Nadina

Nadina

Friday 19 September 2014

Copiii...













Cel mai adesea
ei sunt cei care
întind braţele spre noi,
scăpându-ne, pe noi adulţii,
de-al inimii propriu şuvoi...


Copiii sunt trimişii
anume, a schimba,
ceea ce nu mai credem
şi a ne lumina...


Întindeţi-le braţul,
în labirintul vieţii
voi, sprijin, să le fiţi...
ca ei, nu mai există
fiinţe-aşa cuminţi.


Încurajaţi copilul,
dar nu-l dezintegraţi,
ah, mult greşiţi, adulţii
de-ambiţii fiind mânaţi.


Copiii ne sunt mâna
cu care prindem o stea,
tot ei vor fi cununa
când ani vom număra!


Aşa, c-acest poem
luaţi-l ca îndemn
şi vă-ngrijiţi de-aceste
comori ale copilăriei,
fiindcă copilul este
simţul datoriei
şi-al dragostei purtate,
noi ignorăm acestea
şi greşim, din păcate.


Iar, dacă toţi în lume,
de mână am purta
un copilaş anume
ceva s-ar mai schimba...

Monday 25 August 2014

Frumuseţea vieţii la ţară




Linişte. Natură. Deconectare. Luaţi loc cititorilor, vă invit în lumea mea! În memento-ul meu năucitor şi la delectarea primitivă, în labirintul cu verdeaţă al pământului privit din perspectiva blondei nebune, de viaţă, de iubire, acolo unde fericirea e 100% completed. O lume caldă, simplă, colorată, fără măşti, fără make-up, o lume sinceră, plăcută sufletului, o stradă vie şi verde, ascunsă în frunzişul de la un alt pol al lumii, unde imaginaţia îţi pătrunde porii prin imensitatea cerului albastru colorat în cerneală, şi-a norilor, vestitori ai incredibilului, parcă pictaţi de-un copil de 5 ani, în reprezentarea frumosului, la grădiniţă. Daţi-mi voie să vă povestesc despre privitul stelelor de pe bancheta din spate a unei maşini oarecare, despre cerul imens şi contaminat cu stele, un oraş al lui Dumnezeu, le privesc şi ele mă privesc înapoi, mă veghează şi vântul îmi flutură la nas mirosul unei nopţi târzii de vară şi nerăbdărea reîntâlnirii cu drumul paşilor copilăriei. Cât e de minunat să te trezeşti îmbrăţişând zorii vieţii simple de la ţară, să simţi pâcla proaspătă în splendoarea dimineţii de august, păşind curios prin boabele de rouă – licoarea naturală a ierbii transpirate -, să inspiri şi să expiri ceaţa densă şi aburindă într-un loc magic, de o puritate clasică, care emană tinereţe, frumuseţe, vigoare, asemeni unei strofe finale a melodiilor păsărilor, rostite într-un ciripit, în ecouri adânci, sfărâmate şi perlate, specifice incipitului zilei. E “pure madness” să-ţi croieşti drum printre flori sălbatice, într-un sătuc îndepărtat al Moldovei, un cosmos uitat al Botoşaniului, să respiri inocenţa zilelor, ritmul fără de control al naturii, sprinten şi în acelaşi timp complet neajutorat, sub soarele dogoritor al lunii finale de vară, care pare că urlă şi anunţă prin fiecare rază vibratilă, jucăuşă, convulsivă, venirea iminentă a toamnei. Viaţa la ţară este un timp al ierbii simţite în vârful degetelor lungi, gâdilate de replica atingerii acestora, un timp al tău, când mintea şi trupul îţi degajă graţie, gingăşie şi puritate, iar chipul ţi-e întotdeauna auriu şi vesel, de o dulceaţă şi o duioşie sfâşietoare, inexplicabilă, cu un zâmbet larg şi un râs ghiduş şi zgomotos, cu sânge dansant prin vene şi grâu în părul răvăşit, cu energie nestăvilită, chiar de pleoapele-ţi sunt grele. Priveşti frumosul naturii scăldate în verde şi auriu, asemeni unei proiecţii divine, rareori întunecată, culcat în iarbă, cu bărbia sprijinită în podul palmelor pe genunchiul stâng, minunându-te de mişcarea fiecărui animal pur şi umil care îţi trece prin faţa ochilor şi de simplitatea, compasiunea şi amabilitatea oamenilor politicoşi, neiniţiaţi în arta simulării asemeni oamenilor care joacă rolul modernului, în oglinda fadă a realităţii ispititoare, priveşti oameni expresivi şi activi care inspiră generaţii, cât pentru 1000 de ani, reprezentanţi ai geometriei realităţii traiului de la ţară. Atingi forme maxime, fundamentale, ale străfundului tău de om şi te trezeşti cu sufletul şi trupul înmuiat în duşul răcoritor oferit de ceruri, la sfârşitul unei zile în care arşiţa a aşezat urme fine de praf pe picioarele tale, care s-au lăsat purtate în descoperirea nevoilor vitale ale naturii şi oamenilor ucigător de adorabili. Asişti la o ceremonie solemnă a vieţii cu fericire deplină, la ploi cu soare, în tonuri voioase, clipe difuze, dezmorţite dintr-un peisaj sublim, care-ţi pun pe chip 5 kilograme de zâmbete, ce cântăresc chiar şi calitativ mai mult decât 5 grame de fond de ten ori un strat subţire de ruj roşu. Mă încarcă de emoţie drumuşorul ce duce către casa bunicii, prispa pe care stă aşezat un bol cu smântână, tăblia crăpată din colţul uşii de la cuptor, plaiul ţesut cu dor şi magie, mă copleşeşte, mă îmbată, îmi topeşte gândurile şi inima, pune roşeaţă pe pomeţii mei rotunzi şi gingaşi înveliţi în soare. E despre veşnicia care s-a născut la sat, după cum spunea şi Blaga, despre puritatea neşlefuită şi suspendată în aer, iar mai apoi inhalată până în străfundul plămânilor mei, să simt fericire, să trăiesc iubire, să o primesc şi să o dăruiesc prin fiecare por, e călătoria mea, întâlnirea eului meu cu infinitul în nuanţe de verde şi albastru, un paradis în care toţi respirăm acelaşi aer, ne atingem sufletele gingaşe şi vorbim în limba iubirii de viaţă.

text: Malvina Andreea Szakacs
















Friday 22 August 2014

Plecată...

Ştii, sunt zile ca acestea când depărtarea apropie orizonturi sau apropierea îndepărtează sufletele...a fost suficient să urc un munte, să mă ostenesc o zi întreagă pentru a-mi da seama că există vecinătăţi în care nu mă regăsesc. Iar acum nu vorbesc de munte. El mi-a vorbit mereu cu inima, mi-a purtat pasul pe cele mai frumoase culmi, unde am găsit infinită linişte, unde m-am regăsit, om întreg, pe mine!
Lipsa unei sărutări şi a unei îmbrăţişări înstrăinează. Deşi înalt, muntele îmi oferă un sentiment de apartenenţă...pe când, astăzi, braţele tale se întind spre mine - străine...
Stau şi cuget...am iubit omul din prima clipă, de când n-am ştiut că mă va primi sub aripa sa şi l-am iubit chiar şi atunci când am realizat că iubirea aceasta va înfrunta multe...am luptat pentru acest om, am riscat...şi am ajuns unde?
Vreau să te iubesc în continuare, dar nu cerşindu-ţi îmbrăţişarea, ci bucurându-mă de sărutările flămânde ce mi-acopereau cândva cu nesaţ umerii goi...altfel, nu mă mai cuprinde în îmbrăţişare...nu mai veni, deşi te aştept...fiindcă într-un fel, voi fi demult - plecată...

