Nadina

Nadina

Monday 30 November 2009

Celor plecaţi pe drumul presărat cu lacrimi şi cu stele






Afară bate vântul, dar nu de el îmi pasă
Ci de faptul că am pierdut-o pe steaua care era mai frumoasă,
Când Dumnezeu cântecul ne-a dat
Cu vocea ei ne-a încântat.
Azi îngerilor ea le cântă
Şi-acolo sus viaţa-i este sfântă
Nu ea este cea care s-a grăbit s-atingă o stea
Ci viaţa brusc s-a terminat
Când totul era minunat .
A avut o existenţă frumoasă
Cum puţini în viaţă au
Cariera i-a fost glorioasă
Şi nu am să pot uitării să o dau.
când iubirea cunoscuse
Viaţa i-a întins o crudă cursă
Răpind-o dintre noi prea curând
Spulberându-i visele în vânt.
E tristă şi cruntă căderea sa
Căci nu s-a mai putut ridica
Însă va rămâne o stea ce veşnic va lumina.
Nu a putut învinge moartea
Dar viaţa sigur ea a învins
Prin cântecele sale şi frumuseţea-i
Ne dovedeşte că acest capitol al vieţii nu s-a stins.
Dincolo de nori şi stele
Dincolo de tot ce este omenesc
Laura şi Cristi se iubesc,
Alături de copilul lor privesc
Cum lacrimile cu durerea se-mpletesc.
Dormiţi în pace, să vă fie raiul sălaş deplin
Sper că aţi găsit drumul cel bun,
Şi oricât de greu ar fi
Aţi reuşit să ajungeţi dincolo de stele, la îngeri.
Viaţa ne-a dezamăgit
Luându-vă prea curând
În momentul fericit
În care unul pe celălalt v-aţi găsit.
Acum sunteţi pentru totdeauna împreună
Şi dacă în cer reuşiţi să staţi din nou mână în mână
Trimiteţi-ne un semn că încă vă iubiţi
Şi soarele să fie dovada că zâmbiţi.
Cristi a fost un suflet deosebit
N-a avut timp să biruiască moartea
Dar viaţa a biruit.
Odihniţi-vă în pace
Pe scena ce v-a fost destinată sus
Pentru noi nu aţi apus.
Laura, suntem mulţi
Ne-a păsat de viaţa lui Cristi şi-a ta
Şi nu vă vom uita.
Cortina vieţii a căzut când nu trebuia
Iar voi, doi actori îndrăgostiţi
Aţi atins o stea...
Compusă în 12 martie 2006 - Nadina Maria Szakacs
Laurei (1967 - 2006), lui Cristi (1970 - 2006) şi îngeraşului lor nenăscut...


P.S. Nu putem să nu continuăm să credem în muzica Laurei, nu ne putem dispensa de vocea ei caldă, plăcută...de patima cu care cânta. Nu o putem da la o parte, ca şi când nu ar fi existat...ea trăieşte prin fiecare vers, prin fiecare amintire lăsată de ea!! Te iubim, necondiţionat, Laura!! Dumnezeu să te odihnească!!!
["...sunt ca o mare căutând un ţărm mai bun..."]

Tuesday 24 November 2009

te-am îndepărtat, te-ai îndepărtat?


Nu ştiu ce să fie oare...pierd noţiunea zilelor, mă cufund tot mai mult în amintirile cu noi doi. N-am crezut că o să mă doară vreodată, dar acum simt că doare pierderea ta...tăcerea ta îmi spune că nu mai există nimic...nici zâmbet, nici îmbrăţişare, nici mână strânsă de dor!!

Mă simt atât de rece, mi-e atât de rece în suflet...mi s-au format sloiuri de gheaţă pe el...

Nu am să uit că m-ai numit suflet de gheaţă..cred c-am greşit suficient, iar faptul că mă tângui nu m-ajută...doar o minune mi te-ar mai putea reda...!!!

Cândva mi-erai căldură, îmi ţineai loc de soare...azi eşti tăcere, eşti omul după care tânjesc, cel pe care nu-l mai zăresc în vecinătatea-mi....

Cum te-am putut pierde?? Cât de inconştientă am putut fi?? Cum pot trăi acum cu vina-mi laolaltă?? Cum de nu m-am sfârşit sau dizolvat deja??

Aş cere încă o şansă...mai am dreptul la o şansă?? Sunt sigură că n-aş mai da greş de aş avea încă o şansă...dar în zadar, uşile sunt zăvorâte, prea grele pentru a mai fi deschise...azi chiar imense-mi par iar rugina lor usturătoare la atingere...

Te aştept, dacă într-o zi te vei reîntoarce...voi fi aici...dispusă să te primesc...te voi păstra în fiecare colţişor al sufletului...în fiecare speranţă ce tremură la atingerea timpului...în privirile ce te caută şi nu te găsesc...în buzele rătăcite de amintirea sărutului buzelor tale...în braţele ce te cuprindeau...în pielea de tine sărutată...în fiinţa pe care o răsfăţai...în mine, cea care te iubesc şi nu voi înceta în a-mi spori iubirea clipă de clipă.

Fiecare amintire îmi aparţine, iar celor care te au nu le pot spune nimic...eu te-am avut naintea lor...pe mine m-ai adorat prima...mie mi-ai spus primul te iubesc...şi-atât de sincer şi firesc ai spus-o...regret c-atunci nu te-am crezut...acum privesc doar fotografiile, îmi privesc în perspectivă amintirile, îmi privesc ochii şi observ că au îmbătrânit...fără tine mă simt bătrână...fără tine nimic nu-i concret...orice fac, fără tine nu are farmec....şi orice fac, dacă nu eşti tu, nu are valoare....

