Nadina

Nadina

Sunday 8 June 2014

Esenţa lucrurilor...

"Lemn bun, lemn rău - aceeaşi cenuşă, dar nu aceeaşi flacără." -  Nicolae Iorga

Aşa este şi cu oamenii! Clădiţi din acelaşi "material" la facerea lumii, reuşesc să facă distincţia pe parcurs! Şi cel mai mult contează, nu cenuşa ce vom fi la final, ci intensitatea cu care am ars de-a lungul vieţii, am luminat chipuri şi destine în vecinătatea noastră! Fiindcă a fi OM e o calitate rar întâlnită astăzi, o calitate care a fost redată într-o serie de definiţii, teorii...şi acestea emise de unii, de alţii, fiindcă e atât de uşor să emitem păreri...dincolo de această teoretizare, am încercat să cunosc OMUL în carne şi oase, omul-fiinţă, omul cu toate ale lui: bune sau rele, omul văzut zilnic, în diverse ipostaze...fiindcă omul e făcut din momente, acestea îl definesc de fapt şi îi dau identitatea...putem avea şi suişuri, şi coborâşuri...lemn bun, lemn rău...la un moment dat se cerne sita şi ni se va înfăţişa lemnul pur, omul de calitate, omul autentic, care nu e perfect, dar atunci când e supus greşelii îşi asumă greşeala! Flacăra fiecăruia e de fapt drumul fiecăruia, iar de felul cum e parcurs acest drum sau cum arde acea flacără de intens depinde de fiecare!
Cert este faptul că îmi iau singură deciziile, chiar dacă uneori e mocnit focul şi am grijă, ca în trecerea mea să-mi menţin flacăra aprinsă şi să fac tot ce ţine de mine pentru ca OMUL să nu piară la primele impresii: fie că sunt bârfele, fie că sunt zvonurile, fie că omul e târât prin pagini gazetăreşti...
Iar ca dascăl, voi încerca să fiu mereu flacăra care luminează din spate destinul copilului...fiindcă într-o zi va fi şi el o flacără luminoasă şi ştiu că flacără cu flacără vom fi o lumină imensă, chiar dacă se aşterne peste toţi aceeaşi cenuşă, flacăra aceea va dăinui veşnic ca o dovadă că am luminat şi noi, cândva, acest pământ! Şi-n tumultul evenimentelor, felul simplu de-a fi este esenţa lucrurilor...nu sunt alte comori care acest sentiment îl egalează!

Mi-e dor de tine...


















Mi-e dor de tine
şi astăzi,
te scot din vis,
te-adulmesc,
mi te-nchipui
şi nu văd ridicolul
în gesturi ca aceste,
fiindcă-n iubire
nu ne putem trăirile
a măsura:
trăiesc un infinit
când întâlnesc
privirea ta...


Mi-e dor de tine
şi nu-i nevoie de raţiune,
în această simţire
se pun doar doze de iubire...
şi-oricât un sens, astăzi,
aş căuta
să desluşesc
c-a început - de unde?
iubirea mea,
care cu fiecare zi,
tot mai mult te pătrunde...


Mi-e dor de tine,
mi-e sufletul plin de tine,
bărbatul ce-i liniştea mea,
calmul, prezentul
şi dragostea!

Respectul...

Respectul se pierde, când te pierzi pe tine! Atâta timp cât sufletul tău te va ghida să făureşti tot ce ţi-ai propus, atâta timp cât ceea ce faci nu-i lezează pe cei din jur, nu eşti un om pierdut! Când ţi-ai pierdut respectul de sine, ai pierdut şi respectul celorlalţi! Însă, atâta timp cât în tine vor lumina transcendente idealuri, iar onestitatea cu tine însăţi va rămâne în sufletul tău şi va reprezenta începutul fiecărei zile, poţi privi în ochii fiecăruia cu demnitate!
Iar dacă acţiunile celor din jur nu te reprezintă, dimpotrivă, îţi subminează la un moment dat din autoritate - în domeniul tău de acţiune - mergi mai departe, fiindcă respectul se construieşte în timp, nu poate fi dărâmat de conjuncturi care nu ţi se potrivesc, dar se arată la un moment dat!
Respectul se învaţă şi se cultivă...zilele acestea am constatat că prea puţini cultivă respectul de sine, iar de acolo pornesc multe inconveniente...pentru că din respectul de sine pornesc celelalte, inclusiv raporturile pe care le stabilim cu ceilalţi!
Să ne fie îngăduit a reflecta, a ne acorda respectul cuvenit, fiindcă din ceea ce dăm, la un moment dat se întoarce la noi, dacă nu sub aceeaşi formă, cu siguranţă însă, ca o lecţie despre omenie şi curajul de a nu accepta orice şi pe oricine!

Sunt aici...



















Sunt aici:
curcubeul lansat după ploaie,
precum un zâmbet arcuit
să-ţi mai descreţesc fruntea,
să te dezbrac de toate grijile,
să-ţi alung temerile,
să-ţi lămuresc, îndoielile,
dacă se poate...


Sunt aici,
chiar dacă tu nu ştii...
sunt valul care sărută malul,
sunt chemarea
când auzi în depărtare ecoul,
sunt vechiul,
în viaţa-ţi sunt noul...


Sunt aici,
voi fi aici,
cu amintirile despletite,
cu buzele răsfirate,
cu anii mei...
Sunt tot aici,
aceeaşi bătaie de inimă,
acelaşi gând,
acelaşi dor,
întru toate sunt -
aceeaşi clipă
care te cheamă,
te-aşteaptă
şi nu oboseşte nicicând,
deşi uneori prea înalt
pare valul...


Sunt aici:
citeşte-mă,
recită-mă,
învaţă-mă pe de rost...
sunt o poezie,
un acord uşor,
de melodie...
sunt tot ce n-am mai fost,
anume făcută pentru tine,
Sunt aici
şi sunt cum nu a mai fost nimeni!

Într-o zi...




















 

photo: Kat Ward

Într-o zi mi se vor plimba şi mie pe aleea dinaintea casei copiii: chicotind, inventând jocuri, dând drumuri zmeelor pentru a ajunge la zei, fiindcă chiar şi-ntr-un balon lansat de la sol, colorat şi viu, constă tributul pentru fericirea noastră pământească, pentru bucuria ce ne-a fost dată...
Va veni timpul când voi învăţa un copil drumul în viaţă, nu doar de pe băncile şcolii, ci de la primii paşi...mă voi ghida după gânguritul său, iar din priviri şi strângându-l la piept, voi ştii că ne leagă un sentiment şi trăiri ce desfiinţează orice lege scrisă...căci inima are legile ei nescrise, pe care le urmăm indiferent de noapte sau zi, indiferent de zâmbet sau plâns, indiferent de traiectoria: sus-jos...
Într-o zi, am să vă scriu despre această fericire complexă căreia îmi este greu să-i dau nume...Voi fi mamă pentru că voi fi purtat prunc...
Până atunci însă, sunt o "mamă" pe care o găsiţi la şcoală gata să vă sfătuiască, să vă aline ochişorii blânzi şi plânşi uneori, să vă ghicească sfiala din privire, să scoată la iveală potenţialul ce stă ascuns în fiinţele voastre, să vă şlefuiască precum dalta şlefuieşte diamantul pentru a vă dărui mai departe, căci "a staţiona" ţine de clipă, iar zborul vostru va fi vegheat întotdeauna de mame...câte vor fi ele, pe lângă cea care v-a dat viaţă...mame care la rândul lor se vor bucura de reuşitele voastre, iar la o nereuşită, vor avea cu siguranţă, ochii plânşi...
Într-o zi ca aceasta, nu foarte îndepărtată, voi adulmeca paşii copilului meu...acesta va primi înapoia sa şi va gânguri cu toată gingăşia sufletului ceva ce mişcă sufletul unei mame,ce vrea să fie sinonim cu  "mamă"...şi doar cei doi vor ştii, fiindcă există o identitate, o apartenenţă cu care te naşti şi oricât ai roti ochişorii curioşi în jur, te întorci mereu la mama şi la tata, recunoscându-i dintr-o mie de chipuri, o mie de glasuri!