Muzica din mine...




















Muzica din mine
te cântă,
cu toate notele,
pe toate portativele,
auditoriul încântă...

Muzica din mine
o simt - vibrândă,
te cheamă,
te-ndrumă,
de oriunde
te-adună
şi iată:
mi te araţi
dintr-odată....


Muzica din mine,
dă viaţă la noi paşi de dans,
noi ritmuri se nasc, azi, prin mine,
sunt fericită când ringul e plin
iar cuplurile, la unison, senine...

Muzica din mine
a trezit muzica din tine,
portativele  noastre se completează,
ating clapele pianului şi un fior
în zona cefei mi se instalează...


Muzica din mine,
s-a acumulat ani la rând,
iar acum vrând-nevrând,
cu el alături,
cu el în inimă,
vouă v-o cânt...

Dacă îţi vei aminti...


















 Dacă îţi vei aminti drumul,
Cărările ce-au dus cândva
spre împlinire,
dă-mi doar un semn
şi eu voi ştii,
că ţi-am fost, vag,
prin amintire...


Dacă îţi vei aminti şi seara,
când am ascultat balade,
în acele-acorduri 'nalte...
Eu voi ştii că nu-n zadar
au căzut, în acele nopţi - stele...
iar tu, neavând habar,
că eu, cu jind, privesc la ele...


Dacă îţi vei aminti sărutul,
este fiindcă neştiutul
ne aduce o scânteie,
chiar de pe Calea Lactee...
Sunt, la unison, bătăi,
Ochii mei, aprinşi de-ai tăi,
Flutură ceva în glastră,
Steaua noastră,
noaptea albastră...


Dacă îţi vei aminti vreodată,
de-o fiinţă ce te-aşteaptă,
să vii de pe drumul mare,
când auzi a ei chemare...
Căci nu-i pasă,
focul inimii n-o lasă,
nimănui, ea numai ţie,
îţi va fi pe veci mireasă!

De câte ori...


















De câte ori am pătimit,
dar am ales să rămân mic,
n-am aşteptat nicicând urale,
fiindcă mulţumirea drept răsplată-n
sufletu-mi e mult mai mare...


De câte ori m-am reîntors,
din drumuri ce nu-şi aveau rost,
am stat în cumpănă cândva,
dar astăzi spun cu fermitate:
nu era calea mea!


De câte ori am obosit,
am plâns,
în drum, m-am poticnit,
dar nu am renunţat uşor,
am vrut, fiind eu,
să răzbesc,
iar astăzi vieţii c-a avut răbdare-i
mulţumesc...


De câte ori am cugetat,
în câte nopţi m-am frământat,
ca să îmi dovedesc într-una,
că frământările,
n-au meritat niciuna...


De câte ori găsesc o clipă,
întind calmă, o aripă,
fiindcă, de undeva, din zare,
primesc liniştea dorită,
astăzi mă simt mulţumită,
astăzi ştiu că sunt iubită...


De câte ori m-am scufundat,
în scurt metraje de tristeţe,
ca mai apoi, inima mea,
să-mi dea din străfundu-i - bineţe...


De câte ori am mai iubit
şi-am să iubesc,
fiindcă viaţa-i una...
o alta n-am să mai trăiesc,
dar am să ocolesc, cât pot,
minciuna...

De câte ori, îmi tot repet în minte:
Cine sunt, ce mă reprezintă
şi ce fac,
nu se înţelege,
se simte!

Se va risipi marea...














Se va risipi marea,
iar gândurile, ideile,
toate năzuinţele noastre,
vor urma Calea Lactee
lăsând în urmă-le,
urmele unei iubiri albastre...


Se va risipi marea,
ne va rămânea,
doar fin - nisipul,
care printre degete,
ni se va răsfira,
pe nesimţite,
aşa cum face,
fără să simţim pe moment -
timpul...


Se va risipi marea,
iar pescăruşii
ne vor trezi în zori
plângându-şi nemurirea,
la fereastră,
iar noi, îmbrăţişaţi,
zări-vom, doi cocori,
ce-ncearcă ne-ncetat
să se iubească...


Se va risipi marea,
va-nghiţi la sine nisipul,
ce scoică se va abandona plajei,
pentru-a depăna din amintirile-i
ce s-a-ntâmplat, cu timpul?


Se va risipi totul,
va lua la sine marea,
iar noi, cu o ambiţie omenească,
vom încerca, să păstrăm neatinsă -
îmbrăţişarea...
fiindcă, cu timpul,
chiar şi pe-aceasta o va-nghiţi marea,
lăsând în urma-i adânci urme,
peste care se va aşterne uitarea...

Ne-au fugit gândurile...



















Se poate găsi o cale,
tăcerea mea,
să o aduc în prelungirea
tăcerii tale,
una pe cealaltă,
să se bea?


Ne-au fugit cuvintele,
se plimbă de mână,
prin tot Universul,
unele pe celelalte
se-alină...


Ne-au fugit gândurile,
s-au înţeles azi-noapte
cu necuvintele
şi cuvintele,
iar la revărsare de ziuă
au dezertat toate...


Mă priveşti,
te privesc,
ne-au fugit anii,
ne-au fugit clipele,
somnul s-a scurs de pe geană...
Timpul, hain, îşi întinde aripile,
iar astăzi iubirea,
fuge şi ea, mamă!

Al meu...


















A mea e răsuflarea,
ce se aude grabnic
şi al meu suflet este,
mereu plecat în căutare...

A mea este viaţa,
cu bune şi cu rele,
de-aceea niciodată
pe alţii-n ea
nu las ca să îşi spele
ofurile şi ale inimii
alte cele...

A mea este dorinţa,
de mult o port în suflet
şi zilnic cu credinţă
îmi fac loc printre voi...
Nu sunt decât un zâmbet,
ce face ca apoi,
pe chip purtat de soare
să cadă pletele - şuvoi...


A mea viaţă nu se cere
de nici o alta purtată,
sunt un trecător prin lume,
sunt o viaţă -
ca o altă!

Al meu zâmbet,
al meu suflet,
al meu râs iubit de tine,
se-mpletesc multe-n fiinţa-mi
şi-s făcătoare de bine,
pentru suflete ca mine,
pentru suflete ca tine,
al meu suflet
pentru tine,
poartă, în întreg cuprinsu-i
lumini care să aline!

Succes şi zbor înalt!


Amintiri cu iz de şină...