Sunday 15 November 2009

DASCĂLUL, PEDAGOGIA ŞI EDUCAŢIA DE AZI – CÂTEVA ELEMENTE DEFINITORII -


Autoare: Szakacs Nadina Maria şi Cefan Mina
Şcoala de provenienţă: Şcoala generală Adam Muller Guttenbrunn, Zăbrani, Jud. Arad


„Dacă nu noi atunci cine şi dacă nu acum atunci când?” (Rabi Hillel)

„Sistemul de educaţie include ansamblul organizaţiilor sociale (economice, politice, culturale) şi ale comunităţilor umane (familie, comunitate locală, naţiune) care, în mod direct sau indirect, intenţionat sau spontan, realizează funcţii pedagogice.”
Această definiţie acoperă conceptul de societate educativă sau de cetate educativă, adresată în anii 70 de UNESCO. Sistemul de învăţământ este principalul subsistem al sistemului de educaţie, care include ansamblul organizaţiilor sociale specializate în proiectarea şi realizarea unei activităţi de formare-dezvoltare a personalităţii.
Pentru a clarifica situaţia şi a avea certitudinea zilei de mâine ar fi corect să ne întrebăm cum vedem azi acest lucru şi care este idealul care trebuie urmat.
În calitate de ştiinţă a educaţiei, pedagogia studiază esenţa şi trăsăturile fenomenului educaţional, scopul şi sarcinile educaţiei, valoarea şi limitele ei, conţinutul principiile, metodele şi formele de desfăşurare a proceselor identice. (C. Cocoş – Pedagogie).
Chiar dacă educaţia sau unele componente ale acesteia se află atenţia şi a altor discipline ştiinţifice precum biologia, psihologia, sociologia, antropologia toate aceste ştiinţe interacţionează cu pedagogia şi de aceea se vorbeşte azi de ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI – care nu sunt altceva decât nişte expresii ale unor conexiuni disciplinare dintre care amintim: psihologia pedagogică, sociologia educaţiei, axiologia pedagogică, epistemologia pedagogică, igiena şcolară etc.
O altă caracteristică a pedagogiei azi este că ea cunoaşte un proces de specializare a teoriei pe domenii, conţinuturi sau etape de vârstă delimitate formând SISTEMUL DISCIPLINELOR PEDAGOGICE : pedagogia generală, pedagogia şcolară cu disciplinile ante, pre şi şcolară, pedagogia socială, pedagogiile profesionale, pedagogia comparată, istoria pedagogiei, filozofia educaţiei, pedagogia familiei, etc.
Mai e de precizat că sintagma ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI tinde să ia locul pedagogiei, acest proces fiind legat de tendinţele actuale. Chiar dacă raportarea la negarea pedagogiei în formarea ştiinţelor educaţiei este tot mai frecventă, chiar dacă sunt încercări de înlocuire a unui termen cu altul, mulţi autori consideră că termenul de „pedagogie” nu va dispărea niciodată.
În educaţie au fost conturate două paradigme contrastante: paradigma clasică – care era centrată mai mult pe profesor. Această paradigmă pune accent pe actul de predare, pe împreunarea cunoştinţelor şi pe autoritatea profesională. Elevii au un rol pasiv şi anume de a asculta, de a fi cuminţi, de a înregistra şi de a reproduce discursul magistral.
Paradigma contemporană este centrată pe elev şi pe nevoile sale, pe grupurile de elevi, pe experienţele de învăţare – elaborată de profesor potrivit aferenţei încorporată în curriculum.
De la pedagogia tradiţională care promova modelul educaţional al transmiterii, ascultării, asimilării şi restituirii s-a trecut la o pedagogie care îl face pe elev mult mai responsabil în procesul propriei instruiri şi formări.
Astăzi întâlnim adesea conceptul de pedagogie interactivă care are în vedere valorizarea activităţii cognitive şi practice a elevilor. Şcoala modernă este în căutare de noi structuri de învăţare aferente şi active. „Învăţarea de-a lungul vieţii” devine prioritară în educaţia contemporană.
Învăţarea cu ajutorul tehnicilor moderne şi a învăţării avansat distribuită devine astăzi provocarea majoră a pedagogiei. Educaţia permanentă devine o problematică a lumii universale. Are caracter global reuşind să cuprindă toate sectoarele vieţii sociale. Educaţia permanentă are o evoluţie rapidă şi greu previzibilă. Are caracter pluridisciplinar şi prioritar.
Problematica lumii contemporane a generat în sfera politicii şi a culturii, cât şi a educaţiei numeroase imperative: apărarea păcii, salvarea mediului, etc.
În funcţie de răspunsurile date acestor imperative de către sistemele educative şi responsabilii educaţiei, întâlnim: scepticii care consideră că sistemele educaţionale nu au şi nu pot avea un rol important în pregătirea lumii de mâine. Aceştia sunt puţini ca efectiv.
Un număr mare de specialişti cred în puterea educaţiei şi în capacitatea ei de a contribui cu resurse specifice la constituirea viitorului.
Conceptul de educaţie permanentă e specific pedagogiei contemporane. Educaţia nu trebuie să se rezume la ceea ce oferă şcoala. Ea trebuie să continue şi după absolvirea şcolii, trebuie să continue toată viaţa.
Educaţia nu se termină a sfârşitul instrucţiei şcolare, ci este văzută ca un proces permanent. Educaţia permanentă admite modalităţi şi moduri alternative de a dobândi educaţia.