Îţi scriu...


















Îţi scriu
de dor, de drag,
cu dragoste,
doar ţie
şi mă semnez
ca autor
la ceea ce pentru tine
se scrie...


Îţi scriu
de-o vreme,
eşti muza zilelor în care
tronează versuri pe hârtie,
eşti versul care ne-ncetat mă cântă,
eşti strofa care-n măsura-i
mă ştie...


Te potrivesc
cum ştiu mai bine,
ca rima versurilor tale
nu e alta...
imagini şi figuri de stil
mă-mbie,
nu ştiu alte cuvinte
cochete precum eşti să fie!


Îţi scriu,
azi nu mai contenesc,
cu toată cerneala ce-mi vine...
Sub lumini ce pe cer domnesc,
versurile mele cresc,
cresc de mine frământate,
rânduri, cresc, într-una rânduri,
fermecate, inspirate...


Îţi scriu de-o vreme,
lăsând dâra de mister
să se aştearnă:
mă dărui ţie,
prin versurile-mi,
mă dărui trup şi suflet,
fără de griji,
fără teamă!

Creşteau...

















Creşteau
în mine şi-n tine,
atâtea-mbrăţişări,
atâtea zâmbete
stinghere...

Creşteau laolaltă
anii mei,
anii tăi,
anii noştri
se perindau
pe bulevardul vieţii
fără să-ne-ntrebe
vreodată:
mărim pasul?
micşorăm trecerea?
sporim chemarea?


Creşteau în noi
atâtea flori
şi-atâtea dimineţi
îmi răsăreau pe frunte,
minute-n şir
mă minunam,
iubite...


Creşteau salcâmii,
iar eu,
cu sârguinţă-naintam...
ei mă priveau de sus,
eu ridicam ochii spre cer
şi mă gândeam:
ce binecuvântare!
Fiecare creşteam
în sensul nostru...


Creşteau salcâmii
şi se prindeau
cu mâinile de cer,
eu doar cu ochii-mi verzi
cutezam să-l privesc,
fără să-l ating vreodată...
Dar paşii mei
se conturau a scară,
iar când porneam
spre nemărginirea
albastrului senin
în urmă-mi
doi ochi căprui
mă priveau,
fără a mă-nţelege:
de ce plec?
dacă mă voi reîntoarce
vreodată...
Pe măsură ce
nelămuririle-i creşteau,
în mine se-ntâmpla ceva
fantastic:
creşteau anii,
se scuturau clipele,
se lărgea scara...


Creşteau, pe măsură ce înaintam,
zilele,
căci eram tot mai aproape
de Soare...
Şi notele muzicale fremătau,
de ceea ce-mi fredonai
şi clapele se jucau în ritmul
nestăvilit al lacrimilor noastre:
tu nu ştiai de ce plec,
eu nu ştiam a-mi stăpâni emoţiile
şi astfel creştea între noi tăcerea,
ca un sinonim pentru distanţa
ce avea să se măsoare în ani lumină,
ca şi cum astfel de clipe,
umăr lângă umăr,
în acel salonaş n-au să mai vină...

Răsărit...


















Răsăritul aş vrea,
să-mi sărute
genele nedormite,
obrajii fragezi
ce ard sub ochii-ţi
şi în palmele tale...
Vreau un val
să-mi inunde trupul,
la ţărm să-mi sărute
uşor glezna dreaptă,
glezna stângă,
iar tu,
în arcuirea cefei
să-ţi pui pecetea sfântă...


Răsăritul
lasă în urmă-i,
reminiscenţe:
din mine,
din tine,
reminiscenţele a doi,
în care valuri
se-apropie,
se zbat,
la ţărm se despart...


Şi totuşi răsăritul
Ne urcă pe valul,
lăsând în urmă
prea comun -
malul...
Ne ridică,
ne poartă,
alt ţinut ne cere,
îmi vei da mângâiere
în alte emisfere...



Răsărit,
răsfirat,
necunoscut - nouă...
pornind la drum,
mărgele mirate,
patru zăresc -
şi nu două!

Strâns...


















Strâns în braţe,
strâns în suflet,
glas înăbuşit
de sunet...
urme,
pete de culoare,
eu - acum
şi-ntotdeauna
în draga-ţi
îmbrăţişare!


Strâns era,
aseară cocul,
dar cu venirea-ţi iubite,
au căzut, uşor pe spate,
s-au lăsat iar răsfirate,
pletele-mi stăteau,
iubite,
în bucle înşiruite...



Strâns ţineai
braţul la spate,
taine aduceai cu tine...
ştii că numai tu eşti
clipa aducătoare de bine...
Aduci liniştea cu tine,
mă îmbraci în complimente,
faci ocolul goilor umeri
şi a genelor cochete...


Strâns stăteau,
azi, pe răzoare,
buchete de lăcrămioare...


Strâns găsit-am,
în palma ta,
un firicel de iarbă
ce de-a inelul
cu degetu-mi
într-una se juca...


Strâns, strâns, strâns,
mi-e sufletul de tine...
îl văd cum stă în tihnă,
căci tu îi eşti
şi viaţă,
şi odihnă...
strâns într-o-mbrăţişare,
stă sufletu-mi,
se-ncarcă de dorinţă,
iubită sunt de tine,
sunt norocoasă fiinţă!

Trăiam...


















Trăiam lângă tine
într-o manieră discretă,
aşa cum mi-a plăcut mereu,
iubite...
nu mi-au plăcut nicicând
curiozităţile vădite,
nici şoaptele
ce ecou răspândeau...
Iubite,
paşii noştri îi iubeam,
când în taină - dansau...


Trăiam
şi azi trăiesc,
mi-e cerul plin de tine,
vibrează sufletul la curcubeie,
din când în când
o flamă iar scânteie,
e-atât de bine,
e-atât de cald,
atunci când pot
în podul palmei tale
să mă scald...

Ce bine-ar fi fost...


















Ce bine-ar fi fost
să nu ne fi despărţit de tot,
cum pot oamenii să trăiască,
fără iubire,
cum pot?


Când în suflet nasc crâmpeie,
se-aprinde aceeaşi flamă,
ca o scânteie,
dând neştiutului idee...


Spune-mi cum pot de-acum
să-mi văd, în linişte,
de drum...
şi mai spune-mi,
oamenii, cum pot:
să se mintă,
să uite de tot,
să nu mai simtă?


Ce bine-ar fi fost
să rămân lângă tine
din ceasul dintâi
până-n cel de pe urmă,
nu ne-ar mai fi fost
vieţile, acum, stinghere...
nu ne-am mai fi petrecut nopţile,
în van, a cere...