O dimineaţă frumoasă de august. Genele mele încă nu s-au dezmeticit de sub robia somnului, ci încearcă din răsputeri să se răpească una alteia. Urc în tren, cu gândul că ajunsă la destinaţie mă voi revigora cu o ceaşcă de cafea. Intru în compartiment, observând că suntem doar câţiva călători. Mă aşez la fereastră, pentru a contempla peisajul superb, fiindcă de-a lungul kilometrilor parcurşi se întind câmpii frumoase, cu minunatele flori de câmp. Cu gândul la vacanţă, cu dor de râsete cristaline ale copilului ce-am fost odată, mă şi închipui purtând coroniţe diafane de margarete sau culegând flori de cicoare sau sunătoare.
O adorabilă fetiţă, recită versuri ale poetului Vasile Alecsandri. Mă răpeşte din contemplarea peisajului, fiindcă recită foarte frumos, precum o veritabilă artistă, stăpânind o dicţie perfectă şi intonează cuvintele cu eleganţă. Acest copil minunat dă farmec clipei şi mă simt binecuvântată că întâmplarea a făcut să călătoresc astăzi, să mă aflu acolo. Nimic nu-i întâmplător, îmi spun, uitând pentru moment că mă aflu în compartimentul unui tren.
Ce mod frumos de a-mi începe ziua! Două staţii mai încolo, îngeraşul care recita versuri coboară, pierzându-se în urma acestuia, ţinând straşnic mânuţele-i delicate în mâinile mamei. Revin la peisajul care mi se înfăţişa dinainte-mi, iar din vreme în vreme, revin cu gândul la acel copil care mi-a demonstrat că o zi de vară poate avea farmec chiar şi călătorind cu trenul, ascultând fără să vrei din crâmpeiele de discuţii ale călătorilor, delectându-te cu poezie, cu flori de câmp şi câte şi mai câte minunăţii a lăsat bunul Dumnezeu să se întâmple pe pământ.
Când am ajuns la destinaţie, am uitat de cafea, de aroma-i ispititoare, acest lucru pentru că servisem o veritabilă ceaşcă de versuri, din care-mi luasem  energie şi-mi umplusem sufletul cu frumos. Pentru că frumosul există în lucrurile simple, în întâmplarea firească de a porni într-o zi la drum, a trece nişte şine de cale ferată, a urca într-un tren, fără a ştii ce minunăţii sunt ferecate în interiorul acestuia: un copil, o floare, un zâmbet, gesturi  discrete, amintiri...

Dragostea e o fundaţie...











Dragostea e o fundaţie,
pe care se vor clădi
celelalte:
încrederea, respectul
şi aşa mai departe...
Dragostea e o fundaţie,
un pas ce deschide
cărări înspre mâine...
Dragostea e o fundaţie,
ce va consolida prezentul
pentru eternitate...
nu se clădeşte pe vechi,
numai pe nou
şi îţi dă sentimentul
de libertate!

Mi-e dor de noi, astăzi...



















Mi-e dor de noi, astăzi,
când se-aştern pescăruşii
pe plaja, sufletelor noastre,
mi-e dor de mare
şi de zări albastre,
de râsetele noastre cristaline,
mi-e dor de scoicile culese-odată,
de felul cum ascultam
în cuprinsul lor - marea,
de tine, îmbrăţişată...


Mi-e dor de noi, astăzi,
doi călători
care nu aveau vreo ţintă anume,
mi-e dor de clipele-n care
ne trezeam la munte,
la mare,
era atât de bine,
doar clipa plănuia
pentru mine şi tine...


Mi-e dor de noi, astăzi,
mă poartă dorul,
pe mări albastre
îmi scufund, iar , piciorul,
simt că mă sufocă aerul fără tine,
plecat-ai şi marea nu mă mai ţine,
în larg nu mă vrea,
pe plaja-i mă arde,
doar noaptea, iubite, o stea
simt cum cade...
şi-atunci te simt, aievea,
că eşti lângă mine,
iar marea ne-ncântă,
cu valul ce vine...


Mi-e dor de noi, astăzi,
de cei ce am fost odată,
de cei care nu vom mai fi,
iar marea nu iartă...
nu-mi găsesc locul,
de la un capăt la altul
al plajei, mă plimb...
simt că tot ce fac, fără tine
e în contratimp.

Mi-e dor de noi, astăzi,
construind castele de nisip,
cândva,
de valuri intense
ce urmele de pe plajă
ni le lua...
câte stele-s la munte,
câte stele-s la mare,
spune-mi, le vezi şi tu?
fiindcă asta mă doare...

Ce nu-nţeleg unii oameni...

Ce nu-nţeleg unii oameni e că nu aparţii unor persoane şi nici unor locuri. Zilnic traversăm poduri, străbatem drumuri şi ne-ntrebăm: încotro? Ni se dau sfaturi, ni se expun variante de drum, ni se trasează traiectorii...dar de ce nu-nţeleg unii oameni că vreau să-mi desenez propria traiectorie? Nu vreau să urmez sfaturi, care mi se par gratuite şi un surplus de informaţie care mă deserveşte...nu vreau să mă las dusă în eroare de variante ale unor drumuri care de foarte multe ori nu duc nicăieri, dimpotrivă, de la un anumit punct se-nfundă...vreau să fiu proiectantul propriei fericiri sau nefericiri, în funcţie de alegerile pe care le fac...dacă e să greşesc, să-mi asum propriile greşeli, şi nu pe ale altora...vreau să parcurg la pas fiecare etapă din viaţa mea fără să mă simt constrânsă, fără să fiu eronat ghidată...
Ce nu-nţeleg unii oameni: lăsaţi-ne să greşim. Să ne construim propriile experienţe. Va durea? Ne va fi învăţătură de minte. Vom plânge? Lacrimile ne vor întări! Lăsaţi-ne să fim noi, să greşim sau să reuşim doar prin noi înşine!
Ce nu-nţeleg unii oameni: chiar dacă nu aparţin unor locuri sau unor persoane nu înseamnă că nu iubesc, că nu sunt cu inima acolo unde ar trebui să fiu, fiindcă doar eu ştiu că străbat zilnic cu gândurile cărările inimii şi acestea mă conduc într-acolo, negreşit...

Cât să aştept?













Sufletele ne-au fost
surprinse de puhoaie,
de-a macrameul
se juca-ntr-o zi
inima mea
cu inima ta...
Iar mărgele de sticlă
sunau în prelungirea
îmbrăţişării noastre,
la maluri,
mereu valul,
se aduna în sărutări
albastre...
Şi au ţesut o vreme
legănate de timp,
ursitoarele,
al nostru destin...
fără a destrăma
vreun ochi din ţesătură,
fără a ne întreba
ce taine,azi, ne stau
pe gură...
Şi-n depărtări
vapoare se zăreau,
erau minuscule,
noi, numai nişte puncte
puteam zări...
Şi ne ţesea timpul,
într-o-mbrăţişare,
uneori ne destrăma valul
în graba-i,
prea mare...
Noi, ne străduiam
să nu lăsăm malul,
să nu fie prea violent valul
ce ne-ar putea de la ţărm lua,
poate nu deodată,
ci pe rând,
sau prin absurd laolaltă...
Cât să aştept?
Zilnic, lucruri de-aceste
în lume se ţes,
Iar inimi, chiar dacă
nu-mpart acelaşi mal,
doar una prin alta
au înţeles...
şi e firesc,
chiar dacă te zăresc
şi eşti numai un punct
ce mi te-araţi în depărtare,
să te aştept,
oricât ar însemna
această aşteptare:
ani lumină,
fiindcă doar aşteptându-te,
eu gust din voluptate,
doar timpul,
numai timpul ne poate proba
cât simţim,
cât putem purta în noi,
doar timpul ne va spune
de câte ori tendinţa am avut
să dăm înapoi,
Cât să aştept?
până mă năpădesc -
puhoi?
Dra nu contează cât,
atâta timp cât precum unul
în inimă suntem şi-n gând!

