Nadina

Nadina

Sunday 25 April 2010

În fiecare "de ce?" există şi un "de ce nu?"...


Ei mă întreabă de ce am ales meseria cutare. Eu nu îi întrebasem nimic. Ei cer argumente. De ce le-aş oferi? De ce să nu-mi fi ales meseria pe care o practic? De ce să fi ales o alta? De ce să nu îmi văd de drum fără să-mi pese curiozitatea oamenilor, felul cum ei gândesc şi te judecă?
Ei m-ar vedea prinsă într-o căsnicie, cu câţiva copii, mergând la servici, venind acasă, făcând mâncare, având datorii... Mă întreabă de ce mă privez de toate acestea... de ce nu? nu am oare dreptul de a alege eu pentru mine şi nu ceilalţi după cum consideră? Nu sunt oare eu prea tânără să fac ce îmi spun ei? Nu e viaţa prea scurtă ca să trăim constrânşi de societate şi de regulile ei? Nu am eu altele de făcut în momentul de faţă?
Ei m-ar vedea după etaloanele lor, după reguli care te restrâng din punct de vedere al activităţii şi te limitează ca persoană... eu mă văd însă într-o societate ce ar trebui să respecte libertatea individului, de orice natură ar fi aceasta... Ei nu înţeleg multe, sau au rămas cu preconcepţiile lor... mi-am format propriile valori, am standardele mele... nu aştept ca acestea să fie dictate de altcineva... ştiu să-mi trăiesc libertatea... pot să iubesc fără să mă cramponez într-o bucată de hârtie... fără să-mi fac din viaţa-mi circ... acum ştiu c-ar vrea să fiu ca ei, să-mi pun viaţa înaintea lor... fiecare să judece, să-şi dea cu părerea... nu mă voi schimba niciodată... am să rămân fidelă a ceea ce sunt... voi promova doar ce cred eu că e necesar... şi de fiecare dată când vor pune problema "de ce?" eu am să pun problema la superlativ reformulând-o, dărâmându-le astfel elanul: "de ce nu?"... ca să priceapă toţi odată că e mai bine a ne gospodări pe noi înşine, a ne uita în propria ogradă... şi nu a ne ambala în a emite judecăţi greşite privind în ograda vecinului fără a-l fi ascultat sau fără a şti ce l-a motivat să facă un lucru sau pe celălalt...
P.S. "Prefer să iau ca punct de referinţă simţurile mele, decât să mă înjosesc la etaloanele perfecţioniste ale altora...".

Primăvara lui, fără mine...


Au înverzit toate glasurile... au încolţit toate speranţele... de la mine până la tine depărtarea e mare... dar nu atât de mare încât să nu poată fi atinsă...
Ne-am speriat primăverile cu dorinţe fireşti de a fi alături unul altuia... dar iată, că la mijloc de anotimp, ne regăsim priveghind din depărtare unul pe celălalt... cu certitudinea că în curând nu ne vom mai limita la timp şi la spaţiu... ci vom depăşi aceste coordonate care ni se împotrivesc cu încrâncenare...
Toată lumea îmi vorbeşte despre vară, despre vacanţă... toţi cunoscuţii visează soare, plajă,... eu nu mă văd în niciuna din aceste ipostaze... nu mă văd decât cuprinsă de braţele tale, surâzând unui soare strălucitor, mergând de mână, ridicând spre înalt visele precum puful de păpădie la sfârşit de mai - început de iunie...
Eu nu văd toate aspectele subliniate de ei... eu văd doar doi ochi căprui... şi mă văd pe mine în cuprinsul lor... vara noastră e de fapt iarna în care noi, suflete gemene, neînţelese ne-am născut...
Vacanţă ne sunt toate clipele petrecute alături... când îţi simt răsuflarea alături, când mă săruţi dimineaţa şi ştiu că nu-i vis, când citind îmi distragi atenţia doar cu-o privire... când lăsăm cotidianul şi plecăm departe, unde ne regăsim mai mereu - noi...
Eu îţi sunt marea, tu-mi eşti pescăruşii din zori... tu eşti muntele, eu îţi sunt clipa ce-o adori... îţi sunt rădăcina şi tu tulpina... trăim într-un trup, de nimeni, niciodată separaţi... ne dăruim lumina, nu-i a noastră vina, că ăsta ne e felul de-a ne iubi...
Îţi sunt floarea lăcrimând în zori parfum şi prospeţime, îmi eşti mâna care strâns şi cu mare drag mă ţine... eşti echilibrul, sunt culoarea, eşti visul fiecăruia, sunt zarea, sunt cea pierdută-n cuprinsul unor ochi căprui... eşti cer când capeţi din culoarea-i... suntem, că vrem să fim... tu şi eu, noi doi, rătăcitori de căi, chemaţi pe-a dragostei aripă... clipă de clipă, când secundele-ar mai lăcrima... conduşi de spaţii infinite fără a ne mai limita... pierduţi şi regăsiţi în veşnicul sărut ca-ntâia dată... asta numesc eu viaţă minunată...
Şi momentan, luaţi voi soarele şi faceţi-vă din el zile şi mai multe... chiar nu mă ispiteşte a lui strălucire... va veni timpul când din al meu soare nu va picura decât iubire... azi, primăvara lui, fără mine nu prea are culoare... sau poate are dar nu o înţelegem noi... va veni clipa, va veni şi primăvara lui şi-a mea... şi nu vom şti în care flori a ne scălda...

I'll never be the same...(2)


...if we ever meet again!!
Am plecat... probabil dezamăgită de cum decurgea viaţa noastră, căutând mereu o altă viaţă... doream să explorez lucruri inedite, să aflu ceva nou... am crezut că le voi găsi toate acestea dăruindu-mă lui şi unui...munte!
Am plecat... probabil cu inima îndoită, sau împăcată... am găsit ce căutam, am avut ce mi-am dorit... toată dragostea şi frumuseţea s-au răsfrânt în mine... bunătatea şi-a făcut cuib în sufletul meu şi-al lui...
Ai rămas... probabil din laşitate, pentru că nu ai vrut să-ţi asumi niciodată responsabilităţi... mreu ai cântărit şi analizat fără noimă... ţi-a fost teamă că schimbarea te va influenţa prea mult... ţi-e teamă de tot ce înseamnă schimbare... tu nu însemni progres, ci stagnare...
Mi-e bine, mi-e nespus de bine... călătoresc mult... cuprinsă de braţe calde, mă poţi regăsi în diverse instantanee... tot cu verdele ochilor analizând feţe, personalităţi umane... tot curioasă... tot pisică... dar nu mai sunt atât de rea, nu cum puteam să fiu cu tine... nu mai simt nevoia să fiu rea... cu tine îmi făcea o reală plăcere, acum nu văd rostul...
Când mă aflu la înălţime mi-aduc aminte de ochii tăi uneori... de planurile tale făcute în numele nostru... de rugăminţile tale... de durerea pe care mi-ai pricinuit-o ani la rând... de faptul că m-ai lăsat să plec... m-ai lăsat a altuia... m-ai făcut a altuia prin tine şi cred că nici nu ţi-a păsat...
Mi-e drag unde sunt acum, mi-e foarte drag... şi nu simt nevoia să fiu cu tine... dar mereu mi-apari înainte... probabil eşti o confirmare a faptului că necesitam un alt mod de viaţă... departe de ceea ce înseamnă astăzi "acasă"... departe de tot ce ar putea să îmi aducă aminte...
Nu m-aş mai întoarce deoarece: We'll never be the same...if we ever meet again!!