Ce bine-ar fi fost,
ah, tu, idee,
ce bine că eşti
Universul ştiam că
mi te va înapoia,
din Carul cel mare
te va elibera!


Luminează-mă...















Luminează-mă,
vezi tu,
a venit clipa aceasta
când deşi-s departe,
eşti lângă mine,
deşi eşti departe,
sunt lângă tine...
Luminează-mă cu dragostea
ce aproape ne ţine,
cu lumina ce creşte
dragostea-n mine...


Luminează-mă,
nu pentru o clipă,
nici pentru o oră,
Luminează-mă când pe cer
apare acea cupolă,
la asfinţit, alţii,
o numesc - auroră...


Luminează-mă
şi să mă crezi,
fiindcă, da,
cât timp suntem,
de plecare niciun dor
nu mă va apuca...

Frânturi din cartea mea (7)

Atunci mă enervez şi îi spun să nu joace teatru de faţă cu mine, că nu are rost să joace rolul cuceritorului fiindcă nu mă impresionează.
Mi se întâmpla deseori să cred că ştiu ce se află dincolo de persoana din faţa mea şi în momentul de faţă aveam impresia că exersează pentru un nou rol.
I-am mărturisit ultimul meu gând şi mi-a mărturisit că are cele mai bune intenţii în ceea ce mă priveşte. M-am mai calmat, dar de ce aveam impresia că ne aflam doar noi doi în cafenea?
Iar am revenit la gândul că exersează un rol. De ce oare? Pentru că şi eu mă foloseam de experienţele prin care am trecut şi de persoanele pe care le-am cunoscut pentru a scrie?


Pentru mine acasă nu mai însemna neapărat locul unde crescusem. Eram legată şi de aceste locuri. Sufleteşte, aici mă regăseam...dar tot mai mult mi se contura în suflet credinţa că acasă e o stare de bine, acasă e atunci când eşti înconjurat de cei dragi – oriunde te-ai afla.
Eram nespus de fericită. Îi priveam cu mare drag. Nu îmi mai săturam privirea de chipurile lor. Îi priveam pe toţi trei deopotrivă: mama, tata şi Peter. Nu aveam să ştiu pe atunci cât de crudă avea să fie viaţa mai târziu. Nu puteam să prevăd că veselia de acum se va transforma în tristeţe, iar prezenţa atât de marcantă –va deveni cândva o absenţă de care nu te poţi dispensa.

Mi-e dor...














Mi-e dor de seri
în care,
beam cupa fericirii cu tine,
de-mbrăţişările fără pereche
şi de privirile
în care, mă-mbrăcai,
cu tine, doar cu tine,
eu atingeam colţul de rai...


Mi-e dor de glasul tău,
căci numai el m-alină,
mi-e dor să fii în prejma mea...
mi-e dor să-mi îmbraci sufletul, în taină,
crede-mă pe cuvânt,
nu-mi trebuie o altă haină...

Să nu ne mai mire...



















Să nu ne mai mire că toate se petrec invers de cum ne aşteptăm, să nu mai fim intrigaţi de ceea ce se-ntâmplă în jur şi mai ales, să fim conştienţi că în tot ceea ce se-ntâmplă o mare contribuţie o are şi omul! Naivi?! nu, nu mai putem afirma că suntem astăzi naivi...
Sunt lucruri pe care le văd, de care aş vrea să mă detaşez, dar greu mă clintesc din mijlocul lor...sunt oameni pe care-i credeam altfel, pe care-mi doresc să nu-i mai văd...oameni care, precum merele stricate, dacă se-ating de celelalte le vâră în tină, stricându-le...

Un bărbat...













A venit un bărbat,
la noi la poartă,
toţi l-au întrebat
de nu greşise seara,
căci până atunci,
să vezi, ce chestie,
l-am aşteptat neîncetat
şi pustie îmi fusese ulicioara...


A venit un bărbat,
simt că el e acela
ce-mi face inima
să tresalte...
îndrăgostită-s de el
până peste poate,
din braţele lui culeg
linişte, cât se poate...
A venit un bărbat,
m-a luat de mână,
mi-a pus praf magic
în inimă...


Tu eşti acela,
mereu vei fi,
bărbatul ce-mi dă puterea
de-a dărui...

Unde...












Unde-mi construiai, tu, aripile,
iubite, se crăpa de ziuă
şi aşternuturile
erau răvăşite...
Doar chipurile noastre proaspete
îşi zâmbeau parcă prima oară,
bătăile inimii îngânându-se,
clipele ce nu le-am lăsat să moară,
legănându-se...


Unde păşesc, iubite,
acolo stârnesc idei
şi dorinţe ce abia acum
prind contur,
se trezesc, parcă,
la viaţă...


Unde eşti tu,
acolo sunt şi eu,
iar la răspântia drumurilor
ne intersectăm dorul,
invocăm inimile,
într-un ropot de aplauze
ce-i dragostea noastră
răsunând pe cărări de munte:
a libertate, a noi,
mustind a viaţă...

La mulţi ani, om frumos!













Viaţa nostră-i măsurată din momente,dragul meu! Momentele în care mă-mbrăţişezi, mă săruţi, momentele în care uit că lumea-i construită mai mult din controverse...
Ştii să dai sens fiecărei bătăi de inimă şi mai ştiu şi faptul că ritmul acestor bătăi este ghidat de acele momente care intensifică trăirile, plasându-le în centrul fiinţei noastre...fiindcă în ceea ce ne priveşte, a trăi este echivalent cu a respira, a iubi...
Datorită ţie, ideile mele prind contur,fiindcă nimic nu te defineşte mai bine decât momentul pe care-l împarţi cu celălalt...
Eşti unic prin faptul că-mi construieşti aripile din zbor cu dragostea ta, cu încurajările tale...ştii să susţii omul când se simte încorsetat de vid!
Ceea ce astăzi trăim nu-i aportul nostru,ci al clipei fericite care ne-a ales...nici nu-ndrăznesc să mă-ntreb de ce noi...nu am nevoie de alte răspunsuri, când unicul răspuns valid, astăzi, eşti tu!
Poartă-mă mereu precum astăzi, ghidează-mi zborul şi nu mă lăsa nicând să cobor din preaînalt...
Nu există cuvinte pentru ce însemni pentru mine, dar există o dragoste care mă însufleţeşte să trăiesc trup şi suflet alături de tine!
Pentru că de aici, din străfundul fiinţei mele, voi fi mereu lângă tine! La mulţi ani! Te iubesc, om frumos!

Au trecut acele zile...














Au trecut acele zile
când mă sărutai pe tâmple,
astăzi nopţile-s fugare,
astăzi clipele-s nătânge...


Azi privesc pe sub pridvorul
unde m-alintai odată,
dorul, iar revine,
dorul,
şi mă simt nemângâiată...


Au trecut acele zile,
au zburat acele clipe,
cine leagăn o să-mi fie
în această austeră
şi prea lungă-mi pribegie?


Au trecut acele zile,
au stors lacrimi pe sub gene,
sufletu-mi, pătruns de tine,
n-a-ncetat ca să te cheme...


Au trecut acele zile,
numărând toamnă şi iarnă,
stau adesea şi mă-ntreb:
oare te vei mai întoarce?
de ce sunt aşa pustie,
de ce sufletul nu îmi dă pace?

Paşii nu-i grăbesc...











