Nadina

Nadina

Tuesday 28 January 2014

Rămâi...


















Rămâi
şi nu te mai închina,
atâtor lucruri
ce se-nfăţişează
înaintea ta...


Rămâi,
cum mi-ai promis
sau poate
cum am înţeles...
Rămâi,
nu vezi că vieţii mele
dai un sens?


Rămâi,
e ruga mea dintâi...
e-ndemnul
ce-l lansez
în prag de seară...


Rămâi,
tu - cartea mea,
de căpătâi...
şi omul care mă susţine,
tu, cel care m-accepţi
cu rele şi cu bune...


Rămâi,
la dansul cel dintâi...
nu pleca primul,
te rog, eu,
nu fi fugar...
în ceasul prim
al dragostei
ce sper, n-aşteaptă
în zadar...


Rămâi,
chiar dacă mai apoi
mă nărui cu plecarea...
căci de n-ai să rămâi
n-ai să-mi cunoşti
nicicând ardoarea...
şi-am să mă-ntreb precum
Omar Khayyam:
"ce sens avu venirea?
şi-acum - ce sens plecarea?"

A fi sau a nu fi...














Spuneai cândva
că-n dragoste
se merge până la capătul lumii..
indiferent, de cât de cârtitori,
vor fi ochii,
indiferent de cât de grele
vor fi unele momente...


La bine şi la rău,
erau până nu demult,
cuvintele tale...
La bine şi la greu
răsună astăzi răsfrânte
din zidurile inimii mele...
fiindcă acolo le e sălaşul,
au rămas captive...


Cuvintele pot fi captive, iubitule...
dragostea noastră, însă
e o libertate
ce se cucereşte cu fiecare clipă...


A fi sau a nu fi,
doar timpul o decide...
până atunci suntem
despovăraţi de munci silnice,
de păreri gratuite şi
necunoscutele - nouă - regrete...


Ia praf de stele
şi aruncă-l în zare...
vom merge mânaţi
de vocea inimii:
ea pe nimeni nu îngână,
nici în zadar nu cheamă,
nu-i strigăt, ce-n aer,
tot -  se destramă...


Ia-mă de mână,
pune-mi pecea sărutărilor pe buze...
cheamă-mă,
învaţă-mă:
cum să mă dărui,
cum să nu mă nărui...

Tăceri...














Tăceri de zăpadă
îşi plimbă sfiala,
apropie-te iubite,
cum se-apropie seara...


Din nimbul iubirii
nu lăsa vreo oră,
ca să se piardă,
ca să ne piardă...
nu rostogoli sufletul
precum un om de zăpadă...


Nicio tăcere
nu-i la întâmplare,
tac şi te iubesc,
nu-ţi trebuiesc
întotdeauna cuvinte,
eşti cel care mă ştie,
mă simte...


Tac şi din tăceri,
fulgi izbucnesc,
sunt în siguranţă
doar când te iubesc...


Acolo, aici,
pentru totdeauna
suntem tăceri
ce-n fapt de seară
îşi împreunează mâna...

Ninge frumos şi curat...












Ninge frumos,
fulgi de zăpadă,
populează oraşul,
se-adună grămadă...


Ninge cu spor,
ca-n copilărie,
de-atâta alb
şi de bucurie,
sufletu-mi
perindă prin zări
în armonie...


Ninge frumos
pe strada mea,
în palme, în păr,
pe buze
şi-n gură
am fulgi de nea...


Ninge cu îngeri,
ninge cu stele,
cu fulgi ce-s desprişi
din visele mele...


Ninge cu drag,
se-adună troiene,
iar eu, zâmbitoare în prag
nu am de ce mă teme...


Ninge curat şi frumos
ca-n a mea copilărie,
ninge cu dor,
cu neuitare,
privind în zare
văd o plapumă albă,mare...


Ninge frumos,
lasă să ningă,
să simt că-s copil
la părinţii mei - încă...