Mireasa mării


Am mers de-a lungul malului. Scoici, nisip încă fierbinte fremăta sub tălpile-mi purtate de dorinţă, apusul mult aşteptat era superb, de neînchipuit...
Îmi închipuiam că valurile vin în întâmpinarea-mi... că freamătul lor e o melodie nescrisă însă cântată cu patos de artişti ai plajelor, artişti ce se regăsesc în rândul celor ce înţeleg mult mai multe decât văd...
Şi aş fi putut să jur, cum pentru-o clipă un val precedat de un altul mi se înclina... mă invita la dans, dar nu orice dans... şi pierdută de-a lor chemare îmi închipuiam zâmbind sirene...
Mi-am continuat plimbarea... din depărtare se zărea un far... în sensul opus farului se afla un delfinariu... am mers, am tot mers... purtată de gânduri, gâdilată pe tălpi de nisipul moale şi cald... observând dintr-o dată că eram privită...
Oamenii de la delfinariu au crezut că m-am rătăcit... sau că oi fi vreo "rătăcită"... vorbeau, gesticulau, arătau către mine... înaintam, îi auzeam, nu doream decât să poposesc departe undeva, de ochii lor cârtitori...
Am urcat o pantă, am găsit un loc mai retras şi m-am aşezat pe-o stâncă... îi auzeam însă, şi mă numeau mireasa mării... nu ştiu cărui fapt se datora această denumire: pentru că eram în alb?
În fine, mă întind pe stâncă, o simt totuşi rece, puţin tăioasă... încerc să adorm, îmi închid ochii, îi mai deschid din când în când... adorm, şi parcă nu-i mai aud... detaşată de tot şi de toate, mi-am găsit alinarea...
Eu, mireasa mării, fata purtată de vânt, cea cu vise întortocheate... am plecat din mulţime pentru a nu mă asocia cu ea... am plecat datorită trădării umane... în fapt, cu toţii, zâmbesc, te îmbrăţişează... dar sunt inimi reci care te-ngheaţă... plecată să-mi uit mirele, ce n-a mai venit... eu, mireasa mării, având doar clipele drept suvenir...

"I'll never be the same...(1)


...if we ever meet again!!"

Ţi-am uitat numele, nu îţi mai caut prezenţa... sesizez toate aceste schimbări la mine... şi mă bucur că le-am dat uitării, toate, câte au fost odată...

Ai plecat sau am plecat înaintea ta? Cine a ales pentru cine? Am jucat un joc stupid amândoi? Cert e că "ochii care nu se văd se uită...", iar de ochii trădării nu vreau să-mi amintesc deloc...

M-ai ţinut în şah ani de zile, ca mai apoi să pleci ca un laş... plecat pentru totdeauna, sau dacă ai să revii nu ai să mai găseşti ce ai lăsat la plecare... Azi am pe cineva să mă iubească, să mă aprecieze... pe cineva în ochii căruia cresc clipă de clipă... cui îi face plăcere să mă audă respirând, care îmi caută ochii fugar în mulţime, acel cineva care poate deveni, dacă nu e încă, totul pentru mine...

Vei dori să revii cândva de unde ai plecat... voi avea toate uşile zăvorâte... pentru tine nu mai e loc... azi am alte aspiraţii, ca de pildă, să las anii aceştia, mulţi la număr.... să mă îndrept spre viaţa mea, care după atâta timp cunoaşte claritatea şi nu incertitudinea precum atunci când eram cu tine...

Nu te mai întoarce pe calea pe care ai plecat cândva, nu vei găsi nimic din ce era... nu te-amăgi, nu te întoarce, cufundă-te în hăul pe care mereu l-ai dorit... de mult, ce-a fost iubire, a murit !!

Friday 23 April 2010

Durerea unei mame...


O mamă şi-a înmormântat fiul. Ştiu că nu e un articol optimist. Şi mai ştiu că nimic în lumea asta nu se va opri în loc pentru durerea acestei mame. O mamă, care ar fi preferat să-i fie luat sufletul propriu, decât copilul, care era mai mult decât sufletul ei însăşi.
Razele soarelui încearcă să-i pătrundă sufletul împietrit, însă nu există colţişor care să nu fi îngheţat de durere... şi astfel, razele soarelui - prea vulnerabile pentru durerea mamei....
O zăresc şi nu pot să rămân indiferentă la durerea sa. Mă urmăreşte cu privirea, cu o nespusă blândeţe, îmi răspunde la salut cu un glas stins dar blând. I-a plecat sufletul pereche, copilul zămislit din ea... legătura ei cu exteriorul. O mamă, cât te frămânţi... şi setea de a îmbrăţişa un chip drag nu ţi-o poate nimeni potoli...
Astfel se frământă o mamă în zi de primăvară, cu ochii plânşi, privind copiii altor mame... cu flori de liliac în păr, îngânând durerea, lăsându-se pradă amintirilor şi poate celui care ieri încă trăia...
Dumnezeu să-i odihnească pe toţi copiii pierduţi prea curând şi să-i întărească pe părinţii care cu sufletul frânt, îşi duc mai departe existenţa ca o promisiune că viaţa va birui!

Sunday 18 April 2010

HILDEGARD...

...este femeia, este aceea - ce vrută şi nevrută să se dea - va lumina, viaţa cuiva, cândva, când toate acestea vor fi petrecute nu mă întreba...

femeie pierdută şi revăzută, îndrăgită şi straşnică femeie, sortită să fugă, menită să revină, crescută în mătăsuri şi de parfumuri fină... e-o rază de lumină, puţin scântâietoare, e-o notă în acord de melodie, e elementul care năuceşte-n plină zi, care se vrea să fie şi nu va pieri...

distrugătoarea de credinţe, pe buzele căreia idei fără de număr se vor născoci... iar tu să vrei, secrete a afla - să-ncerci să afli taina sa. O ştim cu toţii: e femeia cu aromă de cafea. Hildegard, în păr şi-n vise are doar mireasma ei, e curtezană, răpitoare... şi chiar uşor îmbietoare... n-ai cum să îi rezişti, ştii ce aromă are... cafeaua pură, tare şi bine prăjită, de mâini dibace pregătită, cu delicateţe servită... şi pulsul razna simţi că-ţi ia - cine e ? femeia? cafeaua? vrăjitoarea? ochii ei verzi şi adânci precum marea?

