aduc veşti
cu şi despre tine,
că acum tu eşti, al cui?

Şi-ţi trimit şi eu
cu toată suflarea,
după cum pot...
toată dragostea
şi încântarea
c-aş vizita la braţu-ţi
capitala...
e un gând firesc,
pe care-l alung
când toate vuiesc şi-apoi
în mine - de toate -
iar mă-nvelesc...

Mă rog...













Mă rog neîncetat, de când,
nu mai e sănătate pe Pământ
şi florilor le cer lumină,
o încercare, ce poate alină!


Mă rog în gând
să fie sănătate pe Pământ
şi uit cât de uşor
rămânem în piciorul gol...


Mă rog la toate câte sunt
să bem din cupa sănătăţii,
cu toate vreau un legământ,
vreau stindardul dreptăţii!

Că mulţi sunt, Doamne, gârboviţi
de boli şi de păcate,
ar trebui să ne rugăm cu toţi,
atât, cât se mai poate!


Să ne rugăm cât e lumină,
să ne rugăm în ceas de seară,
a ceasului molimă să nu ne fărâme,
pe-această lume să nu rămânem doar urme...


Mă rog neîncetat,
mă rog fierbinte
şi dragostea, nădejdea eu îmi pun
în astă rugăminte!

Si azi stărui în iubire...











E-o dovada de iubire
sa-mi las frunzele sa cada,
e deasupra dragostei
fulgii sa cearna gramada...

Toamna amintirilor,
toamna revederilor,
rasul,plansul si surasul -
toate dau ton si culoare
si devin imbratisare...


Gandul,visul ma indeamna,
chipul tau drag, des ma cheama,
nici ploi, nici raze de soare
si nici cruda departare 
nu a dus la vreo uitare.

Bratul clipei te asteapta,
viata mi-e emotie - toata,
sunt si visul, si dorinta,
dragostea, in noi - credinta.


Si azi starui in iubire,
amintirea ma indeamna,
pe rand clipele invoc
si de sub streasina casei
turturele ganguresc,
dorul de tine continuu
peste zari il raspandesc.

Te regăsesc în alergare...
















A fost un pas,
ce-a început cu tine...
şi-n acest ritm
mi-a fost dat să te recunosc...
când sunt confuză
tu ştii bine:
îmi risipesc îndoielile - prin tine...


Alerg...
fiind singura activitate,
care mă face - astăzi,
să te simt de mine-aproape...


Îmi ghidez paşii
prin oraşul,
Unde, cândva, ţi-aveai
şi tu - sălaşul...


Iar toată această determinare
are ca fond, o dragoste, pe care
nu pot s-o uit,
cu care, am înţeles demult -
nu pot lupta...
dar ştiu, că dacă îmi doresc,
sporesc prin ea!


Alerg...
şi îmi bat paşii
pe cărări demult uitate...
Azi frunze cad,
nu pot decât să-ţi mulţumesc
că m-ai ghidat cândva...
şi-ţi sunt recunoscătoare
că la cârma propriei vieţi,
e astăzi - în integritate -
doar persoana mea...


Te regăsesc în alergare
şi asta mi-este astăzi alinarea,
doar astfel liniştea mi-o potolesc,
încredinţată fiind,
dacă am să te mai întâlnesc,
la unison cu tine,
pasul am să mi-l măresc...

În ritmul inimii mele...












În ritmul inimii mele
bat azi, sacadat - clipele
şi nu găsesc nicăieri mângâiere
oricât mi-aş întinde - aripile.

Răsună ziua,
răsună şi noaptea,
gongul răsfrânt - al inimii,
caut o cale,
o alinare,
tot ce-ar putea
zâmbetu-mi din nou dărui...


În ritmul inimii mele
se scurge secunda de când am plecat,
visez la ploaia de stele,
la ochi-ţi - neîncetat....


Te-am lăsat o secundă
şi-napoi n-ai privit,
am rămas cu dorinţa de-a te fi iubit...
se scurge clipa,
se scurge şi ceasul,
fiecare din noi îşi urmează - tăcut -
pasul...

Friday, 16 August 2013

Rătăceşte-mă...



Rătăceşte-mă în nechemarea
zilelor ce ne aleargă,
du-mă departe de ochii
ce-n văpăi adânc mă-ncearcă...


Rătăceşte-mă în clipa
când se depărtează zarea,
lasă norii să clipească
şi să mă iubească marea...



Rătăceşte-mă în munţii
unde-mi alin dorurile toate,
doar pe culmea lor semeaţă
fără dragostea-ţi se poate...


Pot să mă lipsesc de tine
fiind în înălţimea lor,
însă coborând de-acolo
simt că mă usuc de dor...


Rătăceşte-mă-n fotografie
şi nu mă lăsa să pier,
vreau să-ţi fiu o clipă-n minte,
lasă-mă asta să sper...


Rătăceşte-mă pe mine
oriunde-n întinsa lume,
rătăceşte-mă în carnea-ţi
şi vom fi acelaşi nume...


Să-ţi mai fiu un ceas iubită,
aş fi veşnic rătăcită,
dacă această rătăcire
ar fi marea ta iubire...

Rătăceşte-mă în floare,
în cuvânt dumnezeiesc,
numai eu să fiu culcuşul
unde ochi-ţi odihnesc...


Rătăceşte-mă, te rog
şi nu-o fă doar pentru-o clipă,
rătăceşte-mă pe veci
sub a iubirii aripă...


Fiindcă-n astă rătăcire
eu prind viaţă,
eu dau viaţă,
chiar mă regăsesc pe mine
doar iubindu-te pe tine...

Rătăceşte-mă, iubite,
simt cum ochii tăi mă-nvaţă,
ce e rău şi ce e bine,
cum să iau de la ei viaţă.

Spre regăsirea de sine...


Am lăsat asfaltul aglomeraţiei. Era încins, neîncăpător...am lăsat oraşul forfotei, furnicarului de oameni care se plimbă în stânga şi dreapta în căutare de nu ştiu ce...şi mi-am dorit această firească şi demult aşteptată evadare...
Am regăsit în schimb, un decor verde, familiar ce m-a îmbrăţişat în cuprinsu-i...am regăsit stelele cum le lăsasem acum câţiva ani în zona Padiş: reflectând viaţă, dragoste, cu ochii suspinând la plecarea-mi...
M-am îndrăgostit din nou de stele, de felul cum răzbat lumina, de îmbrăţişarea lor efemeră...m-am încărcat de verde, de vise...în această seară am numărat câteva stele şi mi-am pus dorinţe în contul lor...
M-am despărţit apoi de ele cu promisiunea că nopţi de vară ne vor mai fi părtaşe bucuriei: la munte, la mare - fiindcă ele se pot strămuta în orice decor. Doar la oraş nu reflectă atât de intens...sunt timide, le toropeşte asfaltul, le alungă iluminatul public şi se retrag în veşnicia locurilor - acolo unde ne regăsim: sufleteşte, pe noi înşine. Omul ce suntem. Clipa ce-am fost. Dorinţa de-a fi...