Plouă, iar noi...



















Plouă, iar noi
La răspântie de picuri,
Ale oamenilor gânduri,
Le citim printre rânduri...

Plouă aşa
Din vreme-n vreme,
Cadenţa,
ploaia nu-şi va uita,
Nu te teme...

Plouă, iar noi
Resimţim armonia
acelor picuri,
Nu ne dezlipim
de la fereastră
pentru nimicuri...

Plouă în noi,
resimţi iubirea?
Aceste ploi
ne redau nemurirea...

Plouă, iar noi
Din vreme-n vreme,
filozofăm în doi,
suntem doi,
nu te teme!

Doar astăzi nu...


















Doar astăzi nu,
Nu îmi plimb sufletul,
Astăzi nu se vor mai scrie
Versuri pe-această hârtie.

Doar astăzi nu,
Nu îmi dau zâmbtul,
N-am să-mpart aceste taine,
Fiindcă sufletele-s haine...

Doar astăzi nu,
Nu mă las, de tine, certată,
Voi fi o rebelă,
ca niciodată!

Doar astăzi nu,
Nu răspund cu nu sau da,
Astăzi vreau să plec departe
Unde sufletul şi zâmbetul,
se curbează şi devin
Curcubeu vrăjit de soare...
Doar astăzi nu,
Nu răspund la vreo chemare!

Singurătate...


















E şi singurătatea
o stare,
nu întotdeauna menită
să doară,
nu întotdeauna
făcută anume
ca fiinţa
să moară...


E şi singurătatea
uneori,
o destindere
cu sine,
un medicament anume
care te scoate din lume,
este anume gândită
să vezi viaţa ta cu sine
cum palpită...


E şi singurătatea
vidul acela,
de care ne lăsăm
adeseori,
înconjuraţi,
necesarul de aer,
de fapt,
de care ne lăsăm
ajutaţi...


E şi singurătatea
o stare,
nu o luaţi
ca pe-o povară...
E-un gând de seară,
e dincolo de toate -
o lumină,
care se-agită,
răspândeşte-n zare
sclipiri din ce suntem
şi nu suntem
când ne regăsim
în linişte,
fiecare...

Drumul către Calea Lactee...

Am plecat. Urmează-mă în drumul ce astăzi s-a deschis şi nu te mira că vei întâlni multe flori în cale. E timpul lor, e timpul să-şi spele vesele chipul cu ploi şi curcubee izvorând la tâmpla lor. Nouă, ni se deschide astăzi muntele: din toată inima, cu toate frumuseţile-i. El înseamnă inspiraţie. Mă ghidează spre mâine, mă spală de ce-a fost mai aspru ieri. Dar tu? Întinde-mi mâinile, să te pot încălzi în nopţi înstelate, dar cu fiori reci pe şira spinării...emoţii! Ce-s acelea emoţii în inima muntelui? Ochi licărind, inima zbătându-se, câteva zile, în braţe să te mai cuprindă...lumea? Da, va întreba de noi, va încerca să ne identifice cu muritorii, dar noi suntem acei transcendenţi îndrăgostiţi ce-am urmat Calea Lactee. Încă te-ndoieşti de locul unde suntem? Atinge-ţi cu mâna locul unde inima-ţi bate! Simţi şi tu: tic-tac, tic-tac? Doar când vei auzi suntele inimii şi vei observa stăruinţa mea de a-mi impregna lumina blândă a ochilor tăi în suflet, doar atunci vei ştii, că pas la pas, suflet lângă suflet, am parcurs împreună drumul către Calea Lactee...

Tuesday 22 July 2014

Riscuri...

Nu există drum fără denivelări, aşa că nu te mira când acesta devine mai abrupt...există riscuri şi implicit oameni care şi le asumă...riscul de a eşua, riscul de a rămâne singur, riscul de a fi judecat...important e cum îţi asumi tu aceste riscuri şi în ce măsură le înfrunţi. Pentru că, da, asumându-ţi un risc dovedeşti că nu eşti pasiv, ci îndrăzneşti să sugrumi frica pe care-o resimţi în primul moment în care eşti conştient de risc...Dacă nu îndrăznim, riscăm să nu vedem dincolo de uşi ferecate! Pentru că orice uşă se închide cu un scop, la fel cum o alta se deschide cu un plan pentru fiecare! Pentru omul de acţiune, viaţa în sine e un risc! Aşadar, îndrăzneşte!

Saturday 19 July 2014

Un gând şi-o preţuire aleasă...














Există cineva
pe această planetă,
ce-n graiul cel mai simplu,
în liniştea de taină,
te-mbracă, te îmbie
cu-a dragostei haină...


Ea nu se străduieşte,
să intre-n voia ta,
nici explicaţii absurde
nu se pretează a-ţi da...


Ştie să fie simplă,
deşi în viaţa-i
are cel mai greu rol
ce din născare
şi l-a asumat:
să fie mamă,
alinare,
să fie mâna
pururea mângâietoare!



Cel mai blând glas
ce te îndeamnă,
braţele-n care
nicicând nu ţi-e teamă,
cea mai de preţ strălucire,
e dragostea
din partea sa,
ce zi şi noapte
nu-ncetează a lumina!


E sufletul
ce neclintit te-aşteaptă,
din depărtare o zăreşti,
în fiinţa-i toată...
Ea lacrimi şterge
şi dureri alină,
cine-a spus
că mama nu-i leac
pentru orice pricină?


Un gând şi-o preţuire aleasă,
pentru cea care niciodată nu te lasă:
te dojeneşte,
tot ea te iartă
şi-ţi oferă mângâiere...
mama pe lume-i numai una,
iar cât făclia inimii va arde
ea nu piere!

Tuesday 8 July 2014

Sunt oameni...


















Sunt oameni
care se dau peste cap
ca să îţi arate că sunt
cum au impresia
că ai vrea tu
ca ei să fie,
sunt oameni
care dintr-o întâmplare,
te cuceresc,
nestrăduindu-se,
iar aceştia
au o mare valoare!


Sunt oameni
care cred că te cunosc,
sunt oameni care
se pripesc în judecată,
dar sunt şi oameni
care nu îţi spun,
însă ţi-arată zilnic,
prin felul lor de-a fi
că indiferent
ce va veni,
nimic nu-i va clinti!


Sunt oameni,
printre ei zilnic trec,
dar tu nu eşti majoritate,
ci unul eşti,
iar când mă mângâi
şi-mi zâmbeşti,
de toate măştile
ce-ntâlnesc zilnic
mă fereşti!