Şi ninge de sus,
cu dragoste şi îndurare,
tot albul se-adună
ca-ntr-o sărbătoare...


Şi ninge mai des
decât dimineaţă,
fulgii mari şi pufoşi ţes
basme de gheaţă...


Palat de cleştar,
te uită cum ninge,
vremuri, tristeţi,
dor, nemângâieri,
zăpada învinge...


Te uită în păru-mi
cum cad fulgi de nea,
te uită în ochi-mi
cu străluceşte o stea...


Şi-s de alb aşa fericită,
fulgii de nea, de drag,
vor să mă-nghită...
E-o dragoste mare,
o încântare,
cât cuprinzi cu ochii
e-nălţătoare...


Din agonie şi aşteptare,
s-au trezit suflete
fără scăpare...
s-au dezmorţit, de dimineaţă
suflete fără speranţă...


Să ningă, să ningă,
să se aştearnă
blânda şi buna,
bătrâna iarnă...


Ninge afară,
cum ninge viaţa şi anii...
şi oricât am încerca s-o oprim
sunt zadarnice strădanii...


Să ne bucurăm, deci,
de faptul
că afară ninge,
că viaţa e cum e
şi-n final ne-nvinge...


Să fim albi în suflet
precum zăpadă neumblată,
să spunem senini:
iată, zăpada, paşii ni-i poartă...


Spre ce cărări înguste
sau spre ce hotare,
doar albul cu taina-i
ne mână, în zare...


Să păstrăm albul,
să păstrăm taina,
curată, să păstrăm,
în suflet, Iarna...

Manifest pentru libertate!


















Avem de toate:
zâmbete,sfaturi,
îmbrăţişări, chemări,
ecoul, ce nestăvilit,
se întoarce, din depărtări...


Ne dorim adesea
lucruri care,
n-au vreo semnificaţie anume,
iar dacă le cântărim,
nu au valoare...


Privim în stânga,
privim în dreapta,
dându-ne cu părerea
că ştim ce-i dreptatea...


Suntem atât de simpli
şi doar trecători,
dar în acelaşi timp
unici, prin orice trăire...
debordăm dragoste,
suntem iubire...


Ar trebui
să ne dezbrăcăm
de răutate,
să lepădăm haina
ce ne-ndeamnă
la nedreptate...


Să-ncercăm să fim liberi,
să iubim mai mult,
să nu ne pese
cât timp a trecut...
să măsurăm timpul
în persoana iubită,
doar ea să ne fie reper
când trece-o clipită...


Să roim ca nişte păsări pe cer,
să fim astăzi mai buni decât ieri,
sunt primii paşi în a fi liberi...

Thursday 23 January 2014

Primăvara din zâmbet...














Mulţumesc...
pentru albul buchet,
pentru primăvara din zâmbet,
pentru cântul
ce deseori îl aud
şi izvorăşte din suflet...


Mulţumesc...
pentru dragoste,
pentru gând curat,
pentru fiecare zi,
dragi copii
în care să vă văd -
îmi e dat!

Sunday 19 January 2014

Doar un trecător...


















Nu traversa în grabă
sufletu-mi,
nu-l deranja pentru
atâta doar,
mai sunt atâţia trecători
ce poate, ar stărui
pe-al inimii hotar...


Tu doar eziţi
şi-mi fisurezi
pe-alocuri - inima,
pe când ceilalţi,
cu demnitate,
sufletul, mi-ar popula...


Cine eşti tu?
Şi cum de-atâtea îţi permiţi?
Şi dai mereu buzna
fără ca să te inviţi...


Trecerea-ţi nu e regulamentară,
ajuns în inima-mi
te iei la trântă cu ea,
fără a-ţi păsa
că, într-o bună zi,
acestea vor durea...

Suntem săraci...


















Suntem săraci,
mult prea săraci
în cuvinte...
Aşa pustiu o fi
şi-n sufletele noastre
dacă se lasă dezvelite?