Sunday, 4 August 2013

Aceasta e femeia...


















Am descoperit-o...
aceasta e femeia
a cărui suflet pentru mine bate,
de după vălul versurilor ei,
simt, dragostea, răzbate!


Am descoperit-o pe aleea
poeţilor uitaţi de lume,
când două suflete,
eu şi ea,
căutam răspunsuri anume...


Am surprins-o,
mica făptură
privea cu ochi galeşi
şi un zâmbet pe gură...
rochia-i verde, ochii smarald,
ea îmi e azi, visul, în care mă scald!


Aceasta e femeia
pentru care m-am născut
şi pentru ea, continuu
am să mă desăvârşesc...


Nu îndrăznesc
nici ochii spre cer să-i ridic,
să las scrijelit pe cale:
"Iată, femeia ce-o iubesc!"
Azi, Doamne, ne-ai oprit
din căutare...

Aceasta e femeia,
ca un bărbat ce sunt,
mă leg pe veci de ea
prin legământ!

 Ce i-ar plăcea fiecărei femei să audă de la un bărbat! Pentru bărbaţi: dăruiţi mai multe îmbrăţişări, împărtăşiţi mai multe surâsuri cu femeia iubită, dăruiţi-i o floare în semn de apreciere şi nu uitaţi că fiecare gest ce ar trebui să o surprindă, ar trebui să fie simplu, dar pornit din inimă!

Mi-ai spus că vii...



















Mi-ai spus că vii,
eu te aştept de când...
Nu mi-ai călcat, încă, aleile cu soare
iar eu aştept visând
la clipa-n care...

Mi-ai spus, cândva,
dar tu spui multe...
şi uiţi de ele,
şi-ncalci jurăminte...

Mi-ai spus că vii,
se face seară
şi promisiunile-n
efemeritate
se îmbracă, iară...


Mi-ai spus că vii
şi era vară,
frunze-au trecut
pe-aleile de ploi bătute,
ninsorile-n prag viscolite
şi nu mai vii,
se face seară...

Mi-ai spus că vii
în anotimpu-n care
m-ai făcut cea mai fericită.
Ţii minte?
fulgii-n zbor valsau,
zâmbetele noastre
cu iubire se-mpleteau...
mai ţii, tu, minte?
Îngheţurile ne iubeau...


În iarna amintirilor de taină
fulgi mari, vor începe să cearnă
şi n-ai să vii...
căile-s tot de vânt bătute
şi pustii...

Mi-ai spus că vii,
pune-ţi promisiunile, deoparte
şi-n ceasul când va fi
glasul să-ţi mai aud,
să nu mai spui vorbe deşarte...

Există şi oameni...



















Există şi oameni
care ne-nvie
din când în când...
sunt cei care ne-nchină
sincer, al lor gând!

Există oameni
care râd şi plâng,
există durere de oameni,
când aceştia nu sunt...


Există putere
şi dragoste mare,
exist, eu prin omul
ce-mi promitea nemurirea?
cât am s-aştept?
Gara?
şi-a stins ruginirea...


Există şi oameni,
există şi locuri,
Doar că ne-ascundem
în tristele blocuri...
Ne ţinem departe
de lumină, de soare,
ne-ascundem zilnic
în neuitare...


Exist fără tine,
exişti fără mine,
Şi lacrima - seara,
tare, se ţine...


Există iubire,
am trăit şi povestea,
Mă trezesc veselă, zilnic
ca să-ţi aduc vestea...


Există şi oameni
ce iubesc mult prea tare,
îşi ascund iubirea
de frica că moare...
exist aici,
clipă de clipă,
doar timpul îmi curmă
stânga aripă...

Există şi oameni,
există şi viaţă,
De la lumină
primesc putere,
să uit de secunda
în care, plecând,
şi din cealaltă aripă
puţin, mi-ai frânt...

Nu ştiţi...











Nu ştiţi
de care bucurie
sufletul îmi freamătă
şi nici ce minunat se-nalţă
al meu zâmbet:
peste visuri împlinite,
peste plopii dinaintea casei,
peste zări, peste voi,
ajungând în locul unde
este aşteptat să ofere
puţină alinare...


Nu ştiţi
cât sunt de-ndrăgostită...
fiindcă sunt mică,
poate dau senzaţia
că-n sufletu-mi
nu se poate îngrămădi
atâta iubire...
Nu ştiţi
că o fiinţă,
oricât de mică ar fi
înmagazinează
dragoste, grijă, devotament!


Nu ştiţi
că de la un anotimp la altul
sufletul meu simte:
înverzind, înflorind şi
luându-şi de la soare - lumina,
tremurându-i frunza, numărând ploile,
aşteptând fulgii de nea
să-i îmbrace imaginaţia...



Nu ştiţi
şi zâmbesc la umbra tainelor mele
îmbrăţişată de toată dragostea
ce am dăruit
şi care mi se dăruie la rându-i
aducându-mi aminte de fenomenul
denumit bumerang...
Sunt fericită, liniştită, simplă,
zâmbitoare şi frumoasă,
iar voi nu ştiţi
că asta e cea mai înaltă mulţumire:
tu, împăcat cu tine însăţi
şi în deplină comuniune cu ceilalţi!

N-am să dau nume iubirii


















 N-am să dau nume iubirii,
n-am să-mbrac în frunze toamna,
dar la ceasul nemuririi,
veşnic vreau să-ţi fiu eu Doamna!


N-am să mă avânt departe,
n-ai să mă scapi din vedere,
Eu voi fi întotdeauna
unde glasul tău mă cere!


O să strâng în braţe visul,
Dragostea ţi-o voi da toată,
n-ai s-o mai cerşeşti, de astăzi,
tot umblând, din poartă-n poartă!