Educaţia permanentă înseamnă reciclare, perfecţionare profesională. Educaţia permanentă e un sistem educaţional deschis care asigură întreţinerea şi dezvoltarea continuă a potenţialului cognitiv, afectiv şi acţional al personalităţii, formarea capacităţii, formarea unei personalităţi independente şi creative.
Educaţia permanentă trebuie să răspundă schimbărilor care se produc în societate, ştiinţă, tehnică, cultură. Obiectivele educaţie permanente sunt: împrospătarea, îmbogăţirea continuă a cunoştinţelor generale şi speciale, perfecţionarea capacităţilor şi deprinderilor intelectuale şi profesionale, asigurarea progresului social continuu, diminuarea efectelor „uzurii morale”.
Factorii instituţionali ai educaţiei permanente sunt: presa, teatrul, cinematograful, internetul, universităţile, expoziţii, muzee, simpozioane, sesiuni ştiinţifice, consfătuiri, cluburi, excursii.
Factorii generali ai educaţiei permanente: progresul social, setea de cunoaştere a omului. Preocupările contemporane ale educaţiei: înscrierea educaţiei în perspectiva transformărilor sociale, tehnologice şi economice care schimbă viaţa individului.
Chiar dacă „education”, „formation”, „research in education”, sunt termeni tot mai frecvenţi în spaţiile occidentale mai ales, considerăm că esenţa este oarecum aceeaşi, educaţia fiind câmpul de analiză a tuturor acestor ştiinţe.
Educaţia este obiectul de studiu, dar manierele de interpretare se multiplică, oferind o varietate din care se poate alege cea potrivită pentru instituţiile de organizare a educaţiei.
În ce priveşte educaţia, azi ea se poate obiectiva în trei ipostaze: educaţia formală, educaţia nonformală şi educaţia informală. Aceşti termeni sunt generaţi de: varietatea situaţiilor de învăţare precum şi de gradul diferit de intenţionalitate.
1. Educaţia formală – se referă la totalitatea influenţelor intenţionate şi sistematice, elaborate în cadrul unor instituţii specializate în vederea formării personalităţii umane. (C. Cocoş, 2002, p. 45).
2. Educaţia nonformală – cuprinde totalitatea influenţelor educative ce se desfăşoară în afara clasei, dar cu efecte formative.
3. Educaţia informală – cuprinde totalitatea informaţiilor neintenţionate, difuze, cu care se confruntă individul zilnic şi care nu sunt selectate, organizate şi prelucrate din punct de vedere pedagogic.
Pentru ca educaţia să îşi atingă idealul, toate cele trei „educaţii” îşi au rolul lor, iar articularea lor cât mai corectă duce la desfăşurarea activităţii educative într-un mod cât mai aproape „de adevăr”, în beneficiul educabilului.
Exigenţa proprie a dascălului îmbinată cu empatia, completează capacitatea acestuia de a „presta” un serviciu de educaţie de calitate.
Opţiunea pentru o societate democratică şi deschisă reclamă eforturi susţinute asupra înţelegerii corecte a dimensiunii educative care în concordanţă cu dimensiunile economice, politice, culturale trebuie să ducă la o educaţie de tip superior.
Dascălii de azi sunt chemaţi ca alături de pregătirea profesională să pună mare accent pe perfecţionarea continuă care să ducă la înlăturarea riscurilor, paradoxurilor, riscurilor în activitate.
Pregătirea superficială a elevilor la şcoală şi apoi „chemarea lor la meditaţii”, afectează calitatea educaţională şi prestigiul şcolii. Superficialitatea şi apatia care intervine uneori chiar şi motivat duc la scăderea prestanţei şi demnităţii de dascăl.
La şcoală, elevul are drepturi de copil şi de aceea este o datorie pentru dascăl ca să i le respecte. La rândul său elevul trebuie să respecte propriul său dascăl...iar iubirea în educaţie şi empatia credem că pot să ducă la schimbarea de mentalităţi precum că şi fără şcoală se poate trăi bine.
Obstacolul acesta cu care se confruntă tot mai multe cadre didactice poate fi depăşit dacă atât elevii cât şi părinţii acestora sunt conştienţi că nu mediocritatea sau violenţa de orice fel înseamnă câştig de cauză, ci nivelul de cultură ridicat.
În acest context, competenţele care se formează în şcoli ca şi ansambluri de cunoştinţe, deprinderi şi atitudini trebuie să fie formate până la finele şcolarităţii obligatorii.
Pregătirea pentru viaţă a elevului trebuie să fie un ultim scop al educaţiei. Cadrul didactic nu mai reprezintă executantul unei anumite reţete (Maria Robu, p. 16), el trebuie să fie un factor activ al procesului de învăţământ, învaţă cu aceia pe care îi învaţă şi se perfecţionează permanent.
În ce ne priveşte, suntem adepţii educaţiei prin iubire, a educaţiei adaptate la personalitatea elevilor. Promovăm empatia în educaţie tocmai pentru a ne articula cât mai bine la acest proces de cunoaştere a lor spre a le oferi apoi un raport pedagogic care să-i ajute atât pe elevi cât şi pe noi înşine să putem trece la un stadiu mai avansat al evoluţiei pedagogice fără ca acesta altereze relaţia şi esenţa democratică a educaţiei.