Săraci în gesturi
mărunte, dar frumoase...
Cum mai putem privi,
trecând pe trotuar,
Oglinzile care reflectă
desele angoase?



Suntem săraci,
de ne-am avea
măcar pe noi...
Dar acest "noi"
e prea abstract,
sfârşim adesea
dezbinaţi - nu doi...


Suntem săraci,
suntem prea laşi,
ni se citeşte-n gesturi,
ni se simte-n paşi...

Saturday 18 January 2014

Acolo, undeva, e-o punte...

















Acolo, undeva, e-o punte
pe care trebuie s-o treci, iubite,
e seara decisivă pentru noi
iar probele în fapte stau
şi nu în cuvinte...


Acolo, undeva, în zare
e-o punte,
alţii o numesc trecătoare...
şi stau, mă întreb,
la ceas de seară
te va ţine puntea
sau nedragostea te va-nghiţi
iarăşi?



Acolo, iubite, unde nici gândul
pe tine, ades nu te poartă,
e-o lume nedesluşită,
un suflet ce-n grabă
te-aşteaptă...


Vezi zarea?
Mi-auzi glasul?
Nu stărui, a sosit ceasul...
treci puntea tot înainte,
e-atât de simplu,
nu-ţi trebuie nici cuvinte...

Oameni...












Oameni,
întotdeauna este despre oameni,
despre cât de mult îţi pasă...


Lacrimi,
oamenii sunt doar nişte lacrimi,
ce în suflet te apasă...


Amăgire,
deseori, sinonim cu omenire,
lacrimi, trepte succedate,
inimi frânte, aruncate...


Despre grijă,
scriu vreo doi oameni de-o seamă,
aşteptând răspunsul care -
freamătă şi nu mai cheamă...


Despre dragoste,
e omul, în făptura lui întreagă,
îl cuprind, îl pierd, iar sufletu-mi
ne-ncetat, încă aleargă...


Oameni...
şi încă ce oameni,
văd, uneori, la colţ de stradă...
stau cu inimile frânte,
aşteptând să se refacă...

Dar nu-i cine le reface,
căci în marea preocupare,
noi uităm că suntem oameni
în întreaga-ne suflare...


Ce să cer, azi,
de la omul
care-ncet din mine pleacă?
Cum pot să cuprind, făptura -
ce-mi face inima-ntreagă?

În numele iubirii...


















Hai, să ciocnim,
în numele iubirii...
suntem o sumă
pe care ceilalţi
n-o pot calcula...
mai serios şi
mai în glumă,
suntem un număr
ce nu se poate diviza...


Hai, să ciocnim,
în numele
dragostei noastre...
şi lexicul să ni-l îmbogăţim,
cu toate cuvintele de dragoste,
pe care, în dicţionar le găsim...


Hai, să ciocnim,
căci suntem iubire
şi n-o împărţim...
îmi trăieşti pe buze,
îmi eşti în suflet lumină,
suntem două entităţi
care nu se-mpart,
ci se-adună...


Hai, să ciocnim,
în numele iubirii,
iar pe o coală
îţi voi proiecta,
drumul inimii
şi-ar mai fi ceva:
dragostea mea,
pentru tine...
însă aceasta,
nu o pot desena...

Friday 17 January 2014

Mi-e sufletul rănit de toate...












Mi-e sufletul rănit de toate
şi simt adesea că pământu-i ars,
de răutatea lumii, fără margini
să nu ne mirăm într-o zi de va fi ras...


Îmi plânge sufletul în fiece clipă
gonim doar după lucruri efemere,
că judecăm, luăm decizii-n pripă
şi că avem venin pe limbă şi nu miere!


Mi-e sufletul o rană adâncă,
Resuscitaţi-l, în speranţa de-al salva,
e-adânc şi hăul omenirii,
nu mai cunoaştem candoarea iubirii...