ţi-e destinată, dar drumul către ea, ahhh, plin de labirinte este... până o vei reîntâlni se va ţese o poveste... şi din greşeli povestea voastră neîncepută veţi reconstrui... în loc de 7 ori, de 6 tu la uşă vei ciocăni... şi astfel, o vei regăsi... când te credeai de blestem dezlegat... făptura-n chip de înger ai aflat...

şi crezi că-i vis, imaginaţie ca interpretare dragostei îi dai... şi pipăi chipul, îi ţi mâna în a ta... e Hildegard, atât de vie şi prezentă ca nicicând... când toate astea se vor fi petrecând?? te juri pe tot ce ai mai sfânt, nu ştii când ai păşit din nou în preajma sa... ce-i cu femeia? cu aroma? cu cafeaua ei? cu ochii verzi? cu şoaptele-i în care pari c-ai să te pierzi?
"Dacă n-ai fi aici, aş crede că-i un vis.." , spunându-i acestea te-am surpris,...şi vrei să înţelegi femeia, să o pricepi, să îi accepţi ideea...
"Aşa începe, ca un vis..." , îţi spune ea cu glas fermecător, dar pentru tine glasu-i e năucitor... şi te îndrepţi spre nicăieri, la braţ cu ea, cu fericirea ta, şi neştiind un sens ai da... gândindu-te la anii petrecuţi departe de ea, şi-acum dispusă să se dea... te-ai înfrupta, dar parca-i ezita... îţi stăruie ca într-un vis aroma sa... e HILDEGARD, femeia ta... venită din trecut să ni te ia,...

prima iubire ce nu o negăm, o tu, primă iubire, posibil după ani să te aflăm? când un "nu ştiu ce fără de nume" inexplicabil şi hilar, păşeşte fără noimă, cu dreptul de-a se da... dând peste cap întreaga existenţă, cerând drepturi rămase în trecut... să credem în prima iubire, de demult... sau s-o lăsăm să treacă precum în primul rând? Hildegard,- venită iubitul să îşi ia - şi-a pus mâna în mâna sa, plecând grăbiţi spre undeva...
(şi nu va continua)

P.S. ca să şti ce-i cu Hildegard -femeia ... consultă "La ţigănci" de Mircea Eliade... dar să nu te laşi pradă aromei de cafea, sau cum vrei tu... dar pe răspunderea ta :P

Ipostaze...



Acest articol poartă amprenta unui curs pe care îl urmez. La acel curs, ca intrare în efortul intelectual, a fost utilizat un slide pe baza căruia ne-am construit răspunsurile.

Acest lucru m-a făcut să conştientizez că trebuie să mă cunosc mai mult. Să îmi aflu ipostaza. Erau trei oale: într-una au fost puşi la fiert nişte morcovi, într-alta ouă iar în cea din urmă nişte cafea. Toate cele trei au trecut prin procesul fierberii. Morcovii au fost la atingere moi, oul - după ce i s-a curăţat coaja - a fost foarte tare, cafeaua a fost gustoasă.

Am fost puşi să ne identificăm cu unul dintre aceste elemente. Nu am ales morcovul, tare dar când fatalitatea şi durerea îl ating se înmoaie şi îşi pierde din tărie, nu am ales cafeaua pentru a schimba apa şi a oferi arome, ci am ales oul fiindcă sunt o fire maleabilă care după o moarte în familie, o separare sau o despărţire devine rigidă, inflexibilă.

Asta sunt. Moartea mă împietreşte. Separarea mă face indiferentă. Despărţirea mă ţine departe de o altă nouă şansă. Pentru că viaţa e făcută din veniri şi plecări, pentru că eu personal consider că nu e corect aşa...

Oricât de mult aş încerca să mă ţin departe de toate acestea, realizez că mă mint. Sunt inevitabile. Moartea vine zilnic. Va veni şi pentru mine într-o zi. Se va aşterne şi peste mine cortina. În tăcere, mult prea multă tăcere... clipa în care voi înceta a mai cere... Despărţirea vine şi ea. La intervale de timp. Fie că o dorim sau nu. Şi lasă în urma ei frânturi de suflet. Am pătimit cândva de pe urma unei despărţiri. Mi-e teamă să mă mai las pradă acestor sentimente.

Toate acestea sunt ipostaze în care ne regăsim, ar trebui să nu mă mai tem: oamenii rănesc şi când sunt lângă tine. Unii te ţin de mână şi te rănesc. Oare cum e mai drept: să plece cineva şi să lase în urma sa o imensă durere şi să simţi că te-ai sfârşi?? Sau să te ţină-n braţe şi să-ţi răsucească-n răni?? În fiecare zi, chiar dacă metaforic, ne vom despărţi...

Wednesday 14 April 2010

Am dat tot ce era al meu...


...unei lumi care poate nu merita, unei lumi devalorizate... oamenilor ce te rănesc doar cu privirea, ce în trecerea lor lasă un gust amar...

...unor paşi rătăciţi, ce nu se mai găsesc pe sine... ce nu-şi vor afla identitatea, şi vor fi tot mai rătăciţi în sinea lor!

Am dat tot ce era al meu, şi nu regret nici o clipă... fiindcă am dat unor clipe, unor oameni, unor fiinţe inocente în ochii mei... am dat şi cu folos, dar mai mult în defavoarea mea...


Am schimbat prieteni, mulţi s-au făcut nevăzuţi... au negat existenţe... şi-au luat aripi de zbor spre "înaltul" lor... sau au uitat care le era sensul, l-au pierdut şi nu-i mai rost de regăsire...
Am dat surâs, experienţe, suflet, lacrimi, timp, dragoste, poveşti, mângâiere, învăţături, bineţe, titluri, nume, bucăţi din propria-mi fiinţă...


Azi mi s-au răsturnat visele... văd ca în oglindă imaginea lor... reflectându-se, străbătând... şi înşelând adesea... închipuind tinereţea ştergând praful existenţei de-acum... dar n-am să mă las înşelată de suprafeţe imaculate cum se vor...

Am dat tot ce era al meu, - şi am sfârşit în plâns, durere şi lacrimi, extaz, bucurie, dezamăgiri crunte, melancolii, pierderi şi regăsiri, rătăciri repetitive, dor... mi-e dor de ceea ce am dat- ca parte din mine - , mi-e dor să mă am pe de-a-ntregul, aşa cum am fost - reconstruită cu toate ce se reflectau în mine... redaţi-mi măcar jumătate din cât am dat, pentru a mă regăsi azi pe mine, uitată la hotarul în care cândva priviri se dăruiau, ceruri se deschideau şi plecau fiinţe...

Am dat tot ce era al meu, azi încerc să mă regăsesc în versuri, în ochi de copil... zâmbete fugare, flori dăruite, mari/mici dezamăgiri, surâs amar, o bucurie simplă dar neaşteptată... îmi vin în minte frânturi de vers :"...tu doar închide ochii şi lasă-te pe umărul meu.."!