N-am să dau nume iubirii,
am să las a nopţiii taină,
să văd, ea cum mi-i te cheamă,
numele cum ţi-l rosteşte
precum cea ce te iubeşte?


Nu voi da nume iubirii,
veşnic voi fi aşteptare,
n-am să mă desprind de tine
pentru nicio frământare!


Vino la popasul
unde bate ceasul,
unde legea firii
nu dă nume-ntreg iubirii!

Sunday, 21 July 2013

Ţi-aduci aminte?





"Casele frumoase nu garantează fericirea şi nici nu îmbunătăţesc caracterul celor care locuiesc în ele.
Pare logic să presupui că oamenii au ceva din trăsăturile clădirilor de care sunt atraşi: te aştepţi ca oamenii care sunt sensibili la farmecul unei ferme vechi, cu pereţii din pietre cioplite neregulat şi prinse în mortar subţire, care apreciază reflexiile lumânărilor pe plăci de ceramică decorate manual, care sunt seduşi de biblioteci cu rafturile pline, de la podea până la tavan, de cărţi care miros dulce-prăfuit şi cărora le place să stea întinşi pe podea lângă franjurii unui covor turcesc complicat să ştie câte ceva despre răbdare şi stabilitate, sensibilitate şi blândeţe, inteligenţă şi cunoaştere, scepticism şi încredere. Te aştepţi ca asemenea entuziaşti să tânjească întreaga viaţă după valorile întrupate în obiectele care le apreciază." - Alain de Botton în "Arhitectura fericirii"



Ţi-aduci aminte? Pasajul pe care mi l-ai citit în ceainăria-librărie... îmi creionai dinaintea ochilor arhitectura fericirii... simpla ta prezenţă era îndeajuns... astăzi am reuşit să epuizez rândurile cărţii ce mi-ai dăruit atunci. O frumoasă poveste de dragoste am fost, poveste scrisă de anotimpul meu preferat... locurile în care am fost cu tine păstrează şi-acum mirosul tău...
A trebuit să pleci, a trebuit să rămân... astăzi, fiecare trăieşte într-un alt oraş... şi cine se-ntreabă uneori ce-i dragostea ar trebui să-şi poată răspunde la o altă întrebare: ştii ce înseamnă să-ţi fie zilnic dor şi să nu-l poţi urma? Am ieşit odată dintr-un apartament lăsând un bilet scrijelit de cuvintele dragostei dinlăuntrul meu... am ieşit pe acea uşă fiindcă mă doborau lacrimile, ştiam că va fi îndelung dorul ce va urma. Ştii ce înseamnă să-mi fie dor zilnic? De-acolo, de unde eşti astăzi, cu siguranţă - nu ştii...

Wednesday, 17 July 2013

Eşti...

Eşti...
dacă ghiceşti...
sau poate nu ştii:
lumina lină ce coboară
în zile care simt că mă doboară,
balsam de suflet, o comoară,
iubirea ce-o resimt întâia oară.
Eşti, câte puţin din toate,
lupta mea pentru dreptate,
avem, împreună oare,
cauze-asemănătoare?
Ţinta spre care te-ndrepţi,
să fiu pasul ce-l aştepţi?
Nu faci pasul, nu fac pasul,
cum e oare cu rămasul?
 

Eşti un zâmbet ce alină,
blânda şi dulcea lumină,
eşti o zare, chiar o cale,
păşesc pe urma vorbei tale...
Eşti:
o taină, un îndemn,
ochii de care mă tem,
fiecare îndrăzneală
rămasă pe dinafară...
Eşti bărbatul, eu femeia,
Tu eşti gândul, eu ideea,
Tu eşti corpul şi lumina
ce mi-acoperă inima.
Eşti - în toate
şi când scriu
gândurile-mi te descriu,
cu fiecare-ncercare în artă
gândurile mi te poartă.
Eşti aici, chiar de departe,
niciun gând nu ne desparte,
tot un zâmbet, o lumină,
eşti îmbrăţişarea fină.

Nenorocirea acestei lumi...

Nenorocirea acestei lumi constă în faptul că ne accelerăm, în tot ceea ce facem, trăirile. Aşteptăm să primim, fără să dăruim. Când totul ar trebui să se rezume la "a dărui", fără a mai aştepta vreo răsplată. Tot mai adesea, suntem insensibili la nevoile şi suferinţele celor din jur. Sensibilitatea e o calitate, de aceea ar trebui să ne lăsăm sensibilizaţi, să nu mai fim înverşunaţi, să iubim mai uşor.
Nenorocirea zilelor noastre e că am uitat să iubim cu adevărat. Ne reprimăm adesea sentimentele, fără a lăsa să se vadă că înlăuntrul nostru clocotim de dragoste, viaţă, recunoştinţă. Sau uneori ne ascundem după paravanul impersonal al indiferenţei.
Nenorocirea noastră, umană în fapt, nenoroceşte totul în jurul nostru. Ucidem florile, farmecul soarelui, scâncet lin de căţel...acţionăm instinctual, fără a ne opri din verva cu care-am pornit...
Dacă am lăsa mai mult de la noi, am aprecia în primul rând lucrurile simple, am oferi mai multă dragoste şi înţelegere am opri poate năpăstuirea ce se abate uneori asupra noastră...fiindcă tot ce mână de om distruge, va acţiona fără-ndoială asupra lui!

În cerc de compas...













Cu aceeaşi dorinţă arzândă,
Cu aceeaşi premisă flămândă,
În cerc de compas,
Contabilizez, secundele
care-mpreună ne-au rămas...


Eşti mereu în contratimp,
m-am obişnuit cu acest arhetip,
Vii de nicăieri,
Te îndrepţi spre niciunde,
Iar în staţionarea-ţi - ştiu -
în sufletu-mi, iar, te vei ascunde...


În cerc de compas
îmi exersez, astăzi, paşii de dans...
te reconstruiesc din zâmbet
şi din alergarea-ţi spre mine,
cu toată dragostea ce-o am
astăzi, doar pentru tine...

Te salut din oraşul
cu vedere spre mal,
te sărut ca să vezi că nu-i sfârşit de carte,
nici pagină la final...
Te îmbrăţişez, de aici,
din filele dăruite...
Dragostea şi tot ce fac,
sunt doar, pentru tine, iubite!

Paşi rătăciţi...

"Există un trecut care o să ne amintească mereu unul de celălalt!!"