Paşii nu-i grăbesc,
Nu în altă parte,
Ale noastre vieţi,
astăzi se compun
din trăiri asumate...


Stau şi recompun,
dintr-o amintire,
ceasul cel dintâi,
clipa, fericire...


Paşii nu-i adaug,
căci se construiesc,
Zilnic, din momente,
ei se ţes firesc...


Doar paşi înainte,
Niciunul înapoi,
Ce va fi să fie
scris să se-ntâmple,
până atunci
doar tu-mi laşi
sărutări pe tâmple...


Facem paşii,
unde-s paşii?
Astăzi suntem
numai cântec,
şi privim la
cei rămaşii:
vor să plângă,
dar se arcuiesc
a zâmbet!

Lucruri ce nu suportă amânare...


Există şi acei oameni care lovesc în noi, în învelişul fragil al inimii, precum dalta în piatră. Oameni muşcaţi de inimă de şarpele invidiei, care se hrănesc cu mârşăvii...sunt atâţia astfel de oameni, despre care mă-ntreb cum îşi cresc copiii? Acei copii, care cresc în sânul unei astfel de familii...tot noi suntem cei care stăm şi ne-ntrebăm ce se-ntâmplă cu acei copil, de ce nu mai ascultă, de ce nu-şi mai respectă părintele...
Toate acestea pentru că le lipseşte un model pozitiv, acel crâmpei care să reaprindă dorinţa lor de frumos...oamenii sunt invidioşi pe avutul sau neavutul altora, deşi acest neavut sau avut e relativ...
Sădim nesiguranţă, în sufletele lor, din care ar trebui să izbcnescă numai creativitate...toate aceste atitudini pornesc de la adulţi şi se înrădăcinează în sufletele lor nevinovate, căci nu e vinovat copilul care nu are încă discernământ...
Dacă am înlătura invidia, am vedea altfel dincolo de orizont: mai clar, mai senin, am duce oamenii pe care-i modelăm mai înspre lumină...i-am îndemna să creeze frumos, să viseze frumos, să-şi urmeze visurile şi că orice e posibil, atâta timp cât cred...
Nu suntem vânzători de iluzii, dar nici nu pocim suflete sau le lăsăm în derivă...prea des regăsim răutatea, iar aceasta nu ne onorează, nici nu am învăţat că ar fi o calitate...a fi simplu, om simplu, care nu crede că lucrurile au preţ, ci valoare! Om care nu vede oamenii ca pe nişte obiecte, ci ca pe nişte caractere care se formează, dar nu devin niciodată, căci odată cu devenirea s-ar sfârşi şi omul, căzând din prea plinul său...
Omul nu-şi este niciodată sie însuşi suficient, fiindcă nu a învăţat să convieţuiască cu sine...şi priveşte mereu către celălalt, compară, se compară, devine nemulţumit, râvneşte şi invidiază...dacă ne-am mulţumi cu ceea ce suntem, ştiind că putem mai mult, că toate au un scop şi se-ntâmplă în timp, nu am mai ajunge robi ai invidiei...
Din păcate, ne lăsăm târâţi cu bună ştiinţă şi târâm după noi şi alte suflete...ne privim zilnic în oglindă, dar pe lângă trup, oare putem vedea ce reflectă şi sufletul nostru? câţi au realizat oare, un astfel de exerciţiu de imaginaţie? de introspecţie? Când va fi ziua în care vom exersa şi bunătatea, mai mult decât răutatea, căci deja populează planeta...şi acest îndemn, e pentru noi, fiecare, căci nu suntem fără de pată vreunul...
Sunt lucruri ce nu suportă amânare şi de aceea lansez acest îndemn: hai să târâm aceste suflete şi spre bine, căci de rău e pustiită întreaga suflare!

O dâră...



















Tu-mi povesteai despre stele,
eu te ascultam,
deasupra noastră
se aliniau planete.
Câtă linişte prevestea seara
dinaintea plecării tale, iubite,
câte cuvinte se sorbeau
de pe cerul viselor noastre...
abia spre amurgul dimineţii
ai epuizat promisiunile,
ah! promisiunile pe care
nu le vei onora niciodată...
Dintr-o dată te-ai ridicat,
ai dispărut, fără să spui,
în neant...
În urmă-ţi o dâră ai lăsat
şi praf de stele,
abia scuturat...


Aceeaşi dâră urmez mereu,
se fac ani lumină,
nu te-ajung din urmă...
mă simt, infinit,
pe această planetă
cea mai mică fărâmă...

La aniversare...



















Nu pot să strig atât de tare
încât să te ajungă
toate cuvintele,
dar ai răbdare...
Tu nu ştii,
că-n necuvinte,
de fapt, stă tăria,
celui care simte?


Nu pot să îmi fac sufletul,
iar ghem,
de azi m-am hotărât:
eu de nimic n-am să mă tem!
Promit solemn,
aşa cum te-am şi îndrăgit...
spontan, căci inima
ştia ce-i de iubit!


În acest an,
la sfânta-ţi aniversare,
îmi întind braţele
şi te cuprind
în sărutare...
La mulţi ani,
iubitule!
din partea mea,
nu găsesc cuvinte
dragostea întru totul
să o redea!

În noi...


















În noi,
se zbat iubirile
şuvoi...
îmbrăţişări cochete,
în ochii noştri
taine stau,
se vede...


În noi,
se dă o luptă
şi-ntotdeauna
ne-aduce laolaltă,
E-un dat al sorţii,
să nu ne despartă...


Suntem tineri,
credem în dragoste
şi-n noi,
cresc astăzi sentimente,
ce-au fost până acum -
latente...


În noi,
se-nscriu tainele
Universului
şi-apoi...

Să ştiu că eşti...

















Să ştiu că eşti,
asta îmi trece
acum prin gând,
să simţi că sunt
şi să dispară
vorbele în vânt...


Să ştiu că-n fiecare clipă,
mă-mbrăţişează cineva,
iar acel cineva să nu fie oricine,
decât acel prin care
eu simt liniştea:
coborând în fiinţa-mi,
urcându-mă adeseori,
pe culme...
Mi se-ntâmplă să mă recunosc
doar atunci când,
mă strigi tu pe nume!


Să ştiu că eşti,
să ştii că sunt,
nu este oare
legământul cel mai sfânt?

Din mare...