Mi-e sufletul rănit de-a lumii rană,
Pământu-ntins, e o bătrână mamă,
ce-n neputinţa şi speranţa de-a salva ceva,
priveşte cu potop de lacrimi,
la odrasla sa!


Mi-e sufletul atins de-o adâncă tăcere
când văd o lume ce se-afundă, piere...
mi-e dor de oameni buni, cu ochi blajini,
de oameni cu suflet curat, senini!

Noi doi, boabe de cafea...













Noi doi,
boabe de cafea-
proaspăt prăjite,
adulmec mirosul
precum pasu-ţi, iubite...


Nu se sorbea singură
din ceaşcă,
ci buzelor
ca o ispită,
dis-de-dimineaţă
se oferea,
tânjeam, în vârful degetelor
după mireasma sa...


Noi doi,
o ceaşcă de cafea,
dragoste pe nemăsurate,
port-jartier, o privire galeşă
şi un fior lung - pe spate...


Te simt, mă simţi,
suntem de-aceleaşi
patimi- năuciţi...
şi ştim că nu ne stă bine
să fim mereu cuminţi...

Zâmbetul tău...

















Am luat în braţe
zâmbetul tău,
m-am încălzit de la el,
de la tine,
datorită vouă,
în suflet - mi-e cald,
mi-e drag şi mi-e bine...


M-am încărcat de privirea ta,
de surâsul senin
ce ţi se citeşte pe faţă...
ai un dar aparte,
cu care m-alini,
când mă pierd,
zâmbetu-ţi caut
şi simt cum prind viaţă...



Zâmbetul tău a-nflorit
şi în sufletul meu,
tot mai des - sălăşluieşte...
iar tu, drag şi iubit
îl transmiţi negreşit
către fata ce te iubeşte...


Zâmbetul tău
mă adună mereu
în zilele-n care,
nor parcă e, viaţă nu e
şi nici culoare...


Cu el mă îmbrac
fie că e - dimineaţă sau seară,
de la ochii tăi blânzi
mă încarc
şi tot mai adesea în ei,
zâmbetul tău se reflectă...
ce trăim nu-i un basm:
e simţirea cea dreaptă,
pentru noi prea perfecă...

Saturday 11 January 2014

Îţi aminteşti?
















Îţi aminteşti?
Când spuneam uneori
şi nu erau doar vorbe-n vânt,
că doar noi doi,
dăm fericirii - nume -
pe pământ...

Îţi reamintesc,
doar pentru doi,
doar pentru fiinţe
ce sălăşluiesc în noi
cad calde ploi,
parc-ar fi, cu noi,
în acelaşi gând,
astăzi cad,
binecuvântate,
pe pământ...


Îţi mai aminteşti?
doar noi,
purtam surâsuri tandre
în priviri...
şi înveliţi de dragoste,
stăteau mereu
să înflorească,
boboci de trandafiri...


Îţi mai aminteşti?
Îmi mai amintesc...
iar azi cu certitudine,
eu ştiu, că noi trăim
un sentiment firesc...


Îmi amintesc,
îţi aminteşti,
că suntem unul pentru celălalt
iar restu-s doar poveşti...

Ai plecat...













Ai plecat...
cine-mi mai măsoară acum,
milimetru cu milimetru,
fiecare emoţie a inimii?


Ai plecat...
şi paşii tăi sună gol
pe caldarâmul fragil
al viselor noastre...
ai plecat şi m-ai contopit.
ochii mei, două mărgele,
cum vor mai juca în ei
lacrimi de fericire?
şi cum se vor mai alinta
buclele mele,în braţele tale?


Ai plecat...
şi aştept să revii:
înfrigurată,
lipită de zidul
ce altădată era gazdă
îmbrăţişărilor noastre...


Ai plecat...
să fi fost anoste clipele?
ne poticnim la fiecare pas
sau ne-mbrăcăm de fiecare dată
în straiele efemerităţii?