Ar fi frumos să ne lăsăm pe spate sau să ne găsim sprijin în cineva... şi să ne lăsăm purtaţi de apelativul "vino!", doar să fie rostit cu drag, de cineva drag...
Am dat tot ce era al meu, dar nu le-am dat toate... mi-au mai rămas şi mie vise în care să cred, care îmi dau credinţa că pot să mă pierd şi să revin... sunt centrul puterii mele, putere ce vine din suflet şi-mi condiţionează echilibrul când toate acestea n-au sens... sau în zile cu ploaie, când dor...

Sunday 11 April 2010

Poate muzica din cuvinte, sau cuvintele din muzică...


...rătăceau pierdute pe portativul de vise şi speranţe, alimentate de primăvara timpurie, sosită azi, pusă în prag, şi mie, şi ţie, şi lor...
Mâinile îmi alunecau pe pianul de fildeş,...răsunau acorduri de melodie în spaţiul ce-l respiram fiinţe - doar doi...
Mă gâtuia emoţia la fiecare notă,... şi mă-ntrebam: să te chem cu un cânt sau să-ţi recit strigarea ce-mi gâtuia fiinţa şi emoţia ce mă bulversa?
Te-am auzit păşind încă de la prima notă,... veneai pe cale, culegând pe braţe vise şi flori... stăruiam să te chem... ştiam că acordul de melodie te poartă pe calea-mi... pas cu pas îmi călcai urma... îmi striveai pasul sub pantoful tău ce-ţi grăbeşte venirea...
Dar te-am iertat pentru asta, şi pentru multe altele... iertarea coincide cu venirea ta... parcă te şi văd: surâzător, mândru, aducându-mi noian de vise în dar... cuceritor, tu care le poţi pe toate... şi credinţa că şi eu le pot îmi dai...
Te-am zărit,... mă ridic apăsând capacul pianului... ezit, îl deschid iar, mângâi cu degetele clapele... tu-mi întinzi surâzător buchet de lalele... odată cu tine începe primăvara... Primăvara de Antonio Vivaldi....
Te înclini, îmi săruţi uşor încheieturile... de pretutindeni răsar lumini şi frânturi de rapsodie... dansăm cuprinşi de frenezia clipelor... în acord de melodie, la unison - vibrăm...
Şi astfel, neştiind cui datorăm farmecul- muzicii din cuvintele ce ni le spunem tăcând, sau cuvintelor ce ni le spune muzica vibrând - plutim în primăvara viselor noastre, cu flori de salcâm, cu flori de cireş... mai aprinşi de dragoste ca niciodată... neştiind nicidecum cauza: poate muzica din cuvinte, sau cuvintele din muzică...

Să ne facem feţe nevăzute...


Am înţeles în urma tuturor determinărilor de care am dat dovadă, că există paşi pe care, nici de am vrea nu i-am depăşi... nu atâta timp cât, tu hotărăşti ce e bine sau rău în locul meu, mi te substitui fără ca măcar să-mi aduci la cunoştinţă...
Îmi ataci concepţiile, trăirile... le negi fiindcă nu-ţi aparţin cu desăvârşire... aciditate din partea ta, replici acide ce-ţi aparţin şi nu le merit...
Poate cu mine-ai aflat ce e dragostea... nu ştiu acum a spune întru totul că aşa este... încerci să-mi îngrădeşti libertatea de a alege ce consider eu că îmi e de trebuinţă... încerci să-mi influenţezi opţiunile şi ştii bine, asta nu mai intră în atribuţia ta...
Femeia nu-i marionetă, nu poţi deveni stăpânul unui suflet doar fiindcă aşa vrei sau simţi tu... dacă ţi-a mai rămas pic de nobleţe şi caracter nu mai întâmplărilor nota de tragism pe care vrei cu orice preţ să o transmiţi... cu prea multă îndrăzneală, şi totuşi cu o laşitate ce nu laşi să se vadă - încerci să mă cucereşti - , dar nu mai pot fi a ta...
Stau în picioare, răspund de faptele mele, nu mai asocia orice faptă de-a mea cu tine. Ce era de spus s-a spus deja. Ce-a fost nu va mai fi. Nu încerc să te-amăgesc, şi nici măcar o clipă nu m-am amăgit... o fi şi greşeala mea, răsar, mă-nchipui mereu prezentă, însă fără să vreau...
E timpul să rostim "La revedere!" ... şi să ne vedem fiecare de drumul său, eu de mult îmi văd de-al meu... singură ca şi suflet, dar cu prietenii pe care îi am, îmi văd de drumul pe care încerc să îl construiesc încât să păşesc cu drag. Nu eu am ales, tu ai ales pentru mine şi în această privinţă... decizia îţi aparţine - hai să ne facem feţe nevăzute - şi poate ne vom uita cu timpul...

Fata cu un cercel verde ;)

Azi am făcut cunoştinţă cu primăvara. Surâdea. Ea verde, eu verde... ca de obicei, aceeaşi nuanţă ce-mi colorează zilele făcându-le să pară mereu fragede.

Am păşit în culori deschise pe culoarul cu galbene păpădii...mi-am insuflat dorinţa de-a le privi o clipă şi-apoi de-a le reproduce în mintea mea: galbene, fragede, cu codiţe verzi...

Ochii mei sunt centrul în care se poate observa fosforescenţa cu care îmi trăiesc clipele. Verdele e al clipelor intense. Al săgetărilor de priviri. Simbolul nedescifrabil al unui suflet dominat de culori vii...


Îmbrăţişată de flori, cu zâmbetul pe buze... ninsori de flori astăzi îşi jucau ca de obicei rolul... reprezentaţia avea să fie primită cu aplauze la scenă deschisă, cu zâmbete larg răspândite dincolo de orizonturi şi alte trăiri....

Electrizant, fascinant acest verde... valsez, citesc o carte, zâmbesc, visez, las încă o clipă să-mi treacă, mă fardez, iar zâmbesc, îmi iau geaca din piele, ţopăi pe nişte tocuri scurte... geanta cu franjuri e mereu aliata mea - nu o povară, ci practică şi de un real ajutor ;)

Traversez scene, imagini.... totul e ca un film rememorat... concerte rock, plimbări în aer liber, Vama Veche, briza mării, nisip fierbinte sub tălpi adunat, gustul sărat al apei, stelele care ne-ndeamnă să alergăm pe urmele paşilor lor, luna oglindindu-se-n acea mare în care ochii mei jucăuşi în lacrimi verdele deosebit de crud astă-seară îşi scaldă...

Cuvintele care nu se spun... tăcerile care se confirmă ca atare... mâinile care se-mpreunează-n uitare şi somnul ce devine declin... pas la pas, hoinărim dintr-un colţ în altul al plajei... mă şi văd într-o rochie albă de pânză, tremurând, surâzând sub lumina caldă a ochilor tăi... bliţul îmi orbeşte pentru o secundă verdele de-o viaţă imortalizând fragmente de vis aievea trăit...