Bibliografie:


1. Cozărescu, M, Formare în pedagogia socială, Fundaţia Pestalozzi, Buc, 1999
2. Cucoş, C, Pedagogia, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
3. Dragomir, M, Managementul activităţilor didactice, Ed. Eurodidact, Cluj-Napoca, 2004
4. Ilica, Anton, Pedagogie modernă, Ed. U.A.V, Arad, 2006
5. Joiţa, E, Management educaţional, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
6. Robu, M, Empatia în educaţie, Didactica Publishing House, Buc, 2008
Articol publicat pe CD-ul Simpozionului naţional "Educaţia şi preocupările pedagogiei contemporane",pagina 547, Ediţia a IV-a, 28 noiembrie 2009, Oţelu Roşu,coord. Găină Adriana, ISBN: 978-606-8030-56-2.

Vasile Voiculescu, Liviu Rebreanu – Vară de noiembrie, anotimpul cui?


Vasile Voiculescu şi Liviu Rebreanu, doi scriitori excepţionali ce s-au făcut remarcaţi prin operele lor, sunt celebraţi în luna noiembrie, acest simpozion fiind desfăşurat la o zi după data zilei naşterii lor, şi anume 28 noiembrie - data simpozionului, 27 noiembrie - ziua naşterii scriitorilor.
Cei doi scriitori s-au născut la o distanţă de un an unul faţă de celălalt. Au adoptat formule estetice diferite: Liviu Rebreanu s-a făcut remarcat ca realist şi romancier, pe când Vasile Voiculescu a fost prin excelenţă tradiţionalist şi poet religios.
Singurul lor punct comun este faptul că opera lor, creaţia în sine, a reprezentat expresia atmosferei acelor timpuri. Rebreanu a fost nevoit să trăiască în Transilvania pusă sub stăpânire de Imperiul Austro-Ungar. Voiculescu a trăit în România, într-o atmosferă creată de dictatura comunistă.
Această perioadă a fost ostilă dezvoltării literaturii şi libertăţii individuale. Rebreanu a fost nevoit să emigreze din acea atmosferă, pe când Voiculescu a fost nevoit să îşi irosească idealurile, şi în fapt viaţa, într-un anonimat impus de acele timpuri. Destinele şi activităţile celor doi scriitori au fost diferite, însă pe de o parte s-au desfăşurat în paralelism cronologic.
Rebreanu, de-a lungul vieţii, a primit distincţia de eminent în nenumărate rânduri. Chiar fiind repartizat sublocotenent în sud-estul Ungariei, el întreprinde activităţi literare, şi anume: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice.
Părinţii săi constituie un model în literatură, model reprezentat de familia Herdelea care apare în „Ion”, „Răscoala”, „Gorila” etc.
S-a simţit foarte legat de locurile în care a trăit, în special de Maieru, al cărui cadru toponimic şi onomastic s-a păstrat şi în unele episoade din „Ion”. Maieru era văzut precum „un cuib al visurilor”, după cum afirmă scriitorul: „În Maieru am trăit cele mai frumoase şi mai fericite zile ale vieţii mele...”.
Tot scriitorul povesteşte despre modul cum a luat contactul cu ţăranul român în Prislop: „Aici am luat contact cu ţăranul român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferinţele şi visurile lui – lucruri care aveau să treacă mai târziu în literatura mea...”.
S-a confruntat prin anul 1910 cu o situaţie materială precară la Bucureşti: „...aici începe un capitol întunecat al vieţii mele, o epocă grea, de luptă dârză cu mizeria şi pasiunea de scriitor”. A existat şi o perioadă în care a activat ca reporter la Adevărul.
La data de 12 / 13 mai 1917, fratele său Emil, ofiţer la armata austro-ungară, a fost acuzat de crimă de dezertare şi spionaj şi condamnat la moarte. Această întâmplare a înregistrat ecouri în lumea romanului „Pădurea spânzuraţilor”. Se documentează foarte atent în legătură cu sfârşitul tragic al fratelui său.
Moare la vârsta de 59 de ani. Este scriitorul care a readus problematica ţărănească în centrul atenţiei lumii literare, prin romanul setei de pământ „Ion”.
Romanul „Răscoala” a constituit capodopera romanului românesc din toate timpurile şi a fost supranumit de George Călinescu „roman al gloatei”. După „Răscoala” nu a mai dat nici o capodoperă, toate romanele scrise ulterior fiind catalogate de George Călinescu drept inegale.
Rebreanu a fost unul dintre puţinii scriitori care s-a bucurat de succes de librărie, de onoruri publice şi de recunoaşterea valorii sale, atât din partea publicului, cât şi din partea criticilor, încă din timpul vieţii.
I s-a oferit Premiul Naţional pentru proză. Este considerat un clasic al literaturii române şi i s-au consacrat zeci, sute de studii şi comentarii.
Vasile Voiculescu şi-a dat doctoratul în medicină în anul 1910. a practicat medicina la ţară, iar în timpul primului război mondial a fost medic militar la Bârlad.
Primele amintiri din copilărie: „M-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit ştiind să înot”. Scriitorul va păstra toată viaţa pasiunea lecturii din domeniile cele mai diverse.
Face o afirmaţie privind formarea sa intelectuală: „Ceea ce vă pot afirma...este că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de filosofie şi tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, literatură, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credinţă”.
Singura călătorie în străinătate de-a lungul vieţii este o excursie la Veneţia, împreună cu prietenul său Nicolae Constantinescu. A fost supranumit „medicul fără de arginţi”, pentru că nu lua niciodată bani de la pacienţi.
Scrie atât în domeniul medical cât şi în cel literar. Are mare încredere în medicina tradiţională. Multe opere ale scriitorului, au apărut postum.
De-a lungul vieţii, a existat o perioadă în care a fost exclus din viaţa literară. În 1941 a fost distins cu Premiul Naţional de poezie. A făcut patru ani de detenţie (în perioada 1958 – 1962) în închisorile comuniste din cauza unei erori judiciare.
După 1948, i s-a interzis să mai publice. Postmortem, a fost ales ca membru al Academiei Române.
Ambii scriitori au avut o viaţă cu suişuri şi coborâşuri, o activitate literară bogată sau periclitată la un moment dat de timpurile trăite. Ei trăiesc şi astăzi, prin operele lor literare, prin personalitatea lor impunătoare.
Ne-au lăsat o bogăţie imensă, sufletească şi în acelaşi timp morală, valoroasă. Cu atât mai mult, scopul celebrării lor este întemeiat, iar acest simpozion îşi are rostul .
În amintirea celor doi scriitori, în vederea valorificării muncii lor, a fost demarat acest demers. Iubitorii de literatură nu pot fi decât încântaţi. Şi având în vedere faptul că, însăşi timpurile noastre nu sunt tocmai faste, consider că am încercat să ne îmbogăţim sufletul valorificând în primul rând substraturile fondului nostru sufletesc.
A fost o aducere-aminte a ceea ce a însemnat munca, în orice fel de condiţii – prielnice sau neprielnice – combinată cu pasiunea şi talentul, fără de care nimeni nu a putut realiza ce şi-a propus şi în definitiv, astfel asigurându-şi o recunoaştere de valoare însemnată şi o existenţă perpetuă.
Nadina Maria Szakacs - articol publicat în Revista simpozionului interjudeţean Vară de noiembrie, pagina 7,Piteşti, Anul I, Nr. 1, 2009, ISSN 2067-7324. Ediţia I, 28 noiembrie 2009, Simpozion-concurs interjudeţean.