Ai plecat...
dar tot tu vei reveni,
dincolo de zidul plângerii,
dincolo de emoţii...
pleci, vii, mă reînvii,
aşa e datul sorţii...


Ai plecat...
îmi scutur pletele-n vânt,
îmi înghit, rând pe rând -
lacrimile nestăvilite,
încerc, acum,
să-mi fac curaj
să te-mbrăţişez,
atunci, când vei reveni,
iubite...

Iartă-mă...












Iartă-mă pentru cuvinte,
uneori, nepotrivite
şi în treacăt, nu uita
că îmi eşti mereu în minte...


Iartă-mă pentru-ndrăzneala
cu care uneori,
sărutărilor eu mă opun,
sunt copilă,
chiar şi-aşa
te iubesc
cu ce-am mai bun...


Ştiu că mă ierţi pentru toate,
Să-mi rezişti, ştiu -
nu se poate...
Iartă-mă, te rog,
că-n graba
te mai critic
şi degeaba...


Iartă-mă,
iubeşte-mă,
mă iartă
şi-aş dori,
ca drept iertare
să mă potopeşti
într-una,
cu o nouă sărutare...

Mă tem...















Mă tem uneori
să nu cad din înalt,
să nu-mi fie visele
doar nişte baloane
care se sparg...


Mă tem câteodată
şi e-o teamă mare,
te simt şi te văd
pe picior de plecare...


Nu vreau să mă las copleşită
de temeri, de frică,
dar câteodată,
în îndoieli, inima,
îmi e scăldată...


Mi-e teamă uneori
şi de fericire,
de ochii tăi
ce mă pătrund,
mă dor, în neştire...



Mi-e teamă de gânduri
şi de cuvinte,
Nicicând nu-mi va fi teamă
de noi doi, iubite!

Tu eşti...


















Tu eşti...
cel mai iubit dintre oameni,
alinarea de zi cu zi,
balsam pentru suflet,
omul, prin care,
simt că pot dărui...


Tu eşti...
cel care mă-nalţă
mai presus de ceea
ce eu cred că pot fi,
mă-nveţi nemurirea
şi cum pot - frumos, trăi!


Tu eşti...
ce n-am crezut vreodată,
ce-n acest răstimp,
am aşteptat...
eşti dragostea minunată,
în care, eu - blândă,
mă scald...


Tu eşti, eu sunt,
Împreună suntem,
ce frumos duet...
ce rezonanţă, dragostea are,
la braţ cu tine,
toate, simt, că se prefac
în bine!


Tu eşti...
şi eu sunt...
unul în completarea celuilalt,
destinaţi, pe-acest pământ...
tu eşti dăruire,
sunt toată iubire
şi împreună suntem NEMURIRE!

Monday 6 January 2014

Pictez...













Eu, când îmi pictez
cuvintele,
le las să se aştearnă,
ca frunza bătută de vânt,
viscolul - în iarnă...


Cuvintele-astfel,
eu le construiesc,
că-ţi plac
şi nu-ţi plac
şi-n dragostea-mi le învelesc...



Şi cum se tace mai bine,
dacă nu prin cuvinte?
îmi plânge, cerneala, iubite,
nesfârşit - versul,
astăzi-, o-nghite...


Eu pictez în versuri,
eu pictez în strofe
şi-ades, eu provoc
în suflete -
mari catastrofe...


Dar dacă n-aş picta,
n-aş ştii ce-i cu mine,
pictez în palete lexicale,
pentru noi, pentru tine!

NEmăsurare...


















Să nu ne contabilizăm
sărutările, îmbrăţişările,
niciodată...
nici acum, nici mâine,
nici altădată...


Să nu ne măsurăm puterile,
fiindcă în dragoste-s egale,
să nu lăsăm, ca între noi,
furtuni şi ploi să se ivească,
e mult prea soare,
este prea senin în noi,
acum să se umbrească...


Să nu ne calculăm
paşii făcuţi,
nici pe cei, daţi,
vreodată - înapoi,
să nu ne calculăm
paşii bătuţi,
mereu, însă,
să ne-ntoarcem în noi...