Sunt oameni,
oameni suntem şi noi,
dar vedem lucrurile altfel
când suntem în doi!

Încă mai ascult...


















Încă mai ascult,
plaja ce se-ntinde 
de-a lungul mării,
încă urmăresc,
seara uneori
cum pe cer ocol,
fac stingheriţi, norii...


Încă te mai caut,
umblând pe nisip,
răscolind epave
din vara trecută...
Parcă te aud,
îmi simt plânsul mut,
fiindcă în dorinţa-mi
vreau să te mai simt...


Încă se scurg ore,
când privesc apusul
şi-mi închipui
că te voi regăsi
la răsărit...
Valuri mă încearcă,
ape mă compun,
de acolo,
de unde eşti,
găseşti armonie
în tot ce eu spun?


Încă mai ascult,
vântul la fereastră,
dimineaţa,
când e briza
mai mult resimţită...
Încă mă închipui,
pe plajă iubită,
încă îţi simt paşii,
astea nu se uită...


Încă îţi scriu
şi simt nevoia
s-o fac în orice clipă...
Încă am sentimentul
că ceva se-nfiripă...


Şi te mai visez încă,
cum vii din depărtare,
în prag m-aştepţi,
surpriza, emoţia
e mare...


Şi încă te mai caut,
la linia orizontului
îmi pare adesea că te văd...
Eu încă te aud,
cu glas duios şi blând...


Încă mai ascult vapoare,
nave ce trec,
călătoare...
Încă trăiesc cu speranţa,
că se va-mplini scadenţa
zilelor ce mi-ai promis,
vino, să nu cred
că-i vis!


Încă cred şi aştept clipa,
ştiu că timpul ne-mpresoară,
aducând gânduri la mine
şi ducând gânduri la tine,
ca în vechi corespondeţe
ce-şi purtau iubirea mare,
o iubire ce răzbate
dincolo de timp, departe...


Fiindcă ce e-n inimi scris,
nu stârpeşte depărtarea,
iar ce simţim zi de zi
valuri nu pot ruina,
inima aceleaşi căi,
încontinuu va urma!

Afară nu mai e nici un anotimp...


















Afară nu mai e nici un anotimp,
dar în schimb,
în spatele frunzelor
îţi simt ochii...
adulmeci din când în când,
cu nările-ţi,
urmele paşilor mei
şi-ncerci să te apropii...


E secetă,
dar vai ce secetă,
că deşi vânturi scutur plopii,
săraci în gesturi noi suntem,
şi imprudenţi în calea sorţii,
de gesturi mari astăzi ne temem
mai mult decât ne-am teme-n
faţa morţii!


Iubitule,
acesta nu-i un schimb,
fiindcă iubirea nu-i un troc...
deschisă-i calea pentru fericiţii,
ce simt de dinainte
cum adie,
aleile de păpădie
iar suflul calm al unei după-amiezi de vară
pasiunea o re-nvie...


Afară nu mai e nici un anotimp,
de când unul pentru celălalt nu avem timp...
Ce s-a-ntâmplat?
Ce s-a schimbat?
În plină vară,
peste sentimente a brumat?


Ah, nu accept
că astăzi trandafirii
şi-au scuturat
culorile,
chiar de ar fi
pentru a noastră iubire...
Vădiţi, stau ochii mei,
după al nopţii clar de lună...
adesea se întunecă,
adesea, văd stelele cum se cunună...


Afară nu mai e nici un anotimp,
de când cu verdele ochilor te caut,
şi trec prin lume fără să mă laud...
nici nu mă plâng în zile ca acestea,
îmi spăşesc soarta în tăcere,
chiar dacă nu îmi eşti alături,
tu reprezinţi, pe veci,
duioasa-mi mângâiere...


Câte nelinişti
se strâng în contratimp,
iar eu cu dor de tine,
n-am nici un anotimp...

Eu, tu şi-un pian...















Cu-acestea
dragostea-mi salvam,
stând cocoţată la pian,
îmi tremurau bărbia, mâna,
iar de inimă,
ce să mai spun?
zvâcnea ca nebuna...


Prin partituri
te perindai şi tu,
făceai să-mi salte sufletul
şi când am pus lin
degetele-mi pe clape,
emoţiile-au început să-mi scape...


Mii de lumi se-nfăţişeau
în sală,
Oameni hazlii
purtau haine de gală...
Cu sufletele împăcate
ascultau,
ceea ce degetele-mi
mărturiseau...


Privirea îmi zburda mereu
spre capătul celălalt de sală,
unde dinspre hol
se zărea intrarea,
nici mică, dar nici mare-mi
fu mirarea
când te-am zărit:
pot spune că din nou
în acea clipă m-am îndrăgostit!

Te-am urmărit
poposind în sală,
acordul mâinilor
te însoţeau cu puţină sfială...
Iar când în sală
locul ţi l-ai ocupat,
din ale lumii sfere
am zburat...


Şi se făcea că dau mare concert
pe o clădire foarte-naltă,
că iubită de tine
sunt mai mult decât a fost vreo altă...
Că stau, la clape, că m-asculţi
mi-ai demonstrat atunci
că-n dragoste nu se vorbeşte,
că putem să fim şi muţi!


Doar un acord de melodie
pe clape degetele-mi fremătau,
simţeam această clipă cum te-mbie
Eram doar eu, tu şi-un pian...

Complicitate...















Nu se poate vedea prea bine
dincolo de zidul,
oamenii nu pot să spargă
într-atâta vidul...
Nu se poate ghici
dincolo de fereastra
unde noi doi,
legănaţi de trăirile noastre,
dăm un nou sens lumii,
fiindcă împreună
totul este posibil,
oriunde, oricând,
ne ridicăm deasupra tuturor -
păşind...
Ei nu ştiu să ne dea nume
şi nici nu trebuie,
noi îi putem spune:
prietenie, dragoste,
complicitate...
Căci e în noi
o doză din acestea toate
şi cel mai simplu şi firesc
două cuvinte doar ne definesc:
te iubesc!

În ajun de Sânziene...


















Pădurea-i verde, întinsă...
unde-i duc cărările?
spre ce zări
mă cheamă,
vântul mă mână,
sufletul mă-ndeamnă?
Şi, printre altele,
îmi pune-n prag de seară
nume de Sânziană...


Iar despletitele-mi plete
se conturează-n cârlionţi,
ştiu, că-n această noapte,
de inimi, vor fi prea mulţi hoţi...
Eu grijă voi avea pe culoarul,
ce răspicat susţine
că va cuceri Cezarul...


Paşii mei, alene,
se-ntovărăşesc cu fluturi,
iar copacii-şi pleacă crengile
ca să mă vadă...
Sunt o fată,
culeg flori...
Nu, nu sunt o rătăcită,
pentru trecători ispită,
iau doar floarea
care-mi place
cununi mari să îmi pot face...


N-avea teamă!
Îmi repet într-una,
chiar de se porni furtuna...
Ea va da doar un ocol,
Norocu-şi va încerca,
Teafără,nevătămată,
mă va îndemna calea...


Singură,
nu mi-am pus nume,
Şi nu sunt singura floare
ce se pune în cunună,
ce-are flori vindecătoare...
Nu te voi atrage-n horă,
nu mai joc de mult de-aceste,
şiretlicuri, ce odată,
le jucam pe la ferestre...