Atunci am înţeles, pentru prima dată, de ce sunt Licurici...
"...aşa era de când marea: insistentă, nemuritoare, de un verde tentant şi posesiv. V-aţi gândit vreodată să vă însuşiţi prin şiretlic un smarald? Nici prin cap să nu vă treacă...piatra  vă va distruge, nu poţi avea verdele unui smarald decât dacă te sacrifici lui sau l-ai găsit la lumina unui licurici...
  Scotea capul uneori din valuri când marea era un lac , noaptea, când mii de stele  se plecau pios lunii...niciodată nu mai ieşea pe marea agitată. Era un lucru interzis.Ştia...a mai fost odată.Vuietul valurilor ce muşca ţărmul muritorilor înăbuşea  notele cântului iar poezia se stingea.În adâncuri cântecul sfida perceptibilul, notele sale uneau vieţuitoarele pe mile întregi, unea bucuria acestora de viaţă.....Aici , aici în adâncuri unde marea stârnea viaţa, nu sus unde distrugea...aici trebuia să vină el,aici marea e liniştită... erau ,da, aici stele de mare, caleşti mânate de căluţi, erau toate pentru nota aceea măreaţă care se propaga prin toate fiinţele ce înotau ascunse sau descoperite şi se întoarce din nou la ea ca să-i dăruiască toate trăirile mării; putea să fie aşa cum simţise cândva : "Trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cântec"...
  Era atunci mai mult un peştisor drăgălaş ce ieşise cu ochii verzi din apă,curioasă de luminiţa ce apăru când însoţea băiatul ieşit la joacă cu barca ,singur în noapte. Îl intrebase ce poate fi acel grăunte de lumină..."E un licurici spuse el.Mă însoţeşte,la noi e beznă mai tot timpul, mă ajută să nu rătăcesc ; dar pot sa-l pierd...de fapt la noi doar copiii il mai pastreaza, ce-i mari nu-l mai au, spun ca e mai usor sa se obisnuiasca cu intunericul, că îşi formează aşa, o privire de noapte.Ce-o fi aia, nu ştiu ,nu sunt mare...voi vedea.Din cei mari unii îl mai au. Se zice că se iubesc iar licuriciul nu mai pleacă"... vorbiră îndelung, sentimente neştiute îşi făcură loc în cântecul ei,dragostea le dădea aripi imaginaţiei....tu, tu eşti licuriciul meu zicea ea îmbătată de dragoste....tu...tu eşti licuriciul meu....zicea el...copleşit de cântec....
  După o  vreme, speriat poate de valurile nemiloase, băiatul nu mai apăru sau poate îşi formase şi el acea privire întunecată. Licuriciul nu dispăruse, o aştepta să iasă pe valurile zbuciumate ori liniştite ,un ghid fidel atunci când va acosta pe un ţărm necunoscut...dintr-un peştisor curios - o sirenă strălucitoare...pesemne devenirea ei nu se încheiase încă şi de aceea aşteaptă licuriciul...."O să iau cu mine cântecul şi trăirile mării".Privea luminiţa incandescentă. Smaraldele îi căpătaseră străluciri de licurici...."

Minu

Oamenii-tunel

Sunt oameni care apar în viaţa noastră, iar apoi dispar! Aşa a fost şi un prieten drag, Minu, de a cărei soartă nu mai ştiu nimic! Cuvintele de mai jos îi aparţin, constituie de fapt un comentariu la un articol de pe blogul meu! Nu, Minu nu mi-a fost iubit, cum poate aţi tinde să credeţi! Mi-a fost un prieten drag, care-mi urmărea cu fervoare postările! Omul care îmi spunea, simplu: Licurici! Omul care mai târziu, m-a metamorfozat numindu-mă omul-tunel!
Chiar dacă astăzi nu ştiu pe unde paşii lui se perindă, sper să nu-i fie vreodată cu supărare dacă va afla că, DA, am publicat nişte amintiri ce mi-au adus aminte de mine, de cine sunt eu cu adevărat! Mulţumesc, Minu! Oriunde-ai fi!


"Sunt clipe grele în viata unui om. Nu vorbesc de cele inerente, de la acestea pornim şi sfârşim existenţa noastră. Acestea sunt axiome, adevăruri pe deplin acceptate.Din punct de vedere biologic e bine , înţelegem totul: solzul s-a transformat în gheară care a apucat unealta ce a cizelat-o într-o palmă îndemanatică. Clipele grele se insinuează abia când şi dacă ne dăm seama că nu e destul, că e prea simplu să mânuim doar obiecte şi unelte.Abia atunci avem probleme când apar conştiinţa şi întrebările existenţiale.Cine ne mai descurcă aici?Înspre ce mă îndrept?De ce am impresia că sunt în labirintul Minotaurului? Cine îmi va întinde sfoara să nu ma rătăcesc?
  De ce nu mă pierd când iubesc? De ce poteca se iluminează când iubesc? Curios lucru - o dată cu iubirea  se mai naşte ceva: credinţa.Iubirea nu se supune axiomei de mai sus care marchează tot şi toate precum şi pe cei pe care îi iubim,nu încetează decât atunci când ne îndepărtăm de principiile începutului ei. Am văzut oameni ce se rugau cu fervoare - treceau prin clipe grele. Unii se sacrifică pentru alţii.Sunt şi oameni puternici care îndură eforturi mari pentru cei pe care-i iubesc. Aici, licurici drăgălaş, aici ai apărut şi tu. Din privire ca şi din tot ce scrii şi gândeşti, totul emană iubire.Am să folosesc o expresie care poate sună cumva ipocrit dar nu găsesc sinonim: "mă rog".Licurici,mă rog nu pentru iubirea ta, poate principiile ce-o hrăneau nu mai există, mă rog pentru ce-a născut ea, pentru credinţa şi încrederea ta în tine şi în ceilalţi că pot iubi. Nu doresc să abstractizez lucrurile, aşa că îţi spun că-mi doresc cu ardoare ca tu să nu te întâlneşti cu minciuna e o crimă împotriva sensibilităţii..."cu te iubescu omori omu".
  Am citit nu o dată ce ai scris mai sus. Sunt în cauză şi am imaginat diferite situaţii în care se poate pierde credinţa. Ce ai scris e viu, funcţionează...Doar minciuna nu se poate ierta. De undeva, din sufletul tău, poate mai de sus, frumosul şi iubirea te inundă.Eşti omul-tunel!"

Minu

Invitaţie...


















Hai, să ieşim,
la o cafea pe bulevard,
acum, cât soarele,
încă mai e pe cer
strălucitor şi-nalt...

Şi te visam...


















Şi te visam,
iar tu nu ştiai
că stârneşti în mine
atâta fericire...

Şi te mângâiam,
cu gândul,
cu dragostea-mi,
cu certitudinea
că poate,
se vor concretiza
acestea - toate...

Şi te adoram,
în ciuda tututor
imperfecţiunilor
ce ne dădeau viaţă...


Şi te purtam prin lume,
la braţu-mi,
în braţele-mi,
fără să mă tângui,
fără să mă chemi
pe nume...

Şi te port:
 pe buze,
îmi eşti imprimat în suflet,
îmi respiri prin piele...
Şi te visam,
iar ploaia
îşi mărea densitatea
împroşcându-mă
cu licoare de somnoroasă
anume,
pentru a-mi continua,
visul...

Citeşte-mă...


















Citeşte-mă,
desluşeşte-mă,
dacă îţi pare
atât de uşor...
verticalitatea
paginilor mele
îţi vor împunge ochii
de dor...


Citeşte-mă,
răsfoieşte-mă,
caută-mă
în cuprinsul
paginilor,
clipă de clipă,
nu mai sta
în pripă...
apucă-mă de suflet,
fă-mă a ta carte,
nu mă lăsa stingheră,
pe-o etajeră...
ci fă-mi un loc,
încet, pe noptieră...
să-ţi fiu viselor alean,
iubitul meu,
să-ţi închin versuri după versuri
ca-n dulcile şi de demult,
eresuri...


Citeşte-mă,
fă-mă iubita ta,
nu mai pot atât
între rafturi rezista...
cuprinde-mi filele
cu sufletul, privirea,
nu mă părăsi-n unghere,
nu-n clipa asta
când fiecare rând
citit se cere...


Adu versurilor mângâiere,
soarbe fiecare slovă,
îmbrăţişează-mă
în sinea ta,
eşti unic în această lume
deoarece iubita ţi-e o carte,
ce pentru tine-n fiecare ceas,
în lumina făcliei arde...