Lăsând în urmă plaja... îmbrăţişaţi, seduşi de munte... pornim spre a-l explora... spre a-l determina să ne dezvăluie taine şi taine cred că pentru a mia oară... urcăm, coborâm, odihnim, kilometri parcurgem... tot mai pătrunşi de verdele adâncurilor pădurii... tot mai mânaţi de dorinţa nebună de-a ne afla... flori sălbatice dar exploziv de frumoase şi simple ne răsar înainte... izbucnesc de contrastul lor verde-violet... mi se mai încurcă şi maci roşii-sângerii în priviri...

Expediţie, suspans, aventură, frumos, tu, eu, floare, atingere, verde, culme, sus, jos, dimineaţă şi seară, - văzut şi nevăzut, explorat, neexplorat, ajunşi aici întâia oară, locuri revăzute, clipe dragi în amintire... nepreţuitele valori ale aurului verde... simplele cuvinte ce nu pot fi transpuse şi nici traduse de vânt sau de timp...

Am poposit, la margine de aventură, tu-eu, acel duet fenomenal ce îngână natura-n splendoara sa - tu, ochi căprui, statură atletică, spirit deosebit, suflet nobil, nemaiîntâlnit , eu - după cum tu spui - delicată precum o floare, neîncrezătoare, atinsă de emoţie, vădit gânditoare, visătoare, în suflet cu credinţă...

Se zăreau pe o culme doi inşi, el- cuprinzându-i mâinile în ale sale, ea - ostenită de drum... se respirau unul pe altul, îşi zâmbeau... şi din verdele ochilor ei se-mpleteau vrăji purtate de vântul ce adia cald şi toropea dorinţa celor doi de a mai continua...

Într-o seară magică pe plajă şi într-o după-amiază pe culmile înale ale muntelui, ţi-am dat inima încrezătoare, ştiind că venind nu-mi vei înşela aşteptările... am ştiu că nu vei întârzia, eu - fata cu un cercel verde şi fluturi în stomac, am ştiut asta - şi dac-ai fi întârziat, aş fi ştiut că întârzierile îşi au taina lor, şi chiar întârziind, te-aş fi aşteptat, să ştii...

Friday 9 April 2010

Monolog de primăvară...


O simplă atingere a mâinii, rostirea unui nume pot răscoli un suflet... cât semnificat poate avea un nume, cât de întipărit poate să rămână în mintea, sufletul, conştiinţa unui om. Dar asta e o poveste la care întâmplător am ajuns să fiu părtaşă, deci nu e povestea mea... povestea mea începe aşa:
Ce ne-a făcut să nu ne dăm seama unul de existenţa celuilalt până astăzi? Cum am devenit atât de conştientă de tine, iar tu de mine? Să fie soarele? Să fie chimia dintre noi doi? Toate faptele care ne-aduc laolaltă? Vorbele insinuante, care atinse de timp şi atenţie se vor? Să fie ploaia de care tu mă protejai astăzi în gând, iar eu priveam picurii inegali oripilată, cu mâna pe-un mouse... plictisiţi şi-n acelaşi timp fascinaţi de un curs?
Să fie apropierea atât de firească de vină? Faptul că tu azi mă hrăneai? Mă hrăneai cu ocheade, cu apropieri şi-ndepărtări voite, cu grija ta de a nu te apropia prea mult, dar nici de a sta prea departe... cu teama de a nu strica magia timpului nostru astăzi născut....
Am râs, cum demult n-am mai râs... am fost cochetă în faţa ta, de dragul tău... ai stat în vecinătatea-mi... respiram unul prin altul timp de câteva ore bune... dădeam un alt înţeles absurdului ce în jur reieşea... ne coteam, fără să dăm interpretări celor din jur... tu şi eu, două fiinţe din mijlocul atâtora răpite... azi s-a produs inimaginabilul, şi nu ai ezitat să mi-o spui...
Am simulat supărarea, ai încercat să mă împaci cu orice preţ... am schimbat câteva vorbe lămuritoare... parcă s-ar fi ciocnit două suflete... prea conştienţi de existenţa noastră deja, două suflete regăsite după atâta fugă-n neant... azi părem a ne fi găsit liniştea şi totuşi... mult prea însetaţi de adevăr, dragoste şi devoaţiune... nu stăm a ne trage sufletul o clipă... prea agitaţi pentru a ţine pasul cu ceilalţi... prea agitat decât de obicei...
Iarăşi cuvinte, apropieri, priviri pe furiş schimbate... şi momentul în care îmi confirmi ceea ce mi-am confirmat eu însămi cu câteva clipe... simpatia reciprocă ce ne-am dovedit... m-ai hrănit iar cu speranţe şi sclipiri în ochi mi-ai pus... sufletul îmi aleargă în goană, e de nestăpânit... şi-ntr-un final sărutul acela timid pe obraz pe care-l aşteptam parcă de-o viaţă... dacă m-aş privi într-o oglindă nu m-aş mai recunoaşte... cât de mult schimbă fiinţa ta fiinţa mea... azi a avut loc un cutremur în noi doi... tu ai răscolit străfundul sufletului meu, eu la rândul meu ceva în interiorul tău am răscolit... şi-acum redau sub forma unui monolog de primăvară... dialogul dintre mine şi tine, azi, primăvară, aprilie, această zi binecuvântată cu taine şi trăiri...

Thursday 8 April 2010

masculin şi...necesar


aşa se poate defini un bărbat..un adevărat bărbat!!!bărbatul care ştie să iubească,să sufere,să fie viteaz,să ne apere,să plângă după noi,să joace fotbal,să te privească pe furiş!!!!minunaţi..aşa îi pot descrie....şi chiar dacă uneori ne supărăm pe ei...ne trece!!!!privirea lor,ochii luminaţi de dragostea ce ne-o poartă...toate acestea ne dau puterea de a-i ierta,de a-i iubi şi mai mult!!cine are braţul puternic???cine te ţine protector în braţele sale????cine te încălzeşte când în suflet ţi-e frig???..bărbatul....şi cine l-a plămădit...ne-a binecuvântat!!!!
prin părul cui ne trecem mâinile???pe cine sărutăm prelung în faptul serii???pe cine admirăm în gând???pe cine noapte de noapte visăm?în braţele cui ne-alintăm???în cine ne încredem când ne este greu???...este bărbatul....mit şi zeu....eroul meu..eroul tău....viteazul hercule ce din braţele vrăjmaşilor te-a salvat...romeo cel de veacuri mult visat....bărbatul ce surâsul ţi-l fură fără să ştii când şi cum....bărbatul este uneori ce-avem mai bun...este puterea..înţelegerea...iubirea....pe pământ el este cel ce ne garantează fericirea..şi ochilor le dă sclipirea!!!
nu râde de bărbatul ce iubeşte.....ci admiră-i flacăra ce oglindeşte-n sufletu-i clipă de clipă....sărută-i tâmpla când se-aşteaptă mai puţin....fă pentru el ce ştii....ce merită...ce crezi că poate nu visa....fii tu surpriza în viaţa sa.....bărbaţii merită să dăruim....sunt răul necesar pentru care trăim....e o lume la puterea masculin!!!!:P

Wednesday 7 April 2010

Manual de utilizare...