Să nu contabilizăm
nici supărări,
să nu furăm din fericire
făcând calcule de-aceste...
şi cât putem, fiindcă putem,
să trecem peste...


Şi nu vreau să măsor nicând
minutele sau orele de despărţire,
nu vreau în ceasul ce ne este scris
să ştiu decât despre iubire...
căci, vezi şi tu, că timpu-i amăgire...


Când dragostea-i fără măsură,
când timpul trece neîncetat,
ştim amândoi - fiinţa este,
în aşa fel lăsată,
să fie-n toate preaînaltă,
în suflete ce veşnic bat...

Eşti aici...


















Eşti aici,
în grija zilei de mâine,
în gândul de astăzi
şi-n îndepărtatul ieri...


Eşti aici,
o zbatere de timp,
o clipire de geană,
o speranţă a fiecărei zile...


Eşti aici,
fiindcă nu poţi fi acolo...
eşti aici,
căci altundeva nu poţi fi
decât unde te duce sufletul,
unde te cheamă - glasul meu:
dimineaţa, seara târziu
şi-ntre ele fiece clipă a zilei...


Eşti aici,
sunt aici,
două voci la unison simţite,
două trăiri ce se vor împăcate,
două fiinţe - de dor şi de timp - adunate...


Eşti aici...
sunt fericită
când faptul că eşti,
mi se confirmă...
Sunt aici,
cu inima mereu pregătită,
că te iubesc - să-ţi spună...

Te iubesc...












Te iubesc,
la început de an,
cu toată forţa din mine...


Şi nu există
altă cale de-a fi,
de-a respira...
decât cu tine, prin tine,
dragostea mea...


Te iubesc,
uneori nu e nevoie
nici de cuvinte,
fiindcă noi ştim,
ne defineşte ceea
ce astăzi simţim!


Te iubesc,
fără doar şi poate,
de-a-ntregul,
nicicând, pe jumătate...


Te iubesc...
de la un an la altul,
în dragoste sporesc...


Te iubesc...
cu tot focul,
cu forţa ce răzbate,
astăzi, din mine,
Te iubesc...
strig în gura mare,
nu mai e niciunul ca tine!

La hotar de an, la hotar de suflet...

Dacă vom realiza o retrospectivă a anului care tocmai se pregăteşte să-şi ia la revedere, vom putea vedea că a fost unul plin de evenimente: fie că am iubit mult, fie că am iubit mai puţin, fie că anumite momente ne-au creat emoţii şi tensiuni, fie că proiectele au fost multe - dar până la urmă finalizate - a fost un an deosebit. Să nu ne pară rău de nimic, fiindcă fiecare zi a anului ce tocmai se desparte de noi e o filă din cartea vieţii noastre, o filă cu greşeli, corecturi, bune şi rele, lucruri de care ne mândrim mult sau mai puţin.
Să privim cu îngăduinţă spre toate câte au fost, să privim cu încredere spre cele care au să fie...să încheiem acest an cu linişte, dragoste, împăcaţi cu gândul că ceea ce nu a fost suficient până în prezent, îşi va găsi rezolvare sau se va împlini în noul an care vine.
Fie că am plâns, fie că am râs, că am încheiat un capitol din viaţa noastră şi am început un altul, orice împlinire sau neîmplinire - toate au fost binecuvântări ce s-au revărsat asupra noastră cu un scop...să nu ne pară rău de ce-am trăit...să mergem înainte cu dorinţa de-a trăi cât mai intens, de-a înfăptui cât mai multe fapte care să ne facă mândri şi împăcaţi cu sine.
La hotar de an, la hotar de suflet gândurile fiecăruia se îndreaptă spre cei dragi, cu dorinţa de a face mai bine ce n-am reuşit până acum, de-a îndrăzni mai mult, chiar şi pentru noi înşine dacă până acum n-am făcut-o. La hotar de an, la hotar de suflet putem să ne înălţăm sufletele cu toată dragostea spre fiinţe iubite, menite să ne-aducă bucuria şi împlinirea. Indiferent care sunt aceste fiinţe: foşti sau actuali dascăli, colegi, elevi, cunoştinţe, prieteni, părinţi, fraţi sau surori...
La hotar de an, la hotar de suflet îmi fac bilanţul, trag linie la toate câte-au fost şi socotesc că multe-au să mai fie, ştiute şi neştiute, dar binevenite, dacă astfel sunt menite. La hotar de an, la hotar de suflet să-nchinăm cu toţii cupa fericirii, bineţii, a dorinţei de mai bine şi de mai frumos pentru toate sufletele, din toate colţurile îndepărtate ale lumii, de pe orice emisferă cunoscută sau necunoscută nouă...
La mulţi ani întru bucurie, sănătate şi noroc...şi să-ntâmpinaţi Noul An în lumină şi pace deplină!