Chiar de ochii-mi verzi te-nving
şi îţi par o vrăjitoare,
Singurul scop e să-mi fac
În sat, cununa mai mare
şi s-o port, cum mi-este drag
În ziua de sărbătoare!

Doar doi...


















Într-o lume
în care suntem doar doi,
cine bucurii aduce,
dacă cei care le-nfăptuiesc
nu suntem noi?


Şi vine seara,
dragul meu,
trag cortina
peste încă-o zi...
la capătul ei
cu siguranţă-n
braţele-ţi
iar mă voi regăsi...


Tu îmi eşti tihna,
zilelor le dai culoare,
cine, dacă nu noi?
mai putem privi spre mare
la răsărit de Soare...

Amintiri,
frânte din poveste,
până să te fi-ntâlnit
am crezut că firul narativ
uşor s-a destrămat...
dar ai venit, tu
mi-ai cuprins în palme -
sufletul...


Te ador,
tot ce trăim se scrie frumos,
ca o poveste...
Anii mei,
nu se-adaugă
ci-mpreună cu mine cresc...
Vreau să-ţi spun
că eşti ce-am mai bun,
mai firesc...

În seara asta...


















În seara asta
aş ieşi cu tine-n ploaie,
să ne atragă atenţia
trecătorii,
că ochii ne sunt
iar şiroaie,
că din ei curg atâta dragoste,
ah, visătorii...


În seara asta eu prefac
şiroaiele, în stări de bine,
Şi tot ce vreau
este ca laolaltă
să mă contopesc
cu ploaia
şi cu tine...


În seara asta
umerii goi,
În ploaie,
sub privirile tale-i
înmoi...
Iar sărutul tău
în întâmpinarea lor,
candid şi suav
trece...
Ca un fior
de dezmierdare:
uneori cald,
alteori rece...


În seara asta
un puhoi de ploi
s-a adunat în noi,
iar amintirile
ne răscolesc - şuvoi...
Dar mie mi-e atât de bine,
cuibărită-n braţe,
dormind lângă tine,
somn uşor şi bun,
ploilor de mâine!


În seara asta,
sunt conştientă,
n-o să-mi mai surâdă
ca-n alte seri - luna...
Suntem în ploaie
doar doi,
inima e
doar una...
bate pe viscol,
bate pe ploaie,
bate ne-ncetat
ca nebuna!

Dragostea...


















Dragostea
îţi arde tălpile,
Cuvintele sunt de prisos,
mai presus sunt sentimentele...
Ce faci,
la miez de noapte,
cu dragostea mea?
Mi te-araţi,
o clipă stărui
şi-apoi altora
te dărui...
Spune-mi:
este drept aşa?
Al meu vis
din faşă-l nărui,
N-am ştiut că
dragostea,
cu cât mai mult
tu te dărui
ca pe-o pradă
te va adulmeca...


Şi dragostea mea,
ce-mi face,
de la o vreme-ncoace?
Mă pierd pe treptele răbdării,
ating limita disperării,
dar nu e chiar aşa...
Când simt că mă nărui,
Renasc,
mai mult mă dărui
şi-n toate:
în supărări iubite,
în vremuri fericite,
sunt tot a ta...
Nu te-ndoi,
ci crede,
chiar dacă nu se vede,
tu îmi eşti inima...

Amândoi ştim...














Amândoi ştim
cum rămâne
peronul în urmă,
cum se scurge
şi zgura...


Amândoi ştim
unul la capătul
celuilalt să trăim,
ce-i iubirea,
totodată şi ura...


Ne-au nins ierni,
n-am să pot uita
niciodată...
Amândoi,
plânşi,
într-un basm de cleştar,
blestemând clipa
ce ne-a fost aruncată...



Amândoi ştim
cât am alergat
de nebuni prin lume,
până ne-am găsit,
neştiind ce suflete purtăm
că avem şi-un nume...


Te mai chem şi azi,
cu mine laolaltă,
să-mi dai la o parte pletele,
să-mi opreşti ploaia din ochi,
să-mi sufli în ceafă
şi să ştiu că-i numai iubire...
Amândoi ştim,
că între ieri şi azi
nu mai există decât regăsire...


Doar noi doi ştim
cât am hoinărit prin lume,
câte ploi au spălat peronul viselor,
cât am plâns şi-am inundat
alei ce se prelingeau de dor...


Amândoi ştim,
doar noi simţim,
ne distingem din mulţime,
căci altfel iubim...

La scenă deschisă...

Rar îmi "cânt" sentimentele la scenă deschisă, dar seara aceea a fost una deosebită! 1. Ea a fost acolo!; 2. Nu m-aş fi aşteptat să o văd!
Obişnuiesc ca înainte de fiecare concert să îmi contemplu publicul, chiar înainte de a ajunge pe scenă. Aşa s-a întâmplat şi în acea seară. Grădina era plină de un public dornic să-nceapă concertul. Am ieşit în întâmpinarea oamenilor, dar de această dată mai stingher. M-am simţit tulburat de o prezenţă, o prezenţă feminină...era ea, muza mea, femeia datorită căreia nopţi la rând n-am putut să dorm...
Era însoţită de un domn...ce frumoasă era, mai frumoasă ca nicicând, mai frumoasă parcă decât atunci când o zărisem prima oară. Era atât de fericită...cred că această fericire îi sporea frumuseţea! Era fericită cu el, deborda de frumuseţe interioară, căci ceea ce trăia se reflecta precum o aură în juru-i!
Purta o rochie neagră, cu spatele complet gol, bucle aranjate-ntr-o parte şi un ruj roşu pe buze...era minunată, făptura aceasta, căreia îi închinasem atâtea melodii...M-a zărit şi ea, era conştientă de prezenţa-mi, m-a salutat discret şi elegant...îi surâdeau ochii de păpuşică vie...ce-aş fi vrut să alerg să o strâng în braţe şi să o sărut!
Pe scenă se dădeau probe de sunet, deja eram în culise şi mi se transmitea în cască că trebuie să înceapă spectacolul. Mi-am întâmpinat călduros publicul şi am zărit-o iar în primul rând...acelaşi domn, aceeaşi femeie minunată...aşteptau să înceapă spectacolul...şi a-nceput...Mâinile mele alunecau pe clapele pianului de parcă i-ar fi atins pielea catifelată, buzele trandafirii, buclele inegale şi nedesluşite...o simţeam lângă mine, pe scenă...acompaniindu-mă, îndrumându-mă să-mi ţin constant acordul...totul se desfăşura atât de febril, încât nu ştiu când au trecut cele trei ore...
Eram extaziat, iar la finalul concertului, întreaga sală mă adula, aplauda...în curând, scena a fost umplută de florile din public, flori pe care odinioară i le dăruiam ei...şi ca de obicei, după fiecare spectacol, mulţumeam publicului, de această dată precizând că acest spectacol a fost o declaraţie de dragoste la scenă deschisă pentru femeia iubită...
Am văzut o sclipire de luciditate în ochii ei, parcă a dezaprobare, un fel de teamă amestecată cu mândrie, un fel de plăcere înăbuşită...vorbea cu acel domn şi gesticula, îmi confirma încă o dată că se distingea în mulţime...oamenii începuseră să iasă din grădina de vară, ei erau nemişcaţi, fapt ce mă intriga...au stat îmbrăţişaţi, sporovăind vreme de zeci de minute, timp în care noi demontam scena...
Într-un final, s-au ridicat, ea păşea cu un pas graţios şi fin, cu gâtu-i prelung de lebădă, cu silueta-i de admirat, cu sânii plini şi zâmbetul de păpuşică dragă...el i-a cuprins umerii, sărutându-i tâmplele, şuviţele şi s-au pierdut astfel în întunericul nopţii, lăsându-mă cu întrebările, lacrimile şi-un ultim acord de pian, parcă stins!