...pentru a şti şi voi, bărbaţii, ce fiinţe sensibile suntem noi,femeile...pentru că vrem să avem aprecierea şi dragostea voastră, devotamentul şi încrederea, pentru că vă iubim surâsul, îmbrăţişarea, sărutul....pentru că fără voi nu se poate!!!!....eiii bine..nici chiar aşa!!!
gândiţi-vă la noi ca la nişte fiinţe fragile ce vor să fie iubite şi să iubească...dar gândiţi-vă că avem şi puterea de a trece peste multe lucruri....că deşi unele lucruri le facem stângaci,există şi lucruri în care reuşim să fim superioare....
şi nu afişăm o superioritate debordantă...!!!ne mandrim cu voi....când simţim că meritaţi şi chiar avem cu ce ne mândri...nu ne place să fim lăsate să aşteptăm...şi cred că nici vouă...avem nevoie de mângâieri, de vorbe calde, de prezenţa voastră lângă noi....prin voi ne simţim şi noi puternice...şi oricât de puternice am fi, lângă voi totul capătă magie şi puterea sporeşte;)
avem nevoia de cineva puternic lângă noi, care să ne fie sprijin...avem nevoie de un braţ straşnic...avem nevoie să fim susţinute şi protejate!!femeia...e acea fiinţă care educă bărbatul, în sensul că îl face să se adapteze personalităţii ei....femeia e cea care nu se vrea minţită...cea care e mereu în aşteptare....cea care deşi îmbufnată,când eşti în preajmă zâmbeşte....femeia care te primeşte mereu cu braţele deschise....e numai mână întinsă...mereu plină de afecţiune...devotată...cea pe care o vrei alături o veşnicie!!!
femeia....o fiinţă complexă pe care voi,bărbaţii,trebuie să o descoperiţi...dacă într-adevăr aveţi suflet să o iubiţi!!fiţi delicaţi în preajma femeilor....femeia nu trebuie să fie supusă unui bărbat...ea trebuie să fie egala lui....tovarăşa de viaţă....prietenă, mamă, fiică, soţie...toate contopindu-se în acea fiinţă minunată căreia i se zice FEMEIE!!!

Iubirea...


iubirea îmi dezrădăcinează toate credinţele,ea este cea care cu furie se năpusteşte asupra mea...îmi dă speranţe,înapoi le ia...nici ea nu ştie ce vrea.....mă secătuieşte de sentimente...şi poate cândva jocul acesta crud cu inima mea se va termina!!!!!tot iubirea este cea care mă ridică mai presus de tot ceea ce oamenii îşi pot imagina,îmi înfrumuseţează clipele,îmi arată veşnicia,mă poartă spre lumi de vis,îmi şopteste cuvinte frumoase,mă sărută în vis,mă atinge cu flori de iubire şi speranţă,mă face să fiu mai încrezătoare în mine însămi!!!!iubirea se naşte....iubirea piere....IUBIREA e numai LAPTE şi MIERE!!!

Sunday 4 April 2010

Mai frumoasă decât ştiu eu...


Am viaţa la care am visat. Până în prezent. Mai sunt multe lucruri de realizat. Am răbdarea necesară de a face totul pe rând, deoarece ştiu că propunându-mi ceva voi reuşi să şi concretizez acel lucru.

Am forţa necesară să fac toate lucrurile care se fac la vârsta mea. Am tot entuziasmul tinereţii care îmi permite să aloc timp şi sentimente idealurilor de care sunt mânată.

Am resursele necesare să concep planuri, să îi ambiţionez şi pe ceilalţi în înfăptuirea lor. Am dreptul să iau iniţiative. Am dreptul să greşesc, dar nu într-atât încât cursul vieţii mele să se direcţioneze altfel decât îmi doresc.
Am anii la care pot visa, sunt lumi în care pot pătrunde, am atâtea de dat şi de primit, sunt atâtea lucruri de învăţat şi de împărtăşit.

Sunt construită de clipele mele, cele pe care le trăiesc fără a le irosi fără un scop anume. Am o mulţime de proiecte în derulare, am o mulţime de idei noi care se pot concretiza. Sunt un arsenal inepuizabil de idei. Inspiraţia este veştmântul de care nu mă dezbrac nici o clipă.

Am oameni de partea mea, am oameni care mi se împotrivesc cu încrâncenare. Iau criticile ca fiind constructive şi nu ezit în a-mi îndrepta greşelile sau carenţele.

Am puţini prieteni. Şi-am să vă spun de ce sunt puţini. Pentru că sunt naivă. Prea naivă pentru zilele ce le trăim. Eu aş putea fi şi mi-aş dori să fiu prietena tuturor. Dar sunt înconjurată de prea multe persoane interesate.

Prieten înseamnă să fi suflet lângă suflet indiferent de oră, circumstanţă. Eu nu am prieteni. Poate doar doi-trei. Îmi pot număra prietenii pe degete. Ceilalţi nu sunt decât interesaţi. Am constatat acest lucru cu o vădită tristeţe. E un fapt pe care l-am regăsit în viaţa mea în ultimul timp.

Drept mângâiere îmi stau adevăraţii prieteni pentru care contez necondiţionat. Fie că am sau nu de oferit ceva. Ei sunt balsamul zilelor care par să se înguste. Ei îmi lărgesc orizonturile, mă fac să-mi depăşesc chiar optimismul. Sunt cei care au încredere în mine, care mă cunosc cum sunt şi nu mă văd cum doresc ei să fiu. Sunt cei pentru care nu contează dacă port fard sau sunt plânsă, cei care îmi întind batista sau umărul când simt nevoia să plâng.

Prieteni în faţa cărora nu mă sfiesc să îmi arat slăbiciunea. Sunt cei cu care dintotdeauna am avut o comunicare deschisă. Oameni pe măsura sufletului meu. Sunt cei care mă văd frumoasă în orice ipostază, la orice oră din zi sau din noapte. Cei pe care îi mişcă tăcerea sau îi bucură prezenţa mea.

Am nişte copii de educat. Copiii sufletului meu. Fiinţe, în cuprinsul cărora, am încercat să las o parte din mine. Sper, însă, să fi şi reuşit. Sunt oamenii care vor creşte, de care mă voi mândri. Cu care mă voi bucura sau voi plânge, pe care îi voi îmbrăţişa cu drag sau îi voi ghida spre ce vor fi.
Sunt copiii mei, care mă văd perfectă chiar şi atunci când greşesc. Cei care mă văd frumoasă, chiar şi-ntr-o banală zi. Cei cărora le mulţumesc pentru fiecare zi alături de ei. Cei pentru care mă trezesc dimineaţa veselă. Cei care mă aşteaptă. Spre care mă îndrept. Cei la care ajung, pe care-i întâlnesc... ce-i care-mi înfrumuseţează firea cu minunăţia copilăriei lor.