Sunday 8 November 2009

frânturi din cartea mea(3)


Nu mai puteam să stau locului. Îmi trebuia un pretext să ies din casă pentru a-l căuta. Şi-l aveam. Îl iubeam şi era de ajuns pentru a-l întâlni din nou. Era de ajuns pentru a-i vorbi.
Şi totuşi nu aveam curaj. Cum să apar în faţa sa? Cum să-i mărturisesc iubirea mea? Oare inima lui nu simţea că încă îl iubesc? El îmi spusese că mă iubeşte. Dar mă îndoiam puţin de acest lucru.
Iubirea sa nu era o certitudine. Însă poate avea să devină. Nu ştiu, doar timpul îmi va arăta dacă temerile mele erau întemeiate. Doar atât ştiam: îl iubeam ca o nebună. Deşi nu era al meu, îl iubeam. Aşa cum şi orbul iubeşte lumina de care n-a avut parte niciodată.

Îţi văd mai mereu tristeţea...şi ştiu că pricina sunt eu. Nu mai dai glas nici măcar cuvintelor. Te afunzi pe zi ce trece tot mai mult în sinea ta.
Taci şi îţi îngropi astfel o parte din suflet...ştii tu oare că durerea ta e şi a mea? Ştii că nu te las să suferi singur şi că plâng deseori alături de tine?
Nu ştii! Pentru că nu mă poţi vedea şi nici eu nu îţi pot mărturisi. Mai bine rămâi în neştiinţa ta, cu durerea ta. Durere ce ne duce uneori la exasperare şi din păcate nu o putem înfrâna!
Tot ce ţine de tine mă interesează...pentru că şi atunci când mi-ai aparţinut m-a interesat şi nu mă pot dezobişnui de acest obicei.
Îmi aparţii...iartă-mă că nu am curajul de a tăia distanţa ce ne desparte, că nu-ţi pot vorbi. Iartă-mă că las distanţa să ne răpună, când sunt conştientă că împreună am putea-o birui.
Întotdeauna vei fi o parte din mine. În mod conştient sau inconştient. Nu voi lăsa fiinţa mea să se dezlipească de amintirea ta.Sunt conştientă de faptul că atunci când cineva va striga numele tău voi tresări. E dureros, dar întotdeauna vei fi o parte din mine. Partea aceea care de cele mai multe ori refuză cu încăpăţânare să iasă la iveală.
Ştiu că nu-ţi sunt indiferentă...îţi citesc asta în gesturi, în priviri. Simt cum tresari la vederea mea, cum încerci să-ţi păstrezi calmul când îţi sunt prin preajmă!
La fel de bine ştiu că vei citi întotdeauna ce scriu eu. Chiar dacă ai nega acest lucru, există ceva în fiinţa ta care te trădează. Nu reuşesc să-mi dau seama ce e...dar e prezent!
Vei fi prezent la fiecare lansare! Fie că vei sta într-un colţişor pentru ca eu să nu te văd, fie că vei sta la mijloc sau în rândul din faţă...vei fi!
Iar eu nu te voi putea privi decât pe furiş. Pe furiş, mă-nţelegi? Şi nu ştii cât doare...nu ai cum să ştii! Pentru că doar eu simt suferinţa ce mă încearcă.
La o lansare mai îndepărtată te-am simţit atât de aproape. Şi astăzi mă gândesc la acea întâmplare şi nu mi te pot scoate din minte.
Ştii despre care zi îţi vorbesc? Cea în care am simţit în strângerea mâinii tale regret...oare şi sufletul tău plânge?

Am strâns scoici de pe plajă. Le puneam la ureche pentru a asculta marea. Aşa îmi spusese odată cineva: că dacă pui la ureche scoicile poţi auzi valurile mării fremătându-se, agitându-se şi într-un final izbindu-se de stânci într-un spectacol fantastic şi unic.Aveam marea la picioare, puteam vedea valurile venind spre mal cu furie şi retrăgându-se iar. De mâine, acestea aveau să fie doar nişte amintiri plăcute.

Mi-aş dori să nu mai fiu nevoită să-l aştept în fiecare clipă. Să am siguranţa că întotdeauna va fi al meu. Că va reveni. De oriunde, de nicăieri. Să mă ia prin surprindere cu venirea sa.

Mi-era greu acum deoarece întotdeauna îl avusem sprijin şi alinare pe el. Acum situaţia era alta, deoarece, pricina suferinţei mele era chiar el. Şi nu-mi mai putea oferi nici o alinare, nu mai putea să-mi alunge tristeţea din suflet.
Aş fi dorit să-mi zâmbească ca altădată, să facă tot felul de glume. Ca să nu simt durerea. Să nu mă simt atât de singură.


frânturi din cartea mea(2)


M-am luptat enorm cu lumea aceasta, cu propriul meu suflet chiar. Dar n-am reuşit să înving nici singurătatea, nici lumea cu prejudecăţile sale. Nu de una singură, ci doar alături de el.

Speram să îl fi regăsit pentru totdeauna şi să nu mai trebuiască să îl aştept cu răsuflarea întretăiată, cu sufletul la gură, cu dorul mistuitor de a-l revedea si de a-l avea doar pentru mine aşa cum fusese cândva demult.