Aroma lui...


















Aroma lui
se poate degusta,
la un debut de iunie,
chiar de pe buzele
femeii care te iubeşte,
căci ea are rolul
de a intensifica
acea aromă
ameţitoare
şi anume gândită,
să-mbete simţurile,
să-ndemne sufletul
intens, să simtă...


Aroma vinului,
frapantă...
I-a adus aminte
astă-seară, iubitei
să-şi lase binişor
rujul în geantă...
Căci datorită
minunatului
vin de Ceptura,
nu doar aromată,
ci şi aspectuos,
chiar înflorată
avea să-i fie gura....

Aroma lui
o simt în părul ei,
pe piele,
îmi strânge
şi-mi lărgeşte
vinele din mine...
ce vrăjitoare e şi ea,
femeia,
iubită mi-e făptura,
m-a şi vrăjit,
nu doar cu fiinţa-i,
ci şi cu-n roşu de Ceptura!


Aroma lui
îţi va lăsa mult timp
în plete,
miresme ce adie,
o-ntreagă podgorie,
la care am să pot visa,
strângându-te în braţe,
sorbind dulceaţa ta!

Asemănări, deosebiri...











Sunt multe-asemănări
pe-această lume,
deşi suntem
picături inegale...
ne este viaţa compusă
din scăderi şi sume,
chiar dacă nu la fel,
acelaşi Soare
pentru toţi apune!


Asemănări toate ne par,
văzute-n depărtare,
ne contrazic apropieri,
ne pun credinţa la-ncercare!


Dacă privim în profunzime,
Vom constata
Că nici boabele de rouă,
Nu seamănă-ntre ele,
Rar găsim, asemenea,
să fie două!

Poezia "Ai şi plecat...", publicată în volumul on-line al concursului Peregrinări, ediţia a IV-a, poezie, la Dublin în data de 8 iunie 2014


Sunday 8 June 2014

Esenţa lucrurilor...

"Lemn bun, lemn rău - aceeaşi cenuşă, dar nu aceeaşi flacără." -  Nicolae Iorga

Aşa este şi cu oamenii! Clădiţi din acelaşi "material" la facerea lumii, reuşesc să facă distincţia pe parcurs! Şi cel mai mult contează, nu cenuşa ce vom fi la final, ci intensitatea cu care am ars de-a lungul vieţii, am luminat chipuri şi destine în vecinătatea noastră! Fiindcă a fi OM e o calitate rar întâlnită astăzi, o calitate care a fost redată într-o serie de definiţii, teorii...şi acestea emise de unii, de alţii, fiindcă e atât de uşor să emitem păreri...dincolo de această teoretizare, am încercat să cunosc OMUL în carne şi oase, omul-fiinţă, omul cu toate ale lui: bune sau rele, omul văzut zilnic, în diverse ipostaze...fiindcă omul e făcut din momente, acestea îl definesc de fapt şi îi dau identitatea...putem avea şi suişuri, şi coborâşuri...lemn bun, lemn rău...la un moment dat se cerne sita şi ni se va înfăţişa lemnul pur, omul de calitate, omul autentic, care nu e perfect, dar atunci când e supus greşelii îşi asumă greşeala! Flacăra fiecăruia e de fapt drumul fiecăruia, iar de felul cum e parcurs acest drum sau cum arde acea flacără de intens depinde de fiecare!
Cert este faptul că îmi iau singură deciziile, chiar dacă uneori e mocnit focul şi am grijă, ca în trecerea mea să-mi menţin flacăra aprinsă şi să fac tot ce ţine de mine pentru ca OMUL să nu piară la primele impresii: fie că sunt bârfele, fie că sunt zvonurile, fie că omul e târât prin pagini gazetăreşti...
Iar ca dascăl, voi încerca să fiu mereu flacăra care luminează din spate destinul copilului...fiindcă într-o zi va fi şi el o flacără luminoasă şi ştiu că flacără cu flacără vom fi o lumină imensă, chiar dacă se aşterne peste toţi aceeaşi cenuşă, flacăra aceea va dăinui veşnic ca o dovadă că am luminat şi noi, cândva, acest pământ! Şi-n tumultul evenimentelor, felul simplu de-a fi este esenţa lucrurilor...nu sunt alte comori care acest sentiment îl egalează!

Mi-e dor de tine...


















Mi-e dor de tine
şi astăzi,
te scot din vis,
te-adulmesc,
mi te-nchipui
şi nu văd ridicolul
în gesturi ca aceste,
fiindcă-n iubire
nu ne putem trăirile
a măsura:
trăiesc un infinit
când întâlnesc
privirea ta...


Mi-e dor de tine
şi nu-i nevoie de raţiune,
în această simţire
se pun doar doze de iubire...
şi-oricât un sens, astăzi,
aş căuta
să desluşesc
c-a început - de unde?
iubirea mea,
care cu fiecare zi,
tot mai mult te pătrunde...


Mi-e dor de tine,
mi-e sufletul plin de tine,
bărbatul ce-i liniştea mea,
calmul, prezentul
şi dragostea!

Respectul...

Respectul se pierde, când te pierzi pe tine! Atâta timp cât sufletul tău te va ghida să făureşti tot ce ţi-ai propus, atâta timp cât ceea ce faci nu-i lezează pe cei din jur, nu eşti un om pierdut! Când ţi-ai pierdut respectul de sine, ai pierdut şi respectul celorlalţi! Însă, atâta timp cât în tine vor lumina transcendente idealuri, iar onestitatea cu tine însăţi va rămâne în sufletul tău şi va reprezenta începutul fiecărei zile, poţi privi în ochii fiecăruia cu demnitate!
Iar dacă acţiunile celor din jur nu te reprezintă, dimpotrivă, îţi subminează la un moment dat din autoritate - în domeniul tău de acţiune - mergi mai departe, fiindcă respectul se construieşte în timp, nu poate fi dărâmat de conjuncturi care nu ţi se potrivesc, dar se arată la un moment dat!
Respectul se învaţă şi se cultivă...zilele acestea am constatat că prea puţini cultivă respectul de sine, iar de acolo pornesc multe inconveniente...pentru că din respectul de sine pornesc celelalte, inclusiv raporturile pe care le stabilim cu ceilalţi!
Să ne fie îngăduit a reflecta, a ne acorda respectul cuvenit, fiindcă din ceea ce dăm, la un moment dat se întoarce la noi, dacă nu sub aceeaşi formă, cu siguranţă însă, ca o lecţie despre omenie şi curajul de a nu accepta orice şi pe oricine!