Citeşte-mă,
ia-mă de mână,
poartă-mă-n lume cu tine,
e destulă lumea aceasta
şi cât ne dorim,
întinsul - ne aparţine!

Paşii mei, paşii tăi...













Paşii mei, paşii tăi,
urmează firul lunii,
se compun,
se descompun,
ajung întotdeauna
laolaltă...
fără să vrem
şi fără a ne propune,
destinul ne adună,
dragul meu,
ne pune - doi -
pe culme...


Paşii mei
în prelungirea
paşilor tăi,
un acord perfect...
O asonanţă
ce s-a născut
pe băncile şcolii,
iubitule...
atunci când
îmi dădeai şuviţele
la o parte,
când roşeaţa din obraji
ţie ţi se datora,
când stingherită
de prezenţa ta,
inventam
că sunt ocupată...


Paşii mei, paşii tăi,
Vor urma întotdeauna
un curs,
Iar tu vei adormi
lângă tălpile mele
şi eu voi adormi
lângă tălpile tale
pentru a fi mereu împreună,
dincolo de lume,
unde ne-au condus paşii noştri
desenaţi într-o după-amiază
şi care-au prins viaţă
fără să ne fi imaginat vreodată
că ne vom prinde în jocul lor...



Paşii tăi, iubite,
urmăresc chicotele mele,
iar ochii mei de pisică
urmează nestingheriţi,
paşii tăi...
Şi nu doar paşii
se-mpreună,
ci inimile, dragul meu,
se iau de mână!

Cine?


















 Cine mai urcă
pe scena sufletului
şi-ndrăzneşte
să mai privească
publicul,
dornic s-audă
cum arcuşul inimii
fură ropote de aplauze
într-o seară extrordinară,
ca aceasta?
Privirile ni se intersectează,
iubitule...
Eu, aici, înfruntând mulţimea,
tu, acolo, în public,
amândoi luminând sala
de dragoste,
de căldură,
de lumină!
Simţi?
Ni se intersectează inimile,
iar o nouă arie
începe a da glas
cuvintelor ce s-au poticnit
la răscruce de viaţă...
E-atâta cântec în noi,
e-atâta lumină în sală,
încât ne văd
trnsfigurându-ne
în licurici...
Înţelegi, iubitule?
Eu cred că da,
iar astfel să ne-nţeleagă
nu mai are cine...
Cine, altcineva,
decât noi,
pe sine?

Am un suflet şi eu...














Am un suflet şi eu
Şi nu mi-este uşor,
Să m-adun, să trăiesc,
Când mai mult simt că mor...


Am un suflet şi eu,
hărăzit,
Uneori pus la zid,
culcat la pământ,
Uneori dus -
de o adiere de vânt...


Am un suflet şi strig,
încerc să mă ridic,
Mă eliberez,
Mi-au ajuns - frâiele,
Îmi întind, spre înalt,
aripile...


Am un suflet şi eu,
când e rebel,
îl potolesc mai greu...

Cred...


















Cred că ai plecat de mult,
doar eu astăzi mă mai mint,
numai eu stau şi ascult
ploile care se scurg,
orele care se duc...


Cred că timpul,
e şi el
prin trecerea-i
infidel...



Cred că ai să vii de mâine
şi-ai s-alungi temeri şi spaime,
ai să-mi spui că numai rochii
se numesc la mine haine!


Cred că dis-de-dimineaţă,
numai tu-mi vei săruta,
şuviţele ce se preling pe faţă
şi fericiţi, vom soarbe o cafea!


Cred,
la colţ de stradă
nu alerg...
aştept încrezătoare
să te revăd păşind
în prag din nou,
pe-aleea mare...

Te voi primi...


















Te voi primi
drept moştenire,
când viaţa ne va
fi trecut,
Când anii,
clipa de iubire,
ne vor preschimba
prea mult...


Te voi primi
pe dinaintea casei,
Emoţia doar,
ne va gâtui uşor,
te voi pofti
cu drag la masă,
dar şi în podul amintirilor,
ce recunosc,
nici astăzi nu mă lasă
prea uşor...


Te voi privi
cu drag
şi peste chipul,
ridat de anii
ce-au trecut,
voi încerca
să îmi  aduc aminte
unde este acel
pe care l-am iubit?


Iar tu privindu-mă-ndelung,
îţi vei trăda surâsul
de-altădată,
şi braţ la braţ
noi vom porni
şi vom şedea la vorbă
şi în poartă...


Atunci vei tresări
când vei vedea,
la poartă străjuind
acelaşi liliac
pe care l-ai plantat
parcă de-un veac...



Nici cetârna casei
nu-ţi va părea străină,
nici ochii mei înlăcrimaţi
nu vor avea astâmpăr
când mă vei apuca de mână...


Şi-mi vei spune
oprindu-te în poartă:
"Poate ne vom mai vedea-n
astă viaţă, iubito!
Sau într-o altă..."


Şi-n urma ta am să rămân
ca acum zeci de ani:
la fel de pustiită,
în mine veacuri se agită,
o inimă iar se frământă,
Căci, vezi tu:
calea dragostei e lungă,
iar calea vieţii este scurtă!

Au venit...


















Au venit
anii mei,
clipele,
peste voi,
peste zări
îşi întind,
astăzi -
aripile...


Şi mai vin
în şuvoi,
uneori,
anii mei
încă vin,
nu le-am dat
vreun semn
că plec,
dimpotrivă -
rămân!


Au venit
cele mai
clipe,
cei mai frumoşi
ani,
Îşi zidesc
în mine -
casă...
au venit
şi-au să vină
mereu
clipe când am
să mă simt:
bună, frumoasă!

De dor...

Chiar şi atunci când
eşti lângă mine,
mă sufocă un dor
iremediabil de tine...
O clipă aievea,
un zâmbet pe-aripă,
le simt cum se scurg
şi stau în pripă,
risipind pe-al holului timp
numai risipă...


E o mână
ce-n tremur,
te caută-ntruna...
E-un gong care bate
cât ţine luna,
E-un strigăt,
un freamăt,
o tăcere surdă,
doar dorul,
numai el,
malul întruna
îşi mută...


Mi-e dor chiar şi când
respir lângă tine,
Mi-e dor încă din născare:
de-o dragoste,
de-un iubit precum eşti,
de-o lume ce pare a se deschide,
Mi-e dor de cuvânt, de-adevăr,
deşi lumea,
pe-aceste nepreţuite
le vinde...


Mi-e dor de-o furtună,
de ploi calde şi păpădii
înflorind pe măsură ce-i soare...
Mi-e dor de tot ce-am avut
noi, ca oameni,
dar zilnic se duce
şi moare...


De dor,
privesc acum,
în clipa de faţă,
la toate ce-au fost
şi se risipesc acum,
fără speranţă!

Uneori...















Uneori,
simt atingerea ta,
mă răscoleşti,
mă risipeşti,
iubitul meu...
Tu le ai pe toate:
zâmbete,
sărutări -
nu-i greu,
au fost, sunt
şi-ţi vor fi destinate
mereu!


Uneori,
tânjesc în linişte
după noi,
afară se dezlănţuie
furtuni,
ce-aduc cu sine -
ploi!


Uneori uit,
dar îmi amintesc pe loc,
că mă iubeşti,
că mă adori,
că mă săruţi cu foc...