Cu drag,

un gând din 2013 către câte-au să se mai aştearnă din condei în 2014

A mai trecut un an...











Mă dezbrac de anul ce-a trecut,
mă îmbrac de Noul An ce e pe cale să înceapă,
Şi simt că tot ce am avut
Va stărui, va flutura - stindardul unui început
la noapte va valsa...


În rochie de catifea,
voi alunga, cum voi putea,
gânduri şi ursitoare rele,
sper binele, necazurile să îmi spele...



Mă-mbrac în bucurie,
în linişte şi simplitate,
Urându-vă în Noul An
nespusă sănătate!


Şi mă dezbrac de toate câte-au fost,
cu rost sau fără rost,
lăsând pe Noul An
să îşi găsească adăpost...


Cu dragoste de viaţă,
cu mare bucurie,
Eu vă doresc din suflet
Noroc şi veselie!


A mai trecut un an,
cu bune şi cu rele,
clipa de faţă-i tot ce am...

Nu e niciodată după cum plănuieşti...

Nu e niciodată după cum plănuieşti, e după cum simţi, după cum se ivesc momentul, clipa, trăirile...cine-şi planifică viaţa, e un om care nu are ce face cu timpul, care trăieşte după tipare şi nu ştie să dea frâu liber trăirilor - când îl caută, când îl găsesc, când îl înhaţă...
Mai sunt şi aceia care fug de astfel de momente...mereu precauţi, preocupaţi de imagine, prea comozi ca să lase ineditului loc în viaţa lor...şi mă-ntreb: de ce? pentru ce? De ce nu? De ce să nu ne lăsăm furaţi de clipe? De ce să ne refuzăm momente din viaţă, doar pentru a ne amăgi noi înşine?
Pe noi ne-au depăşit aceste "de ce-uri", iubite! Noi am depăşit transcendentul, ne asumăm tot ce trăim, simţim şi suntem...căci eu sunt prin tine şi tu eşti prin mine...nu cunoaştem alte conexiuni, alte forme, alte nuanţe...doar ce e firesc...şi lăsăm firescului loc de respiro, noi, preocupaţi de ceea ce simţim, descoperim unul prin celălalt...
Nu mai e nicio ezitare în gesturi, iar vorbele, când sunt prea multe, ne sunt de prisos...căci ceea ce suntem e ceea ce ne recomandă: în ochii noştri, în ochii lumii, pe piscul înalt al munţilor, ducând cu sine trăirile noastre, iubite...trăiri ce au depăşit nemărginirea, făcându-ne tot mai conştienţi de acel eu-tu pe care astăzi nu-l mai refuzăm, negăm, cu desăvârşire...
Nu e niciodată după cum plănuieşti: totul e simţire, trăire...într-o lume care merge într-un ritm mult prea accelerat, noi am găsit o modalitate de a trăi totul plenar...şi-s fericită că aceste trăiri sunt despre noi, cu tine, în fiecare ceas, în fiecare clipă...fiindcă niciun plan nu se apropie de realitate şi de aceea am lăsat momentul să ne-aleagă...şi uite ce bine ne-a ales...suntem două fiinţe, la o distanţă de-o răsuflare...sunt aici, mână în mână cu destinul, cu tine, cu tot ce-am visat că va fi frumos - vreodată...