A fost odată o poveste despre doi îndrăgostiţi: tu şi eu...în ea întâlnesc de fiecare dată emoţie. Paşii mei caută paşii tăi, dar ploile de mai, par să-i fi şters...totu-i amintire, totu-i aievea...doar zâmbetul tău îmi aminteşte că ai stat în braţele mele, doar sufletul e martor că te doresc la nesfârşit...te doresc prezent, nu absent, cum eşti de o vreme...
Paşii mei rătăcesc pe aleile ce ne erau martori dragostei, odinioară...aş da orice împlinire, cât de mică pe o clipă cu tine...ar fi o bucurie imensă, o bucurie de copil...
Îmi urmez soarta, lăsând-o să decidă pentru mine. Cu toată lumina din mine, cu toată dragostea ce izvorăşte incandescentă din suflet şi se reflectă în ochii mei. Poate viaţa mi-a pregătit altceva...sau dacă va fi să fie, într-o zi vei fi iar în braţele mele, vei privi iar în ochii mei şi mă vei cuprinde într-o sărutare din care nu-mi vei mai da drumul, orice ar fi... Dar până atunci eu străbat malul stâng al vieţii, iar tu malul drept. Drumurile noastre nu au nici un punct de intersecţie. Sunt total opuse.

Şi azi mi-e dor de tine...


Toate direcţiile posibile îmi amintesc de tine: stânga ta mi-a fost alinarea, dreapta ta mi-a fost acoperământul, jos - erau dorinţa şi chemarea, sus - iubirea...braţele tale erau potopul de care mă lăsam adeseori cuprinsă...
Acest dor te caută şi nu te regăseşte precum altădată, în vecinătatea-mi...gonesc prin fiecare intersecţie, dar paşii în alte locuri te poartă...mi-ai strivit nu cu mult timp în urmă sărutul cu plecarea-ţi şi de-atunci toate sărutările ce ţi-am dat au început să mă doară...scrâşnesc în mine sentimente pe care încerc să le-năbuş şi care refuză să moară...
şi-atunci le dau câştig de cauză...fiindcă ştiu că iubirea te va mai purta în leagănul ei multă vreme...
Nu e ceva ce pot decide de azi pe mâine...nu e ceva de care pot să mă las din clipa următoare...am crezut că lipsa ta fizică va pierde din vedere multe amănunte şi va conlucra în scopul uitării: uitare de sine, uitare de foame de tine...
Azi sunt atât de mică când caut cu privirea spre cerul cu stele...ati sunt atât de neînsemnată când ridic ochii înlăcrimaţi către cer, căutându-te...nu eşti plecat atât de departe, respirăm doar aerul altui oraş...însă să ştii că sunt seri în care inima se face mică în mine şi dragostea doare...dorul e greu, e foarte greu să lupţi cu dorul...
Şi azi mi-e dor de tine...nu am în suflet nicio urmă de îndoială...atât de dor încât te-aş scoate din vise să te pot îmbrăţişa, săruta...chiar şi pentru o clipă care mai apoi să îmi pară rătăcire...

Friday, 21 June 2013

Despre oameni...


În itinerariul nostru prin viaţă ne este dat să cunoaştem multe persoane, fiecare dintre acestea având preocupări, destine, caractere diferite; altele asemănătoare. Să nu ne pară rău de nicio cunoştinţă. Fiecare persoană pe care o remarcăm sau care ne remarcă, în parcursul nostru, imprimă anumite ecouri în devenirea noastră.
Uneori sunt oameni deosebiţi, meniţi să-i întâlnim şi să ne întâlnească. Un câştig real, pentru noi. Oameni care în atingerea lor, vindecă sufletul de toate. Sunt cei pe care vrei să îi păstrezi cât mai mult în vecinătatea ta, oameni pentu veşnicie.
Alteori, sunt şi persoane nu întotdeauna bineintenţionate în ceea ce ne priveşte. Persoane, care în trecerea lor, lasă multă zgură. Însă, toate acestea, sunt lecţii de viaţă şi pentru viaţă, menite să ne călăuzească paşii în propria devenire ca OAMENI integri.
E mare lucru să fii OM! Puţini sunt cei care merită să poarte acest atribut, puţini sunt cei care poartă întru totul această calitate, care îşi îmbracă sufletul de ea. Oamenii se împart în multe categorii, iar noi ne pripim adesea să realizăm clasificări în acest sens. OMUL e UNIC! Ferice de cel care, mergând seara la somn, îşi poate aşeza creştetul pe pernă având conştiinţa împăcată. Fericit cel care luptă necontenit să îşi menţină integritatea sufletească, făcându-i fericiţi prin aceasta şi pe cei din jurul lui.
Cu siguranţă nu ne întrebăm des, dar ne putem trezi în jurul acestei problematici:"Ce este OMUL?" şi vom putea constata cât de dificil este să dăm un răspuns acestei întrebări.
OMUL - e ceea ce simţi şi ţi se imprimă în suflet la prima vedere, prima strângere a mâinii în semn de încurajare, primul sărut pe creştet în semn de consolare, prima îmbrăţişare în semn de dor...
OMUL începe de la primul gest de dăruire şi atâta timp cât va păstra această credinţă, OMUL nu se va sfârşi...

Să te-ntâlnesc...

Să te-ntâlnesc
n-a fost o simplă întâmplare,
Să te iubesc - din altă viaţă
ţi-am rămas datoare...

Nu mă-ntreba
de-mi picură iubirea
aripi peste clipe,
nici nu-mi citi pe buze
confirmarea...
voi ştii să vin
când am să îţi aud chemarea.


Să te păstrez în suflet
ca pe-un gând curat
mă simt atât de-ndatorată,
eşti firea Universului înalt
ce-aprinde-n mine fiinţa toată.


Şi ale mele gânduri toate
în poezie le prefac,
le trec pe-o coală de A4
şi-n liniştea de seară le îmbrac.


Eşti liniştea ce-mi înconjoară
umerii în fapt de seară,
eşti vântul - ce-mi sărută
tainic gândul,
eşti şi blânda adiere
dragostea pusă în toate,
prefăcut în bune fapte.

Tăcere...


S-a lăsat peste suflete
o adâncă tăcere,
cerne cu flori, cerne cu fulgi,
ce mângâiere...


Între noi s-a aprins
focul iubirii,
focul tăcerii
şi-al rătăcirii.


Taci tu, tac şi eu -
ce duet neîntrerupt,
purtăm în priviri taine
de nebănuit.