Uneori,
când nelinişti se adună,
tandru mă săruţi,
şuviţele de păr
în joacă le învârţi,
mă iei de mână...
Dar întotdeauna
liniştea, se pare,
când o caut
o găsesc
în braţele tale!

Mama mea nu-i o simplă femeie...













Mama mea nu-i o simplă femeie
şi nu va fi niciodată,
să o spun,
să o repet,
mă simt,
îndatorată!
Mama mea e-o fiinţă complexă,
cea mai minunată,
ea mi-a ghicit supărări,
ea le-a prefăcut în trecătoare stări,
Mama îmi va fi întotdeauna mamă,
peste mări şi ţări!

La mulţi ani,
scumpă mamă!
Eşti sufletul ce-aduce bucurii,
nicicând nu se destramă!


Aceleaşi flori...


















Aceleaşi flori de liliac
te vor întâmpina în prag,
chiar de ar trece
peste noi un veac...


Aceleaşi flori
ce mi-ai dăruit mie,
vor sta de veghe la ferestre,
scriind continuu,
despre dragoste-o poveste...


Aceleaşi flori
vor tresări,
Aceeaşi umeri
sub dragostea-ţi vor tremura:
nicicând de teamă,
doar de sfială dragul meu...
Aceleaşi flori,
aceleaşi ploi,
ne vor înveli mereu!


Aceleaşi flori de liliac
înfloresc şi-astăzi în parc,
aceleaşi alei de ploi bătute,
mai cântă sărutări furate,
aceleaşi emoţii încarcă,
sufletele desfătate...


Aceleaşi flori,
aceeaşi ochi,
te caută în zare,
dragul meu,
aceeaşi înalţi plopi
te urmăresc mereu...

Dragostea lui...


















Dragostea lui
asupra mea
acţionează
ca o forţă...
îl aprind
şi mă aprind,
mai ceva
ca o torţă...


Dragostea lui
mă hrăneşte cu putere,
îmi dă curaj,
el îmi este acum,
cea mai dragă
mangâiere...



Dragostea lui
creşte în mine
sentimente frumoase,
aprinde lumini
ce până mai ieri
erau nevăzute,
el îmi clădeşte paşii,
urmele-mi sărută...


Dragostea  lui
e ca niciuna,
are formă,
are fond,
scoate tot eul
din mine...
poate construi
din lacrimi ce-au fost,
zâmbete cristaline.


Dragostea lui
nu poate fi comparată,
sunt fericită că este,
la rândul meu sunt,
cuprinşi de-o dragoste
pecetluită, la nesfârşit
c-un sărut!

La dans...


















La dans,
iubitul meu,
la fiecare pas
o sărutare...
Să fii la braţu-mi,
ar trebui să fie
mereu o încântare,
Aşa că,
prinde-te în dansu-mi,
fă-mi, această onoare!


La dans,
la braţ,
cu tine
mi-e totuna...
tu eşti motorul vieţii
care mă-ntreţine,
vibraţia dintotdeauna...

De unde?



















De unde vin,
iubitule:
mările,
stările,
îndoielile,
întrebările?


De unde vin
şi încotro se duc?
Gândurile,
gemene
cu rândurile...


Încotro,
dragul meu?
pe ce cale?
Arată-mi o direcţie,
fii îndrumare...


De unde-aceste rânduri
vin?
Din depărtări,
Se scriu şi se-nchipuie
ca nişte scrisori...


De unde începe
teama?
Şi de ce deodată?
Până-n ce punct vom fi
şi spune-mi:
mereu laolaltă?

Spumoasă...

















Şi-n ziua aceea,
nemaipomenit de spumoasă,
te-am aşteptat să închinăm!
Mi-am pus mătăsurile
cele mai fine,
să fiu ca o felină,
mâinile să-ţi alunece mai bine...



În cinstea ta
şi-n cinstea mea,
în cinstea noastră...
Luna lucea,
plină era
şi pe fundal - albastră...


Spumoasă,
marea murmura ceva,
ce nici malul
nu distingea...
Pe ici, pe colo
desluşeam crâmpeie,
doar noi,
îndrăgostiţi de valurile-i,
de idee...


Noaptea albastră,
marea-nvolburată-n spume,
noi ne plimbam pe plajă,
feriţi de vânt,
feriţi de lume,
doar stelele ne erau felinare...
Ah, cea care cu patos ne cânta
era marea cu spumele sale...

Perspective...

E primăvară! E în noi, în gesturile noastre, parcă şi vorbele se-nclină precum ramurile mlădioase, încărcate de floare...Păsări în zbor, dau noi acorduri...oriunde păşim,e-o încântare şi parcă se deschid noi căi...
Se deschid noi perspective de-a ne privi unul pe celălalt...noi căi de-a ne purta, de-a ne găsi, din urmă a ne ajunge...
Dragostea noastră a început în momentul în care am încetat să mai ţinem pe umeri greutatea acestei lumi, când s-a încheiat cu forfota în stânga-dreapta, când ne-am privit în ochi şi-am realizat că nu ne mai putem minţi...Nu, într-o lume care se ţese şi se destramă de la o clipă la alta...
Dragostea noastră a început când am constatat că Pământul îl putem ţine în palmă, că de noi depinde cum şi cât dăm...dragostea noastră nu cunoaşte capăt de lume, ea continuă dincolo de orice contingent mereu cu un sărut, cu o îmbrăţişare, cu noi neapărat - de mână!
Şi dragostea mea pentru tine nu-i moft, cum uneori îţi închipui...m-am dezbrăcat de mult timp de hainele de fetiţă răzgâiată, ce-şi mai făcea câte un moft...astăzi sunt femeie, după cum mă şi priveşti...şi nu las a lumii mocirlă să mă-mpresoare, nici să ne întine...
Dragostea ţine uneori şi de perspective...iar nouă, dacă la un moment dat lumea aceasta ne-a apăsat pe umeri, am preschimbat-o într-un centru căruia ne-am plasat, cu timpul devenind centrul Universului nostru...
Aşa că, dragul meu, din când în când, ţinându-ne de mână, neţinând cont neapărat de perspective, fiindcă acestea s-au format de la sine - suntem călători în lume, doar călători - observăm, trăim, că ne cunoaştem de când lumea ni se pare: noi, fiinţe tari, născute şi purtate sub acelaşi Soare...până când? nici noi nu ştim...din dragoste-am fost plămădiţi, cu dragoste continuu ne clădim...

Oglinda...


















Oglindeşte-mă,
tu care doar imagini,
nu şi sufletul
poţi reflecta...
Tu, dintre cioburi,
precum eu pot,
nu te poţi aduna...


Oglindeşte-mă,
cu-adevărat
nu mă arat
oricui,
decât lui:
bărbatului iubit,
celui de care
iată -
m-am îndrăgostit!

Pielea mea...


















Pielea mea
se striveşte 
de dorul sărutului
şi vrea:
să m-adori,
să mă-ncarci
de zâmbete,
iubite...
Te zăresc,
te iubesc,
te sărut,
Eşti lumina
ce mă împresoară
şi ştii bine:
îmi creşte sufletul de fericire,
când mă gândesc la tine!

Te-am...














Te-am invitat de-atâtea ori
să-mi vizitezi odaia,
nu doar pe tine,
ci şi pe celelalte,
dar recunosc:
doar ţie,
îţi sunt astăzi, fidel,
iubită carte...