Până la capăt...

Fiecare zi e o lecţie din care trebuie să-nvăţăm. Nu-mi plac învăţămintele din propriile experienţe, dar sunt cele care au cele mai adânci învăţăminte, cele mai bune rezultate. Am învăţat că nu mai trebuie să mă pripesc, să am răbdare, să văd dincolo de această răbdare pe care uneori nu o am...
Iartă-mă că în graba-mi stric adesea sufletele noastre, arunc cu mocirlă în tot ce-i frumos...am învăţat că paşii grăbiţi nu-s de folos, că trebuie să fiu mai cumpătată, am învăţat că în fiecare zi am ceva de-nvăţat, dar mai ales am învăţat că atunci când porneşti în dragoste trebuie să mergi până la capăt...

Ne iubim...

Ne iubim în ciuda timpului care trece, chiar dacă uneori concepţiile noastre despre viaţă se ciocnesc...un ecou perfect realizăm în înlănţuirea sufletelor noastre. Tu eşti magia acestor Sărbători, tu eşti bucuria tuturor zilelor...tu eşti în inimă, în gând, când mă aflu în compania celorlalţi, când mă angrenez într-un proiect...eşti în toate, parte din mine - recunoscută, confirmată - şi tot ce fac, fac cu dragoste, cu dăruire, în numele nostru, al amândurora...
Ne iubim şi simt că mă clădeşti cu fiecare clipă. Prin tine devin omul ce vreau să fiu: bun, curat, sensibil...tu mi-ai deschis căile inimii şi-ale cunoaşterii... eu nu pot decât, în devenirea mea, să-ţi fiu recunoscătoare şi să-ţi vin în întâmpinare cu tot mai multă dragoste...
Iubitule, astăzi nu mai pun preţ pe ceea ce spun ei...îmi e de-ajuns ce cunosc, ce suntem, ce sunt când eşti lângă mine...fiindcă alături de tine sunt eu cu adevărat şi nu mai tind să mă las atinsă de vorbele lor de ocară. Căci ştii prea bine şi tu, că răutatea există şi ne atinge, doar dacă noi înşine îi dăm însemnătate...Tu m-ai învăţat că unele vorbe şi fapte nu trebuie să mă atingă, că tot ce contează se află în noi înşine şi acesta e un lucru extraordinar...
Ne iubim şi dincolo de privirile impersonale ale unora, povestea noastră e cât se poate de reală, de minunată...noi nu ne trăim basmul, noi ne trăim vieţile, acum ne cunoaştem, devenim unul prin celălalt, căci mereu descoperim cât de minunaţi putem fi - ca fiinţe...
Aproape sau departe, timpul şi distanţa nu pot decât construi un pod al încrederii, al dragostei de la mine până la tine...nicicând nu vor lărgi sau separa inimile noastre...iar dorul, am să-ţi spun eu ce-i dorul: e nostalgie curată, când nu eşti în preajmă şi sufletu-mi te caută...dorul e atunci când te caut, mă cauţi şi ne regăsim...ne iubim, e tot ce contează şi astfel vreau în Noul An ca să păşim...
Îţi mulţumesc pentru câte am învăţat şi câte voi învăţa de-acum încolo...că-mi construieşti paşii acolo unde eu cred că se termină...unde nu-i pot construi eu, vii tu în completarea mea şi încleştaţi în a dragostei îmbrăţişare, beţi de frenezia clipei ne dăruim unul celuilalt ca-ntr-un tango de demult, ce-ar răsuna la nesfârşit: ne iubim, ne iubim, ne iubim...