Îţi ghicesc ochii,
îmi ghiceşti gura,
îţi sărut chipul,
îmi alinţi părul,
sunt gesturi fireşti
ce cuprind adevărul.


De-ar avea cu toţi
tăceri, astfel, de dese,
am vedea pe buze
doar flori culese.


Dar noi, norocoşi,
cu fiinţa toată,
ne purtăm tăcerea
mereu laolaltă.


E taină şi-n mine,
e taină şi-n tine,
doar când tăcem
ne stă mai bine.


Fiindcă ştim bine,
vorbele ar fi de prisos,
în acest context -
fără de rost.

Când priveşti adânc
în ochii mei,
simt cum din taine
în trecere-mi iei...


Şi de ne-ar vedea într-o zi - unii
cum sufletu-mi ceri,
cum pleacă spre tine lumina,
pe mine, cu toţii, ar da vina.


Tăcere, iubire, te sorb din privire,
o încruntare - o nelămurire,
te creionez, în gesturile-ţi toate...
totu-i posibil,
în lumea noastră se poate.

Şi n-am ştiut...

Şi n-am ştiut
cât îl iubesc,
decât acum
când despărţită
de a lui - e a mea cale...
Nu am ştiut s-apreciez
când mă-mbrăca-n cuvinte tandre,
în petale...





Şi n-am ştiut
ce sinceră avea
să-i fie abordarea...
Acum, oricât aş încerca ghici,
rămâne detaşarea...


Şi n-am ştiut
că îl iubesc
decât, lepădându-mă
de visele-mi neroade...
Acum, să-l iau,
să-l strâng în braţe
nu se poate...


Şi n-am ştiut
decât în clipa
când am văzut
că el nu-mi mai aparţine,
Era al meu, era frumos,
trup suflet pentru mine...


Şi n-am ştiut
ori poate n-o voi şti-o,
de vreo speranţă
are viaţă
ori de acum toate ne sunt ADIO...


dedicată...

Iartă-mi...

Iartă-mi laşitatea
cu care a murit pe buze
primul te iubesc...
să te privez de-mbrăţişări,
săruturi - nu-i firesc...


Iartă-mi, te rog
şi îndrăzneala
cu care de atâtea ori
m-am împotrivit iubirii...
şi-am lăsat mereu nespuse,
taine - pe-ale mele buze...


Iartă-mi şi-ncăpăţânarea
de-a decide pentru noi,
iartă-mi lacrimile scurse,
adunate în puhoi.


Iartă-mi sărutări pe fugă
şi îmbrăţişări stinghere,
iartă-mă, că în plecarea-mi
m-am tot învăţat a cere...


Şi cer astăzi o privire,
ce îmbrăţişează firea,
vreau iertarea-ţi -
sinonimă cu iubirea.


Ştiu că nu sunt vrednică de-aceste -
rugăminţi, ce îţi închin,
iartă-mă, sărută-mă,
mă iartă şi mai cheamă-mă,
să vin...


Iartă-mă şi mă alină,
cum nu demult reuşeai,
dă-mi din pacea ta divină,
dă-mi din partea ta de Rai.


Iartă-mă pe veci de toate,
de pe buze să îmi dai,
un mesaj clar, ce să-nsemne:
"Nu pleca...te rog, mai stai!"

Ai şi plecat...


Ai şi plecat
fără să-mi spui
măcar un noapte bună,
ce-ar trebui să cred, acum,
când ne petrecem
mai tot timpul împreună?






Ai şi plecat
lăsând în urmă
un val de întrebări
ce mă inundă,
nu ştii că eu - de tine,
sunt tot mai flămândă?


Ai şi plecat
lăsându-mă nedumerită,
eu care şi în vis
îţi sunt iubită...
îţi ţin de cald, îţi ţin de pernă,
îţi sunt surogat în toate...
Tu pleci
şi laşi o lacrimă să se desprindă,
din ochi-mi verzi
câmpii de ape să se-ntindă...


Ai şi plecat,
însă mereu revii,
cu-aceleaşi sărutări
mă-mpaci şi mă-mbunezi
de fiecare dată...
te voi lăsa să pleci,
să regăseşti mereu în mine,
cea care te-nţelege,
te aşteaptă.


Ai şi plecat,
dar vor exista cândva plecări
ce nu vor suporta vreo revenire,
nu voi lăsa vreo urmă de iubire
să mă înduplece,
şi-apoi, mă voi preocupa
să uit de NOI...

Sărută-mi...

Sărută-mi buzele, ce ard neîntrerupte
sărută-mi lacrima -
să nu te mai inunde
şi mai sărută-mi
florile care pe creştet îmi tronează,
nu ştii cum sărutarea-ţi -
ziua-mi luminează.


Sărută-mi visele să se îndeplinească,
sărută-mă şi nu te-opri
când vezi că drumul -
pe jumătate e parcurs...
sărută-mă, ca un intrus
şi vino...
sărută-mă, nu mă lăsa...
chiar de ar fi-n acea clipită
să ne stea viaţa...


Sărută-mi tălpile
ce ard de căutare,
sărută-mi fruntea încreţită
de cât te-am citit,
sărută-mă, la infinit.

Sărută-mă,
şopteşte-mi că-s doar una,
sărută-mă şi-n trecere, de vrei...
tot focul ce îmi stă aprins pe buze -
tu, să-mi iei...


Sărută-mă ca niciodată,
Precum la prima întâlnire
sau o altă...
Îmbată-mă de-al tău nectar
ce-i spune sărutare,
sărută-mă, chiar dac-ar fi
să îţi rămân pe veci datoare.


Sărută-mă din dragoste mereu,
nicicând să nu îţi simt pe buze
vreun adio...
şi lasă-mă să mă conving, că vrem
să fim veşnic acel duo
ce-n ochii altora părem...


Şi fură-mi sărutări o mie,
să nu te temi
că vei primi mustrare...
din contră, te voi pedepsi
cu încă şi o încă sărutare...


Sărută-mi pleoapele ce-s nedormite,
sărută-mi mâinile ce ţin peniţa,
sărută-mă, e tot ce-ţi cer
 şi fă-o cu toată fiinţa...

Răstălmăcire...

E-n mine
şi-n tine
atâta iubire...
Încât, nu dau sens
iubirii -
ci răstălmăcire...




Te chem, te alung,
prelungesc iar chemarea,
eşti ce năzuiesc -
zeu, cer şi întinsă în toate -
marea!