Te-am adulat de când te ştiu,
prietenilor te-am descris,
Iar uneori suspect mă priveau,
că-mi eşti iubită-nchipuită
te credeau...


Eu nu te-am amăgit nicicând,
afecţiune ţi-am arătat
mângâindu-ţi filele,
precum nişte petale...
Dragostea noastră,
Iubito! Carte!
a fost şi va fi mereu
o încântare!


Te-am strâns la piept de-atâtea ori,
în nopţi în care, din furtună,
nu mă vedeam vădit ieşit,
doar tu mi-ai dat curaj, lumină...


Te-am sărutat de-atâtea ori,
grijindu-mă ca al tău cotor
să nu mi se destrame,
iar tu, în zbor,
să pleci
altor case şi altor biblioteci
să dai lumină...
Te vreau aici,
te vreau cu mine,
să simt cum mă ţii de mână...
Iubita mea! Adorata mea!
Carte dorită,
nicicând străină!



De fiecare dată...













De fiecare dată
când te-apropii
în fiinţa mea
se-ntâmplă
o simfonie,
Iar ale inimii bătăi
nu slăbesc corzile,
ci le-ntăresc,
de fiecare dată...
Mă simt, cu tine
şi prin tine
o fiinţă aşa minunată!


De fiecare dată când plecăm
de fapt venim mai mult
unul spre celălalt,
Şi cuprinzându-te
într-un sărut înalt,
ne-armonizăm
cu-acest fundal,
cu dulcea-mi simfonie...
Ah, tu de fiecare dată
faci dragostea
mai dragoste să-mi fie!

Îmbrăţişarea din tren – fiorul unor trăiri...















Fotograf: francezul Henri Cartier-Bresson
Titlul fotografiei: România. Într-un tren. 1975

Dormeau îmbrăţişaţi, osteniţi fiindcă le era lungă calea, iar destinaţia – deşi cunoscută – plină de neprevăzut.
Angelica se trezi buimăcită de somn. Era dimineaţă, dar bezna încă lăsa orizontul nedesluşit.
Sfârşitul de august aducea cu sine dimineţi şi seri răcoroase, care provocau fiori pe şira spinării dacă nu te aflai la adăpost.
L-a trezit şi pe Mihai. Nu-i plăcea să stea singură, de aceea şi-a permis acest gest. Bărbatul s-a arătat morocănos,însă în cele din urmă s-a conformat.
Erau tineri, proaspăt căsătoriţi şi reuşeau să treacă mai uşor peste mici supărări pe care şi le provocau unul altuia.
Acum stăteau unul lângă celălalt cu mâinile împreunate. Îi lega o mare iubire, descătuşată de interese, însă presărată cu multe piedici peste care cei doi încercau să treacă.
Călătoria în sine era pentru cei doi un nou început. Un început deschizător de drumuri, plin de speranţe şi emoţii.
Preţ de două gări, vom coborî! spuse fata.
Băiatul încuviinţă din cap. Avea să se sfârşească această călătorie desfăşurată în zgomotul roţilor, în şuierul prelung, când trenul îşi făcea intrarea în gări şi tunele.
Sosi şi clipa când cei doi trebuiră să elibereze compartimentul. Bagajele nu erau multe, fiindcă plecarea se petrecuse în pripă. Gara era precum un furnicar: agitaţie, aglomeraţie. Cei doi tineri de-abia conteneau să-şi facă loc printre călătorii care fie veneau de undeva,fie plecau spre o destinaţie.
Tinerii păşeau pe aleea cu trifoi ajuns deja la maturitate. Se ţineau de mână, semn al unei legături straşnice.
Tăcerea era o confirmare a emoţiilor ce îi stăpâneau.
Merseră astfel preţ de jumătate de oră,până ajunseră dinaintea unei case bătrâneşti. În pragul casei îi aştepta blajină, o bătrână, care se emoţionă la vederea tinerilor.
Fata alergă înaintea bătrânei,îmbrăţişând-o. În ochii ei mari se zăreau mărgele de lacrimi. Bătrâna începu să plângă şi să spună:
Bine aţi venit, copiii mamei! Nu ştiu ce aţi făcut, dar sunteţi bineveniţi în casa mea şi veţi vedea că va fi bine.
Întreaga scenă era privită de tânărul Mihai, care era în asentimentul celor două femei.
Bătrâna nu ştia mai nimic despre motivul plecării lor de acasă. Primise doar o telegramă, în care i se comunica că aceştia trebuie să sosească.
De-abia acum, regăsindu-i în jurul ei,avea să afle povestea de-a fir a păr.
Nici măcar tinerii nu ştiau cum să încadreze întâmplarea, fiindcă se regăsiseră întâmplător în vâltoarea evenimentelor.
Angelica era fiica unui moşier înstărit,de aceea şi primise o educaţie aleasă, iar părinţii săi aveau anumite pretenţii de la ea. Una dintre aceste pretenţii era şi găsirea unui pretendent potrivit,posibil aspirant la întemeierea unei familii cu tânăra Angelica.
Angelica însă sfidase această doleanţă a părinţilor săi, fiindcă după absolvirea liceului la Sibiu şi revenirea sa acasă se îndrăgostise de Mihai, care nu era tocmai un ideal în ochii părinţilor acesteia.
Între cei doi tineri a fost atracţie reciprocă şi nu a durat mult timp ca această atracţie să se transforme într-o poveste de dragoste.
Singurii care se împotriveau erau părinţii Angelicăi, fapt care i-a determinat pe cei doi tineri să se căsătorească într-un cadru restrâns şi fără consimţământul acestora.
Fericitul eveniment din viaţa celor doi îndrăgostiţi a provocat o şi mai mare repulsie a familiei fetei, mai ales că în pântecele fetei deja creştea rodul acestei iubiri.
Tatăl acesteia a hotărât să o dezmoştenească şi datorită tensiunilor continue, Mihai – secretarul primăriei –a solicitat transfer în satul bunicii Angelicăi.
Aprobarea acestui transfer a fost de bun augur pentru tineri, care deşi nedumeriţi încă, hotărâră să se stabilească în altă parte, Mihai urmând să se prezinte la post.
De aceea, zorii acelei dimineţi i-a surprins pe cei doi în curtea bunicii, destăinuindu-şi povestea. Cei doi aveau un elan de nestăvilit, caracteristică a vârstei, elan întreţinut şi de dragostea pe care şi-o purtau unul altuia.
Bunica hotărî să fie de partea lor şi îi încuviinţă că lucrurile se vor îndrepta.
După-amiaza îi regăsi îmbrăţişaţi în podul şurii, pe jumătate adormiţi în fân. Fiecare cu gândurile sale, dar fericiţi că erau împreună, că familia lor de-abia acum se va contura.
Mihai urma să se prezinte de mâine la post, iar Angelica să se îngrijească de sarcină. Împreună aveau să-şi făurească un viitor în vederea întâmpinării noii fiinţe ce dădea sens existenţei lor.
Angelica se gândea că poate va obţine un post de învăţător după ce va creşte copilul, deoarece la Sibiu urmase o pregătire padagogică.
Cu-aceste gânduri adormiră cei doi.Fiindcă în viaţă toate încep şi se sfârşesc la fel: uneori cu trezirea din vis într-un vagon de tren şi adormirea într-o speranţă în iatacul bunicii.