I-am spus că încă îl iubesc si că nimic nu m-a putut face să-l scot din mintea şi inima mea. Că încă stăruie în fiinţa-mi, că prezenţa sa am resimţit-o în fiecare moment oriunde m-aş fi aflat. O prezenţă însă atât de absentă.
Că m-a durut să îl ştiu al alteia. Că fiecare secundă ce trecea fără el ucidea o parte din mine şi nu mă lăsa să respir. Că niciodată viaţa mea nu a fost mai luminoasă ca atunci când el mi-a fost alături.
Şi mă întrebasem de nenumărate ori ce îl face special. De ce e omul pe care nu-l pot uita, nu-l pot scoate din fiinţa mea? De ce şi-a impregnat parfumul în părul meu şi chipul în suflet?

Am putut vedea cum se reflectă imaginea mea în apele râului. Aş fi dorit ca imaginea de pe apă să se desprindă de mine, să-şi urmeze cursul pe apă şi să nu mai revină niciodată.
Iar eu să mă purific, să renasc...să fie un botez simbolic al fiinţei mele. Însă acest lucru nu era posibil...reflecţia imaginii mele avea să mă urmeze toată viaţa. Eram una şi aceeaşi persoană.
În mine trăiesc reflecţia imaginii mele, umbra mea, sufletul, gîndurile mele...toate acestea sunt caracteristice fiecărei fiinţe umane.
Pentru că privindu-ne în apă vedem oglindindu-se imaginea noastră, pentru că în întunericul nopţii umbra e cea care ne dublează fiinţa, pentru că sufletul e cel care se întreabă, se frământă, suferă, iubeşte, dă tot ce are...şi pentru că gândurile stăruiesc continuu în fiinţa noastră!

uneori...


...poţi privi cum cad lacrimile în apă...te confunzi cu tristeţea unui copac dezgolit...tu însăţi îţi dai drumul pe ape şi te priveşti cum de la toate îţi iei rămas bun...

măşti..


...există măşti sub care ne ascundem, măşti pe care le purtăm până la epuizare. Simulăm indiferenţa?? Duc oare toate acestea la ceva?? Iar dacă da, la ce anume??? Nu ne rănim pe noi înşine purtând aceste măşti, oare??? Pe cine vrem să înşelăm?? Cui să-i trădăm buna-credinţă???

Ajungem tot mai des să ne căim, dăm masca jos...iar chipul iese la iveală...ne-nfrumuseţăm astfel, ne urâţim?? depinde de ce înfăptuim...căci faptele vorbesc adesea despre noi, chiar şi sub mască...o faptă bună o recomandare în sens bun ne va părea, pe când o faptă rea ne va-nfunda şi întina!!

Deci, daţi jos măştile...nu vă mai amăgiţi...purtându-le nu vă aduceţi vreun folos...exageraţi peste putinţă...daţi-le jos, cât timp mai este loc pentru căinţă!!

Sfârşit de toamnă...

Zilele scad cu fiecare clipă ce trece, nopţile se substituie zilelor într-un ritm armonios, uneori lent. Soarele se ascunde adesea, se fereşte parcă de contactul direct cu fenomenul de toamnă târzie instalat.
Toamna înseamnă tremur continuu, tranziţie între căldură şi frig – toamna natura se dezvăluie în splendoarea ei şi se-nvăluie în mister uneori, dorind să ne înşele simţurile.
E vreme de cugetat, vreme în care devenim mai sedentari şi suntem predispuşi melancoliilor, reveriilor. Toamna, anotimpul în care visele mele se împletesc cu ceaţa din amurgul târziu...timpul în care se fac socotelile orelor, clipelor, faptelor împlinite, treburilor încheiate cu sârg.
Sfârşit de toamnă – reverie fără sfârşit. Covor de frunze înşirat înainte-mi, mii de culori galben-cărămizii, farmec ce mă încântă şi mă face să mă gândesc la maturitatea naturii. Căci asta înseamnă toamna târzie: o maturitate, urmată de regenerare (iarna), de reînviere (primăvara) şi de evoluţie, rotunjire (vara).
Timp cu ploi dese, interminabile...ploi ce cad într-un ritm propriu, specific şi care dizolvă materia, atât ca fapt cât şi ca idee. Atmosferă bacoviană resimţită de unii, atmosferă renegată de alţii.
Sfârşit de toamnă – sezonul împlinirilor, când toate sunt puse în ordine sau cel puţin astfel le regăsim. Timp pentru planuri, pentru vise....clipe amorţite şi uneori înţepenite pe umerii vrednici ai timpului.
Sezon capricios, schimbare – sfârşit de toamnă – momentul în care se iau decizii, în care necuvântătoarele se orientează, frunzele îşi poartă demne straiele arămii şi se lasă suflate de vânt şi purtate de destinul cu care au fost înzestrate, departe, unde uneori nu mai putem zării nici orizontul.
Toamna târziu se încheie bilanţurile: în activităţi agricole, în proiecte, în iubiri împlinite sau deziluzii confirmate, se iau vremurile de odihnă şi se împart în clipe utile, clipe ce se vor valorificate, desigur în ton cu toamna.
Odată cu scăderea zilelor, închiderea acestora într-un cufăr restrâns atât ca idee cât şi ca activitate. Toamna ne aduce specificul ei, ne oferă coloritul său unic, ne îmbată cu aromele ei de struguri, nuci – iar spre final de toamnă cu must şi vin proaspăt, cozonacii de zor aburind.
În sfârşitul de toamnă regăsesc expresia chipului meu căutat într-una de schimbările produse. Sufletul pare să transmigreze dincolo de semnificaţiile toamnei. Totul e reverie, cu tentă uşoară de melancolie. Pierd din vedere atenţia, asociez orice cu închipuirea.
Sfârşitul de toamnă îl asociez cu omul matur, înţelept ce poate face socoteala zilelor sale. Îl consider chibzuit, cu capul pe umeri, dispus să-şi asume oricând greşelile înfăptuite.
Sfârşitul de toamnă nu e chiar un sfârşit...dincolo de el stau multe semnificaţii, se petrec multe fapte...e doar un sfârşit metaforic, prin faptul că se încheie o etapă ce va fi succedată de o alta.
Eu una, am să asociez mereu sfârşitul de toamnă cu un tablou ce de mult timp mi-l închipui şi nu mi-l pot desprinde din imaginea mea: mă văd pe mine însămi, o frunză rătăcită de toamnă, purtată de vânt, întâlnind în cale-mi obstacole, mereu culcată la pământ, iarăşi de vântul puternic cu al său suflu ferm, ridicată şi purtată iar spre necunoscut, nu ştiu nici eu unde. Spre fericire. Spre împlinire. Sau dimpotrivă: spre un destin frânt prin descompunere organică. Ştiu doar că toamna, soarta poate să te poarte oriunde, destinul te poate favoriza sau defavoriza.
Depinde, întotdeauna, ce vânt te bate şi ce vânt îţi favorizează zborul. Şi nu numai. Mai depinde şi de cât de sus te laşi purtat, culcat la pământ. Uneori şi de tine depinde...dar nu numai....sfârşitul de toamnă înseamnă şi răsturnări de situaţii...din care poţi ieşi învingător sau învins, în cazul de faţă o frunză neîntinată, mereu călătoare sau una culcată la pământ, bătătorită.