Răstălmăcire să-mi fie
gândul ce tainic mă poartă,
zâmbetul ce mă luminează,
când te privesc - toată?


Nu-mi lua izolarea
ca nedreptate
şi nici tăcerea -
decât ca o luptă
ce-n suflet se zbate...
răstălmăcesc cuvintele-mi
şi mă sugrumă...
oare când va fi clipa
să mă ţii tu - de mână?

"Ascultaţi, voi toţi, bucuria şi durerea mea..."

"Ascultaţi, voi toţi, bucuria şi durerea mea..." - Ionel Teodoreanu afirma aceasta în "Lorelei".
În toate există deopotrivă, bucurie şi durere, încât am ajuns să cred că sunt una în completarea celeilalte. Bucuria şi durerea sunt soarele şi luna acestei lumi... rar se-ntâlnesc, dar se succedă una pe cealaltă...
Ca fiinţe umane suntem supuşi destinului implacabil, acela de a trăi pe culmile fericirii şi de a cunoaşte şi distanţa dintre cer şi pământ, distanţă care vădit lărgeşte craterul nefericirii noastre deoarece suntem neputincioşi să ne-mplinim cum adesea ne dorim...
Dar suntem totuşi lăsaţi să ne ghidăm singuri, să ne clădim propria fericire... şi indiferent dacă reuşim sau eşuăm - contează că am încercat... dintre toate eforturile, cel mai mult contează faptul că am încercat...
Suntem supuşi timpului, coordonată necruţătoare ce ne guvernează... din păcate, împotriva timpului nu putem face nimic... putem încerca doar să furăm tot ce-i mai frumos din clipele ce ne sunt date să trăim, să ne acceptăm bunul mers al existenţei, să trecem prin timp cu dragoste de viaţă sau să lăsăm timpul să treacă prin noi fără a lăsa cicatrici...
Fie că vom număra lunile, orele, minutele, secundele - trebuie să oferim acest tribut timpului - riscul, asumarea, depărtarea - şi nu voi sta să număr în aceste luni, nu mă voi limita între aceste coordonate, ci voi trăi precum o învingătoare, dăruindu-mă braţelor tale iar şi iar...
La finele acestor luni vom trage linie şi vom vedea ce ne aşteaptă dincolo de finish... eu sper că acelaşi soare, acelaşi curcubeu, aceleaşi flori şi zâmbete smulse, aceleaşi îmbrăţişări şi sărutări ce ne-au dat viaţă şi vor dăinui... sper ca secundele departe să nu ne poată despărţi.

Iubitului meu...

Sunt doar un popas
în calea ta
Ştiu, va veni timpul
când vei pleca.

Doar un popas,
o răscruce adâncă
şi vreau să cred
că ne iubim încă...


Doar un popas
ce-aduce un optimist mâine,
Dar ce ne facem?
m-ataşez, tot mai mult
de tine...



Nu-mi dai răspunsuri,
nici nu îţi cer,
Trăim împreună
într-un mare mister.


Trăim pentru azi,
ne-ndreptăm către mâine,
Mereu cu-ntrebarea:
Ce va fi cu mine?

Renunţare...

În astă seară
totul este renunţare,
renunţ la mine, renunţ la tine,
renunţ la senzaţia de bine...


Renunţ la ce am fost, ce sunt,
ce-n viitor voi deveni,
renunţ la faptul de a mai iubi...


Renunţ la lacrimi
şi nu-ntorc capul înapoi,
nu vreau să văd pe buze
gesturi care-ar încerca,
din nou, cu dăruire -
ţie, să mă dea.


Nu vreau s-aud, nu vreau să-ncerc,
o clipă - să mă detaşez de toate,
să uit de noi, să uit ce am visat,
prin renunţare,
îmi iau clipele ce m-au trădat...


Prin renunţare
îmi iau dragostea înapoi,
las ploile să şiroiască în neştire,
chiar dacă-n suflet încă e iubire...


spune-mi, la ce mi-ar folosi?
o dragoste pe care nu ştiu
de unde s-o apuc?
o dragoste înălţătoare
pe care doar eu o-ntreţin
şi în cuprinsul căreia străină,
ades mă regăsesc...
stărui în renunţare,
chiar dacă te iubesc.


Renunţ la noi, renunţ la clipă,
renunţ şi îmi asum chiar rolul
laş ce-l afişează renunţarea...
renunţ şi nu vreau să renunţ,
nu eşti să-mi spulberi măcar îndoiala.
Mă-ntreb, ce să-ntreţin?
când nu dai glas nici mângâierii...
în spatele acestei renunţări
lacrimi stau martore tăcerii.


Renunţ să mai îmbrac de mâine
zâmbete amăgitoare,
renunţ calmă la iubirea-mi,
dar să ştii că-n suflet doare...
e adânc sfâşietoare -
ideea de renunţare...

Să fii egoist uneori, te fereşte de dezamăgiri...

Este o sintagmă pe care am auzit-o astăzi şi care îmi stăruie în minte. Am reflectat şi tind să îi dau crezare, în contextul lumii actuale, a vremurilor pe care le trăim, a nonvalorilor şi mai puţin a valorilor. N-am exersat egoismul, iar cei care mă cunosc, ştiu că nici n-aş putea...dar astăzi m-am întrebat: de ce nu? de azi? de mâine? Puţin egoism? extinderea lui?
Într-o lume atât de perfidă, fiindcă mi se deschid ochii treptat, nu poţi răspunde decât cu indiferenţă...aceasta va fi atitudinea mea faţă de cei egoişti, care văd doar avantaje şi în sistemul cărora de valori nu primează şi sufletul - cel pe care ar trebui să-l întreţinem, să-l umplem de frumos, să-l împărtăşim celor dragi nouă...
Uneori, chiar şi cei dragi nouă, cei pe care îi simţim apropiaţi nouă - ne înşeală, ne sfidează, ne părăsesc - iar în urma unor astfel de persoane rămân întrebări, adesea fără răspunsuri, vină asumată, tăcere, nedrept la replică, clipe de căutare, regăsire şi extaz pe culmile ce ar trebui să genereze dragostea, încrederea faţă de oameni, faţă de OM...
E mare păcat că s-au pierdut acestea...că suntem mai mult sceptici, decât încrezători...oh, cât de alunecoasă e panta spre neîncredere şi cum răneşte sufletul, sistemul propriu de credinţe...nici nu vreau să mă gândesc. Ar trebui să pornim de la încredere, să trăim prin ea, să o promovăm, să o dăm exemplu generaţiilor viitoare...
Până şi copiii noştri ne privesc neîncrezători pentru că lumea e făcută din refulări şi fericiţi sunt aceia care reuşesc să se detaşeze privind stelele, numărându-le, punându-şi dorinţe în contul lor... bucurându-se totodată şi de razele soarelui, de cireşi înfloriţi...
Binecuvântaţi sunt toţi aceia care se bucură de ploaie, de zăpezi...fericiţi toţi aceia, care deşi osteniţi, se bucură cu tot sufletul de existenţă, de cei dragi, de o idee, de un cântec, o-mbrăţişare... să fii egoist uneori, te fereşte de dezamăgiri...dar rămâi acelaşi TU precum o maximă spunea: "Deschide-ţi braţele în faţa schimbării, dar nu renunţa la valorile tale!" - 15 martie 2013

Scrisoare deschisă către lume...