Am părinţi dragi. Speciali. Cărora n-am să le pot mulţumi niciodată îndeajuns pentru ceea ce sunt. Cei cărora le-aş da sănătatea mea în schimb. Cei pentru care nici un sacrificiu nu e prea mult. Şi nu în ultimul rând, sunt cei cărora le datorez faptul că exist.

Am o viaţă plină. Cu cunoştinţe care vin şi pleacă, cu puţinii oameni care în preajmă îmi rămân. Am o viaţă frumoasă. Am o vârstă pe care-o trăiesc. Am tot ce mi-aş putea dori. Frumuseţea zilelor şi-a oamenilor pe care-i iubesc reflectată în fiinţa mea.

De aceea cred că mă văd ei frumoasă. Pentru că apropierea lor mă înfrumuseţează. Fiecare atingere de suflet, adună un surâs. Fiecare privire, un zâmbet în colţul buzelor. Fiecare clipă trăită, aduce cu sine alte şi alte experienţe care cuceresc nu doar persoane ci şi caractere menite să se definească, să se contureze spre a perpetua frumuseţea vieţii în completarea celei sufleteşti.
Eşti frumos cu sufletul. Iar mai apoi prin modul în care trăieşti. Toate acestea se reflectă în exterior, în sensibilitatea ta umană, pe care o deţii, oricât de mult o ascunzi sau încerci să o înfrânezi...


„Tinereţea este răstimpul tuturor aspiraţiilor care se clădesc spre a nu se prăbuşi niciodată!”

Veşnica contopire?


E ultima încercare de a vă salva. El – de tine şi de sentimentul pe care-l neagă şi astăzi fără-ncetare, tu – de omul nesigur, de iubitul ce îţi oferă doar vise şi în schimb nimic...
El – în braţele celeilalte, zâmbind, înfruntându-te... făcând cu ea circ stradal ca tu să vezi ce nu i-ai oferit. Tu – la început tristă, apoi resemnată, iar în cele din urmă hotărâtă a renunţa....
El – rebel, cu atitudine de dur, indiferent... pleacă, revine, iarăşi pleacă... te caută, te lasă, nu te slăbeşte o clipă...
Tu – vrei să dai un nou start vieţii tale, dar mai mereu eşuezi... priveşte tot către chipul lui... demon interesat doar de sine...
El – pentru totdeauna marcat de evenimente ce n-au neapărat legătură cu voi, într-o perpetuă căutare, într-o continuă ispitire...
Tu – ispita ce i se înfăţişează mereu dinaintea ochilor, sufletul azvârlit de atâtea ori, iubirea ce nu are încetare...
El – prins mereu în mijlocul vieţii cotidiene, omul fără timp şi spaţiu, cel care continuă să creadă că faptele vor rămâne veşnic aşa...
Tu – într-o continuă luptă cu tine însăţi, neputând însă a abandona ceea ce destinul ţi-a hărăzit...
Cât timp, voi, suflete hoinare, veţi mai goni fără ţintă? Cât timp vă veţi mai răni inima unul celuilalt?
Câtă vreme vă veţi mai priva de dorinţele strânse ani de-a rândul? Când veţi da frâu focului ce mocneşte în voi?
Când, tu şi ea, plictisiţi de ce v-au promis sau dăruit alţii, vă veţi dărui unul altuia ce toată viaţa v-aţi refuzat?
Să vă fie oare aceasta salvarea? Sau adâncirea hăului? Posibil declin? Echilibrată balanţă?
Nu năruiţi nici o speranţă, nu mai lăsaţi secundele din anii voştri viitori să scadă... ci adunaţi-vă visele grămadă – venind, chemând, iubind – şi prin atracţie reciprocă, dragostea sporind
....

Friday 2 April 2010

LOVE REGAINED...


Am ştiut de când ţi-am simţit umbra că eşti tu! Nu există nicio umbră de îndoială... văzut şi nevăzut, te simt mereu aievea... dar astăzi eşti mai prezent ca oricând...
Am aşteptat, am renunţat de atâtea ori, am revenit mereu... am căutat, am uitat, n-am mai iubit, şi-am început să iubesc iarăşi...
Mi-ai fost redat precum întâia oară... când nu mă mai aşteptam... când mă hotărâsem să plec cu totul... când de tine, tot ce mă lega, era uitare...
Ani la rând ne-am amorţit sufletele cu promisiuni, ni le-am tădat cu plecare... le-am amăgit cu împăcare... ani la rând ne-am suportat unul altuia partenerii... am fost spectatori la poveşti de dragoste, dar la care nu eram noi doi protagoniştii...
Îţi ceream socoteală pentru clipele în care nu erai al meu, îmi cereai socoteală pentru clipele de risipă ce nu le petreceam alături de tine... trădaţi de vânt... înfrânţi mereu de ceea ce simţea inima şi purta numele de IUBIRE...
Ani la rând ne-am ţinut de mână fără să ştim cum şi de ce... ne-am făcut din vieţi- secrete pe care ni le ghiceam doar cu o privire... te ardeau ochii mei ce aruncau uneori răutate... mă durea fiecare clipă în care nu te-nţelegeam, pe tine, titan al vieţii mele....
Şi iată-ne, într-un final, după ce ne-am răvăşit vieţile unul altuia, după ce am căutat drumuri total opuse, iată-ne iarăşi alăturea... căile ni s-au intersectat... şi ne ţinem de mână, încercând să ne spunem cuvinte... dar ce cuvinte? Ce să ne spunem? Ce ar fi de spus?
Te invit la o plimbare, fără sfârşit... cu promisiunea de-a nu te dezlipi de mine... cu promisiunea de a-ţi fi muză în toate... vreau să reinventăm arta iubirii, noi cei care am inovat-o de-a lungul anilor mai mult în teorie... azi pun accent pe latura practică... deci, hai să demonstrăm lumii că se poate... că putem trăi o iubire ca fiind doar a nostră :)

Hard To Say I'm Sorry...