Tuesday 3 November 2009

Jurnalul primei iubiri...


"Există un trecut care o să ne amintească mereu unul de celălalt!!"

Cea mai mare teamă ar fi să izbucnesc în lacrimi, în faţa ta...cel mai sfâşietor lucru, ar fi acela de a te vedea împreună cu o altă femeie!!

A fost odată o poveste despre doi îndrăgostiţi: eu şi el...în ea întâlnesc de fiecare dată emoţie. Îmi urmez soarta lăsând-o să decidă pentru mine. Poate viaţa mi-a pregătit ceva mai bun... Dar până atunci eu străbat malul stâng al vieţii, iar el malul drept. Drumurile noastre nu au nici un punct de intersecţie. Sunt total opuse.

Frânturi din altă carte(1)


Oare peste ani îmi voi aminti toate aceste întâmplări, în amănunt sau vor fi doar frânturi de amintiri?? Nu ştiu, mi-e imposibil să răspund, acum, când trăiesc atât de intens prezentul, când mă dăruiesc fiecărei clipe. Timpul viitor va hotărî ce vom păstra semnificativ în viaţa noastră. Lucruri care să ne-aducă bucurie, persoane dragi sufletului, chipuri vesele ce vor mângâia cândva fiinţa noastră...

Totuşi fericirea...

Fericirea am vrut să-mi fie
Strop de noroc în bucurie
Dar astăzi alerg, liniştea nu o găsesc
Între speranţă şi deziluzie trăiesc.
Fericirea îmi pare acum
Un prieten care m-a iubit cândva
Dar care din egoism şi răutate
A pierdut demult ce ne lega.
Azi simt că fericirea m-a trădat
Că-n locul bucuriei, tristeţe mi-a lăsat...
Acum las pe cer doar o stea
Ştiu că luminează asupra mea
Deşi...departe-i fericirea.
Nadina Maria Szakacs

Bucuria...

...de a găsi în fiecare lucru ceva plăcut, care să ne amintească de momentele unice din viaţa noastră...
...de a regăsi iubirea în ochii celui de lângă tine...
...de a-l ţine de mână şi de a-l simţi aproape...
...de a ghici clipa prezentă, şi de a o trăi...
...de a îmbrăţişa un copil...
...de a primi o floare...
...de a auzi din când în când un TE IUBESC...
...de a asculta muzică şi de a dansa...
...de a te căuta pretutindeni, şi de a te găsi...
...că suntem prieteni, ne avem în vedere unul pe celălalt...
...faptului că ai intrat în viaţa mea...
Ştiu că oriunde te-ai afla, eşti şi pentru mine...şi asta contează...

Amintirile cu tine sunt mai presus de orice bun pământesc sau de orice legi sau ordini fireşti ale universului : soarele nu poate să ardă aceste amintiri, vântul nu mi le poate smulge cu furia sa, marea nu poate lua aceste amintiri la sine...deoarece amintirile cu tine îmi aparţin...

Monday 2 November 2009

Iubirea...(în mod sublim)


Iubirea este ceva fără de care sufletul nostru nu poate trăi liniştit!!
Şi nici chiar trăind iubirea, nu trăieşte liniştit,...mereu se-ntreabă
dacă într-adevăr iubeşte sau i se pare, când de fapt iubeşte!!

...acest lucru se poate explica prin fapte noi, inedite,...cărora
le facem loc în viaţa noastră, asupra cărora reflectăm...
şi încercăm să le integrăm sistemelor noastre de valori!!!

A trăi iubirea e cea mai mare binecuvântare,..nu există un echivalent care să sublinieze pe deplin ce simte sufletul în momente de sfinţenie,...sfinţenie pe care omul o capătă când iubesşte necondiţionat, fără să se întrebe cum, de ce, când sau unde?

Iubirea nu ţine cont de întrebări, împrejurări...ea se iveşte pur şi simplu,
ea se relevă ca o conştiinţă densă a noastră,...ea se dă celor care la un alt nivel trăiesc!!!

P.S. ....fără iubire suntem nimic, atârnăm de existeţă ca nişte candelabre într-o sală uitată de societate, fără sentimente suntem "prăfuiţi de vise"!!!
Ce bine că există şi acest sentiment: IUBIREA!!! să-l elogiem, să-i oferim
binemeritatul statut în viaţa noastră,...să nu ne-ndoim nici o clipă că a iubi
este în acelaşi timp şi a trăi, dar printr-o altă fiinţă!!!

frânturi din cartea mea...

Cred că, odată cu trecerea timpului, nu uităm că am fost copii cândva.
Păstrăm pentru totdeauna viu copilul din noi, evocăm amintirile acelor ani ori de câte ori ni se oferă ocazia.
Cred că fiecare întoarcere acasă, înseamnă şi o întoarcere în copilărie.
Cele mai frumoase vise ale fiecărui om sunt legate de copilărie,
de anii în care aveam voie să visăm fără teamă, fără a ne gândi că există şi o realitate care nu corespunde de cele mai multe ori viselor noastre.