"Când puterea de iubire va depăşi iubirea de putere, în lume va fi pace." - Jimi Hendrix


La ora actuală e greu să mai ai vreo motivaţie, crede-mă..lupt de multe ori cu mine... dar am un crez, pe care îl alimentez de când eram copil şi nu vreau să mă îndepărtez de el. Duc o luptă asiduă într-un sistem care nu ştiu spre ce se îndreaptă...
Observ, cum se încearcă cu disperare, acoperirea unor carenţe, în loc să se cimenteze temelia pentru ca pe viitor "construcţia" noastră să se clădească trainică, valoroasă, de al cărei bun demers să ne bucurăm. Fiecare copil căruia încercăm să-i clădim un destin e o "fortăreaţă" şi pentru această viaţă, oferită de Dumnezeu cu un scop - fiindcă fiecare are un scop născându-se, crescând, împlinindu-se - trebuie construită o bază bună, o bază care să nu se clatine la prima îndoială, la prima întrebare fără răspuns, la primele cuvinte ce se-mpletesc de descurajare.
Poate noi adulţii, ne jucăm cu vieţile noastre, sentimentele ce ne încearcă, anii ce trec în neştire şi nu mai revin...dar cu destinul copiilor nu te poţi juca...nu îi poţi pierde când încă îi poţi ţine de mână. Pentru că va veni o zi când se vor desprinde singuri, vor păşi către provocări cărora tu poate nu le vei mai face faţă, vor învăţa din propriile experienţe - dar toate astea cu dragostea de care au fost înconjuraţi, cu învăţăturile ce le-au fost date, cu tot ce au pornit la drum.
Va veni o zi când se vor desprinde de mâna ta, dar niciodată de inima ta! Poate viaţa îi va călăuzi pe alte făgaşuri, dar nu vor uita niciodată să-şi aducă aminte de cei ce au fost: mama, tata, fraţi şi surori, colegi, dascăli, prieteni - toţi aceştia însumaţi într-un bagaj de amintiri şi experienţe; toată copilăria, adolescenţa şi formarea lor ca adult; toată candoarea, bucuria, avântul spre necunoscut; toate păstrate, menite să se imprime în timp şi să dăinuiască o veşnicie.
De aceea, e frumos să dai, din tot ce ai pentru ca mai apoi să te bucuri. Ca mamă, trăieşti încă o dată prin ei. Câte vieţi binecuvântate, câte destine ţi-asumi. Ca dascăl - dai pentru că eşti menit să dai, eşti condiţionat de o dragoste ce abundă din suflet...clădeşti destine, eşti deschizător de drumuri... şi-n toate acestea se vor clădi generaţii pe care nu le vei putea da uitării, deoarece pentru fiecare ai fost mamă...mamă - chiar dacă copilul tău e încă nenăscut, mamă - pentru că ei au fost raţiunea ta de a fi, cei lângă care te-ai bucurat sau întristat zilnic, pe care i-ai învăţat sau te-au învăţat... şi nu-i lucru puţin acesta, pentru că la rândul lor, ne dau lecţii pe care nu le vom uita ...şi poate nici nu vom dori să le dăm uitării...
Să nu-i lăsăm însă prea devreme de mână, să nu-i lăsăm să se piardă în vâltorile vieţii...să-i ocrotim şi să-i iubim cât putem, fără vreo răsplată, ştiind că într-o zi răsplata va veni neaşteptată, prin EI - oameni integri, oneşti, iubitori, sănătoşi, buni şi fericiţi.
Întrebarea mea e: încotro merge învăţământul? Ce le oferim noi acestor oameni pentru a-i vedea împliniţi, integri, oneşti, iubitori, buni şi fericiţi? Unii iubirea, perseverenţa în demersul pe care-l susţinem şi în care încercăm activ să îi implicăm...dar e un sistem care nu ştie încotro se îndreaptă şi tocmai vulnerabilitatea lui generează-ntrebări...

Feluri de a aştepta...

Sunt diferite ipostazele
în care tu - mă regăseşti
în fiecare zi...
să ştii însă, că numai unul,
mi-e felul de-a te iubi.

Feluri de a aştepta
sunt diversificate,
mai deosebit îmi pare
felul în care,
îmi cobori din cer- raze de soare.

Feluri de aştepta
şi modalităţi de-a cere,
feluri de a oferi
sufletului mângâiere.

Feluri de a aştepta,
de a te închipui,
De când eşti în viaţa mea
În stomac am mii de fluturi.

Când îmi pui cununi pe creştet
şi mi-aduci cadouri - stele,
ochii când mi-i vezi mărgele...
Toate-s feluri de-a iubi,
feluri de a aştepta.
Când e vorba de iubire,
limite - omul nu are...
E dispus să se-mplinească
prin lumină şi prin soare,
prin dragoste şi credinţă,
dar şi multă aşteptare
susţinută de răbdare...

Un mic tribut - POEZIEI - de ziua ei... 21.03.2013

Cântecul iubirii...


"Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc; acesta e cântecul iubirii!" - Liviu Rebreanu


Eşti aici dinainte de-a ştii tu că eşti. Pentru că te-am cuibărit în sufletul meu cu timpul. Timpul e cel care mi-a deschis ochii spre cel care eşti TU... omul minunat de care mă-ndrăgostesc în fiecare zi.
Eşti zâmbetul senin după care tânjesc, fiecare oră din noapte sau zi. Mereu prezent, iubit, dorit... eşti pretutindeni şi nu ştii câtă mângâiere aduci. Dragostea ta e un balsam pentru sufletul meu.
Clipele departe de tine, înteţesc dorul de fiinţa ta. Eşti aici - văzut şi nevăzut - impregnat în fiinţa-mi. Închid ochii şi te zăresc...mi-aş dori să rămâi şi să nu mă copleşească vreodată gândul că ai putea să pleci...
N-ar fi prima oară când aş pierde. Deja ştiu să pierd. Ador să păstrez ce iubesc, de aceea vreau să te păstrez lângă mine. Ca pe o boare de vânt. Ca pe un val necruţător. Ca pe o floare ce nu se-nchide, ci îşi etalează continuu frumuseţea.
Exişti! Ce frumos sentiment! Mi-ai redat încrederea în toate câte sunt, pământeşti şi divine, deopotrivă! Cred în razele soarelui - că nu sunt aici să mă ucidă, ci să mă iubească cu lumina lor. Cred în stropii de ploaie - că nu vor să mă potopească în cădere, ci vor să-mi sărute trupul istovit de căutare. Cred în IUBIRE - fiindcă s-a născut să ne împlinească... voi fi veşnic una cu credinţa. Numai aşa voi dobândi liniştea, clipele noastre, dragostea nemăsurată...
Acesta-i cântecul iubirii, un refren fără sfârşit... şi-ţi mulţumesc ţie: că exişti, că eşti fiul mamei tale, că te-ai întors de multe ori în calea-ţi, că mi-ai oferit această şansă, că eşti lângă mine, că eşti lumină, că eşti iubire şi dor... TE IUBESC - şi-ţi mulţumesc că nu cunosc altă cale :-)


iubitului meu, născut în plin April...

Cei care ne iubesc nu ne părăsesc niciodată...


"Cei care ne iubesc nu ne părăsesc niciodată, indiferent de necazurile pe care le avem, de lipsuri și de decăderile noastre... Merg alături de noi, suferă deodată cu noi, așteaptă împreună cu noi..."


Cei care ne iubesc nu ne părăsesc niciodată: în gând, pe buze, în amintire, în propria lor fiinţă. Sunt paşii care ne susţin, paşi ce nu pleacă, ci îşi confirmă prezenţa. Paşi pe urmele cărora ne regăsim, de care ne lăsăm purtaţi...
Decăderile noastre sunt primite de ei cu vorbe tandre, cu îmbrăţişări ce nu mor, cu iubirea şi încurajarea - că în final, va fi bine!
Cei care ne iubesc nu se feresc să ne însoţească: în succese, eşecuri...suferă alături de noi, plâng împreună cu noi, sunt fericiţi cu şi pentru noi. Cei ce ne iubesc sunt numai aşteptare. Pentru că aşteptarea întăreşte iubirea, pentru că răbdarea încercată întăreşte credinţa.
Consider că nu e nevoie de prea multe cuvinte când iubeşti. Dar trebuie să o şi spui. Să o şi araţi. Să fii iubire în toate. Pentru că iubind, te transformi în cel ce iubeşte, devii şi tu cel care iubeşte şi nu părăseşte niciodată pe cei pe care îi iubeşte...
Cei care ne iubesc vor fi mereu în prelungirea fiinţei noastre. Ei vor fi mâna întinsă când vom obosi, când speranţele ne vor fi năruite, când nu ne vom putea stăpâni emoţiile. Pentru că e firesc ca cei care ne iubesc să nu ne părăsească, ci să întărească dragostea şi să o zidească în noi, spre bucurie şi împlinire...fiindcă nu există împlinire mai mare decât CEI CARE NE IUBESC...iar aceştia înseamnă DESĂVÂRŞIRE...

Azi nu mai simt...


Azi nu mai simt, iubirea ta
Cum o simţeam odinioară,
Oricât aş încerca
Nu pot să-mi amintesc
Din sentimentele-ţi
când au început să moară...


Azi nu mai simt,
nici nu mai vreau să simt,
să uit că-n braţe ne-am ţinut,
azi doare fiecare încercare
să te-nţeleg, cum eşti,
ce simţi sau dacă-n trecerea-ţi
şi tu mă minţi...


Azi nu mai simt
nimic din ce-am simţit odată,
simt doar un gol
şi-o izolare plată.
Azi plouă şi mă risipesc,
în unghere numai tăcerea
mă aşteaptă,
să nu mai fiu eu oare
femeia care din simţiri
te deştepta odată?
Sau poate - tu, mai frecventezi o altă?!


Azi nu mai simt
nimic din ce aş vrea să simt
şi totuşi parcă mă risipesc iubind...
În orice zare, orice căutare,
din lacrimă şi din privire,
azi caut urme de iubire.
Şi sap adânc în urma ta
poate-o tâşni şi dragostea
azi nu, dar poate cândva
voi regăsi senină IUBIREA.


Azi nu mai simt
şi vreau să nu se piardă
crezul cu care m-am alimentat,
azi vreau atât:
să fii bărbat
şi îndoielile din suflet să îmi iei,
sărută-mi ochii blând
şi nu uita
strâns să mă-mbrăţişezi
în trecerea ta.

Ce ne spunem când nu ne vorbim?


Ce ne spunem uneori
când simţim nevoia acută
să fim împreună,
să ne ţinem de mână?

Zdrobim cuvintele
sau le lăsăm...
sub cerul clar
să se rostească?
Vocalele şi consoanele noastre
mai ştiu, oare azi, să se iubească?

Căutăm dincolo de tăceri,
dincolo de cuvinte...
încercând să găsim un sens
la ce se spune, ce nu se spune
şi ce se simte...


Să tac e o artă
cu care nu toţi
se pot deprinde...
fiindcă-s tăceri
ce spun mai mult
decât folosind cuvinte...

Ce ne spunem când nu ne vorbim?
Oare la fel de mult noi iubim?
Aceeaşi emoţie, aceeaşi trăire,
te văd cu aceeaşi nespusă iubire?


Dorinţa-i aceeaşi
şi când nu se spune,
Creşte ardentă,
găsindu-şi sălaş în mine...


Când nu îţi vorbesc,
chiar şi-atunci
de iubire sunt invadată...
sunt tot a ta iubită
şi nu-s în tăcere uitată...
ci uneori te privesc
de tăceri aprinsă,
nu mă simt -
în această lume
de cuvinte, încă învinsă.

A tăcea e o artă
mai ales când eşti femeie,
ajungi tot sub semnul cuvintelor
când vrei să exprimi o idee.