Azi e atât de greu să îmi cer iertare, să mai articulez un cuvânt...
Aveam cândva toată iubirea ta, aş da orice să mă mai ţii în braţe ca altădată...mi-e greu să realizez că te-am pierdut de atâtea ori...
Văzută sau nevăzută, durerea mea există...şi doare şi mai mult faptul că tu eşti atât de conştient de ea...aş vrea să vii într-o zii să îmi propui să plecăm departe...să lăsăm lumea asta...să ne creăm o alta...
Mi-e dor să reprezint lumea ta...să fiu unicul lucru care te mişcă...mi-e dor să fiu în centrul inimii tale...fiinţa care se prelinge din fiinţa ta...să fim unul prelungirea celuilalt...să numărăm minutele, clipele fără a respira...
Să-mi treci mâna prin părul ud, să mă răvăşeşti toată la pământ...mi-e dor să gândim aceleaşi nebunii, să dezbatem subiecte, să plecăm fără vreo ţintă anume, să facem ceea ce vrem - tu şi eu - fără să dăm vreo explicaţie cuiva...
Timpul m-a învăţat să fiu mai îngăduitoare, mai tolerantă...şi totuşi mi se pare grea apropierea pe care-o încerc...mi-e greu să cer iertare că nu te-am preţuit, că nu te-am iubit cum meritai... mi-e dor de melodia noastră, de tabieturile noastre...de mirosul pielii tale mi-e dor...de zâmbetul tău ştrengar...
Aş vrea să vii într-o zi, să mă-mbrăţişezi, să-mi înţelegi zbuciumul sufletesc, să simţi că toate astea sunt pentru tine...să mă iei în braţe, să-mi mângâi creştetul, să-mi spui de mii de ori că mă ierţi chiar dacă nu îţi cer iertare...vreau să fiu iar eu aceea, prima care a contat în viaţa ta...
A trecut o adolescenţă de când îmi alergi prin vise...vise strânse la piept, alimentate cu speranţe...Îmbrăţişează-mă acum, lasă o lume întreagă în urmă...să ne fie bine nu e nevoie de toată lumea...e nevoie de TU şi EU îmbrăţişaţi în aceeaşi fiinţă, pentru totdeauna, de la pământ până la cer, de la clipă la minute, de la ore întregi petrecute la distanţă la o viaţă petrecută mână în mână...În ciuda tuturor lucrurilor, eşti partea aceea de care nu mă pot desprinde...
eşti adevărul pe care îl cuprind cu fiinţa...eşti timpul meu petrecut în tihnă...eşti cel mai de taină secret pe care îl am...eşti prietenul ce există... cel care se vrea... cel care va fi întotdeauna, acolo unde nimeni, niciodată nu a reuşit să îşi facă loc...
P.S. "Love means never having to say you're sorry...!"



Justify my love...


Primăvară. El. Eu. Vacanţă. O maşină. Aventură. Iubire. Aripi deschise de dor...Andrenalina zilelor în care nu ne putem stăpâni...
Zborul condiţionat de el...visele care se cer concretizate în deplinătatea lor...Ezitarea lui... Ochii mei plini de lacrimi...
Au fost odată, el şi ea... într-o primăvară, mânaţi de dorinţă, s-au gândit să aibă o aventură...mânaţi de iubirea ce îi măcina de mulţi ani, s-au hotărât să viziteze Parisul...
Şi-au luat vacanţă... au pornit în călătoria vieţii lor... o maşină, toate visele strânse grămadă în portbagajul sfânt al iubirii, zâmbet reflectat de soarele de pe bancheta din spate... felul în care se priveau ochi în ochi, el şi ea...
Au evadat din rutină, departe de tot ce-i încătuşa...departe de obligaţii, de chestii repetitive... au luat cu ei doar dragostea care mocnea cu fiecare clipă trecătoare... el încă nu era convins de ceea ce făcea... nu credea că e tocmai bine...ea îşi lăsa lacrimile să i se ivească în colţul ochilor...
Vântul răzbătea, pletele le fluturau în aer...el conducea...zburau... se ţineau de mână... se sărutau... ea îi strângea mâna cu fermitate...el îi săruta des încheietura mâinii...
N-au ajuns la Paris, cum îşi propuseseră...au staţionat pe o plajă... solitari... două suflete pereche cu visele lor... cu ciocnirile lor de suflete... cu durerea de a se iubi clipă de clipă... cu ochii plini de lacrimi... lacrimi de fericire, împlinire... erau în sfârşit singuri... departe de oameni, de aglomeraţie, de cei care goneau în relaţia lor...departe de cei care nu conteneau să arunce cu mocirlă...
Nisipul, apusul, braţele lor încătuşate, inimile lor reunite bătând la unison... sărutările stăruitoare... setea de fiinţă... noaptea, steaua lor norocoasă, fuga după stele....
Momente unice, izbucniri de viaţă, artificii de dragoste,...asta au trăit... şi în gând aveau tot Parisul... trăiau fiecare clipă cu intensitate.... cu un dram de nebunie... ca şi cum fiecare clipă s-ar sfârşi... i-ar sfârşi...
Reîntoarcerea a adus şi finalul idilei trăite cu patos, visând la turnul din Paris agăţat de visele lor... el i-a pus simbolul acelor zile în păr... o stea de mare, un sărut pecetluit pe frunte... dar dragostea a revenit în conul de umbră... escapada a fost a acelor clipe... cum au revenit acasă, totul a luat sfârşit...
Notă pentru sine: "Astăzi a căzut Parisul, e ca şi cum mi-ar fi murit cel mai bun prieten..!"

Choose one...


Mirosul cărţilor e un miros specific. E mirosul care te ghidează în viaţă, care te face să adulmeci rând cu rând, literă cu literă, idee cu idee...
Suntem mulţi care nu putem alege o carte dintre cele citite până în prezent, dar sunt şi mulţi care nu pot da un nume de carte, fiindcă nu au citit...
Iubirea de carte trebuie insuflată şi celor mici. La şcoală încerc, cu fiecare oră de română, să aduc în viaţa elevilor mei, cartea, rolul ei esenţial, lecturi importante, lecturi de viaţă, lecturile copilăriei, cele care te conduc de la prima la celelalte care vor urma.
E suficient să o alegi pe prima, celelalte vor veni de la sine...m-aş bucura să îmi văd elevii în viitor, în ipostaza de cititori selectivi...nu neapărat cititori de literatură...dar înclinaţia lor să nu fie o povară, nici o întâmplare...ci să fie selectivi în a-şi alege cărţile de suflet, care corespund ideilor şi trebuinţelor lor.
Alege o carte,...te va conduce spre cealaltă...cărţile sunt un lanţ indestructibil care se completează unele pe celelalte...militez pentru lectură...e un mod plăcut de a-ţi petrece timpul...
"Ai carte, ai parte!" - proverb românesc.

Your love is my love ;)


Primăvara e anotimpul în care te regăseşti iubind. E anotimpul în care culegi vise şi speranţe cât pentru o viaţă :)

Anotimp în care ţi se deschid toate căile spre împlinire. Şansa de a zâmbi devine mai evidentă. Puterea de a iubi capătă rezonanţe mai uriaşe.

Fluturii îmi sărută talpa, vântul îmi răvăşeşte părul şi îmi aduce poveşti nescrise, petrecute de demult...primăvara cu floare de cireş, cu o dorinţă vădită ce se vede în verdele ochilor mei...soare, bucurie, joacă, surâs de copil, căţel, pisic, candoare...aş vrea să cuprind în braţe primăvara viselor mele...şi dacă aş putea, ţi-aş face-un colţişor în visele mele, în sufletul meu...pentru ca tu să devii primăvara mea pe de-a-ntregul...