Szakacs Nadina Maria

învăţătura ultimului ceas...


Trebuie să ai în vedere atât binele cât şi răul,
zâmbetul când eşti trist, iubirea pe care o iei
amintindu-ţi mereu ce ai...Întotdeauna iartă
dar nu uita, învaţă din greşeli dar nu regreta,
oamenii se schimbă, lucrurile nu merg bine,
doar aminteşte-ţi: viaţa merge înainte!!!

Şerpuirea unui destin...


Ne închidem adesea în propria carapace
Fără a mai lăsa, un fir de lumină să ne pătrundă..
Suntem prizonierii propriilor speranţe şi vise
Suntem încătuşaţi de cea mai înaltă aspiraţie.
În toate, văd azi...cum nu vedeam odată,
Lumini şi umbre, ce se răspândesc
Şi dac-ajunsam atât să iubesc,
Meritul e-al tău,cum să te răsplătesc?
Cu umilă credinţă caut şi încerc un nou drum
Străduinţa, o exersez din plin,
Îmi umplu noaptea de gânduri deşarte.
Orice răscruce îmi oferă noi oportunităţi,
Dar nu ştiu drumul ce am să apuc..
În stânga-i senin, prea senin pentru mine,
În dreapta, nu cutez să văd răsăritul cândva..
În spate-i lăsat, de ceva timp trecutul..
Incertitudini, când privesc în faţa mea!!
Fiecare zi o aştept ca pe o resemnare,
Ca pe un fapt ce se petrece firesc..
Nimic senzaţional, nimic inedit..
Aştept însă noaptea,...să mai schimb ceva!!
Aştept să-mi plouă-n gânduri - o soluţie,
Să îmi echilibrez cumva viaţa..
Să nu mai fiu, un simplu privitor..
Vreau tot mai mult, să mă implic în acţiune,
Să fiu complex şi complet jucător!
Şi jur pe propria-mi bunătate,
M-aş înfrâna, atunci când gândurile mă poartă departe...
Dar sunt şi astea, nişte fapte...
Oare trecutul, viitorul??
Incertitudinea din părul ei..?
Îmi dau azi o vagă dorinţă
Şi un fior îngrozitor..
Mă simt fiinţă, nefiinţă...
Şi dorul meu e-apăsător!
Şi voi sfârşi curând cu toate...
Voi vedea fapte luminate,
Voi ridica privirea surâzând...
Voi spune:
"Lasă-mă să fiu ce sunt!
Sunt un destin încă nefrânt...
Şi am depus un legământ...
Să fac tot ce îmi stă în putinţă,
Să trăiesc la aceeaşi intensitate,
Să mistui focul ce în mine arde..
Să birui ce am fost şi să devin ce sunt!"
Szakacs Nadina Maria- 19.11.2008 ...lui George

Gânduri ilustrate...

Caut şi am,găsesc şi iar caut
Doar eu ştiu ce am,în inima mea
Nu-i prea târziu şi nici prea devreme
Să aştept...dragostea!!
Mă regăsesc printre oameni,în viaţă
Nu mă regăsesc,însă
Unde mă aflu acum
Sper că va veni o vreme în care
Voi realiza că aşteptarea de-acum un rost îşi are.
Nu sunt pasiv,ci dimpotrivă
Experimentez zi de zi
Cu fiecare rază de soare
Sper că ceva în mine răsare.
Deţin cunoştinţe,sunt învăţat
Dar până-n prezent n-am aflat:
Ce e dragostea? De ce doare?
De ce se spulberă uneori asemeni unei pulberi de praf în soare?
Dragostea asta,de ce-i otravă?
Oferită de Cupidon pe tavă..
Se infiltrează profund în noi
Legându-ne de mâini,ochi şi picioare
Dragostea,motivul pentru care
Sufletul,mistuit,în noi - doare.
Am vârsta înţelepciunii
Şi totuşi dragostea nu o pot tâlcui
Cu ambii ochi am ajuns a o privi
Şi încă nu ştiu ce-i..
De unde,ea,răsare?
Ce scop anume,când ni se arată,are?
Sunt optimist,într-un mod mai rezervat
Şi adeseori de dragoste...îngândurat!!
Viaţa poate fi frumoasă
Dacă ştii s-o cucereşti
Fiind tu însuţi,
Stăruind în ea,
Lăsând,din amintiri,să poată pleca.
Şi nu e om care să fi ajuns mai sus de stele
Sunt numai oameni,care-n zborul lor
Au cutezat în palme să le prindă
Dar stelele,sfioase,li s-au refuzat.
Visăm,largul lumii îl cutreierăm
Suntem în permanentă căutare,
Suntem,zilnic,supuşi la schimbare.
Nu-i om care să fi găsit răspuns tuturor întrebărilor ivite
Nici nu va fi vreodată,
Mereu, ca oameni,ne vom limita
Deşi,avem aşteptări peste măsură,
Însă,uneori răspunsurile-s scrise-n stele
Şi practic,imposibil să ajungi la ele.
Rămâi un om deschis în toate
Fii un copac de-nţelepciune,
Pe fiecare frunză îţi vei decora,
Ce vei trăi,tot ce vei învăţa,
Rele şi bune câte ţi se vor da.
Păşeşte ferm şi nu lăsa
Pământul să se năruie în calea ta
Să-ţi fie gândul luminat în toate
În adevăr,există mereu o posibilitate.
Şi de nu-ţi place ritmul
Sau sensul chiar,
Eşti liber să deviezi,
Ai grijă însă,trecerea cui o cedezi!!
Revino mereu pe drumul bun
Şi ţine calea dreaptă
Vom vedea pe parcurs ce ne aşteaptă...!!!

(21 sept 2008) ...lui George...