Sunt aici...



















Sunt aici:
curcubeul lansat după ploaie,
precum un zâmbet arcuit
să-ţi mai descreţesc fruntea,
să te dezbrac de toate grijile,
să-ţi alung temerile,
să-ţi lămuresc, îndoielile,
dacă se poate...


Sunt aici,
chiar dacă tu nu ştii...
sunt valul care sărută malul,
sunt chemarea
când auzi în depărtare ecoul,
sunt vechiul,
în viaţa-ţi sunt noul...


Sunt aici,
voi fi aici,
cu amintirile despletite,
cu buzele răsfirate,
cu anii mei...
Sunt tot aici,
aceeaşi bătaie de inimă,
acelaşi gând,
acelaşi dor,
întru toate sunt -
aceeaşi clipă
care te cheamă,
te-aşteaptă
şi nu oboseşte nicicând,
deşi uneori prea înalt
pare valul...


Sunt aici:
citeşte-mă,
recită-mă,
învaţă-mă pe de rost...
sunt o poezie,
un acord uşor,
de melodie...
sunt tot ce n-am mai fost,
anume făcută pentru tine,
Sunt aici
şi sunt cum nu a mai fost nimeni!

Într-o zi...




















 

photo: Kat Ward

Într-o zi mi se vor plimba şi mie pe aleea dinaintea casei copiii: chicotind, inventând jocuri, dând drumuri zmeelor pentru a ajunge la zei, fiindcă chiar şi-ntr-un balon lansat de la sol, colorat şi viu, constă tributul pentru fericirea noastră pământească, pentru bucuria ce ne-a fost dată...
Va veni timpul când voi învăţa un copil drumul în viaţă, nu doar de pe băncile şcolii, ci de la primii paşi...mă voi ghida după gânguritul său, iar din priviri şi strângându-l la piept, voi ştii că ne leagă un sentiment şi trăiri ce desfiinţează orice lege scrisă...căci inima are legile ei nescrise, pe care le urmăm indiferent de noapte sau zi, indiferent de zâmbet sau plâns, indiferent de traiectoria: sus-jos...
Într-o zi, am să vă scriu despre această fericire complexă căreia îmi este greu să-i dau nume...Voi fi mamă pentru că voi fi purtat prunc...
Până atunci însă, sunt o "mamă" pe care o găsiţi la şcoală gata să vă sfătuiască, să vă aline ochişorii blânzi şi plânşi uneori, să vă ghicească sfiala din privire, să scoată la iveală potenţialul ce stă ascuns în fiinţele voastre, să vă şlefuiască precum dalta şlefuieşte diamantul pentru a vă dărui mai departe, căci "a staţiona" ţine de clipă, iar zborul vostru va fi vegheat întotdeauna de mame...câte vor fi ele, pe lângă cea care v-a dat viaţă...mame care la rândul lor se vor bucura de reuşitele voastre, iar la o nereuşită, vor avea cu siguranţă, ochii plânşi...
Într-o zi ca aceasta, nu foarte îndepărtată, voi adulmeca paşii copilului meu...acesta va primi înapoia sa şi va gânguri cu toată gingăşia sufletului ceva ce mişcă sufletul unei mame,ce vrea să fie sinonim cu  "mamă"...şi doar cei doi vor ştii, fiindcă există o identitate, o apartenenţă cu care te naşti şi oricât ai roti ochişorii curioşi în jur, te întorci mereu la mama şi la tata, recunoscându-i dintr-o mie de chipuri, o mie de glasuri!

Îţi scriu...


















Îţi scriu
de dor, de drag,
cu dragoste,
doar ţie
şi mă semnez
ca autor
la ceea ce pentru tine
se scrie...


Îţi scriu
de-o vreme,
eşti muza zilelor în care
tronează versuri pe hârtie,
eşti versul care ne-ncetat mă cântă,
eşti strofa care-n măsura-i
mă ştie...


Te potrivesc
cum ştiu mai bine,
ca rima versurilor tale
nu e alta...
imagini şi figuri de stil
mă-mbie,
nu ştiu alte cuvinte
cochete precum eşti să fie!


Îţi scriu,
azi nu mai contenesc,
cu toată cerneala ce-mi vine...
Sub lumini ce pe cer domnesc,
versurile mele cresc,
cresc de mine frământate,
rânduri, cresc, într-una rânduri,
fermecate, inspirate...


Îţi scriu de-o vreme,
lăsând dâra de mister
să se aştearnă:
mă dărui ţie,
prin versurile-mi,
mă dărui trup şi suflet,
fără de griji,
fără teamă!

Creşteau...

















Creşteau
în mine şi-n tine,
atâtea-mbrăţişări,
atâtea zâmbete
stinghere...

Creşteau laolaltă
anii mei,
anii tăi,
anii noştri
se perindau
pe bulevardul vieţii
fără să-ne-ntrebe
vreodată:
mărim pasul?
micşorăm trecerea?
sporim chemarea?


Creşteau în noi
atâtea flori
şi-atâtea dimineţi
îmi răsăreau pe frunte,
minute-n şir
mă minunam,
iubite...


Creşteau salcâmii,
iar eu,
cu sârguinţă-naintam...
ei mă priveau de sus,
eu ridicam ochii spre cer
şi mă gândeam:
ce binecuvântare!
Fiecare creşteam
în sensul nostru...


Creşteau salcâmii
şi se prindeau
cu mâinile de cer,
eu doar cu ochii-mi verzi
cutezam să-l privesc,
fără să-l ating vreodată...
Dar paşii mei
se conturau a scară,
iar când porneam
spre nemărginirea
albastrului senin
în urmă-mi
doi ochi căprui
mă priveau,
fără a mă-nţelege:
de ce plec?
dacă mă voi reîntoarce
vreodată...
Pe măsură ce
nelămuririle-i creşteau,
în mine se-ntâmpla ceva
fantastic:
creşteau anii,
se scuturau clipele,
se lărgea scara...


Creşteau, pe măsură ce înaintam,
zilele,
căci eram tot mai aproape
de Soare...
Şi notele muzicale fremătau,
de ceea ce-mi fredonai
şi clapele se jucau în ritmul
nestăvilit al lacrimilor noastre:
tu nu ştiai de ce plec,
eu nu ştiam a-mi stăpâni emoţiile
şi astfel creştea între noi tăcerea,
ca un sinonim pentru distanţa
ce avea să se măsoare în ani lumină,
ca şi cum astfel de clipe,
umăr lângă umăr,
în acel salonaş n-au să mai vină...

Răsărit...


















Răsăritul aş vrea,
să-mi sărute
genele nedormite,
obrajii fragezi
ce ard sub ochii-ţi
şi în palmele tale...
Vreau un val
să-mi inunde trupul,
la ţărm să-mi sărute
uşor glezna dreaptă,
glezna stângă,
iar tu,
în arcuirea cefei
să-ţi pui pecetea sfântă...


Răsăritul
lasă în urmă-i,
reminiscenţe:
din mine,
din tine,
reminiscenţele a doi,
în care valuri
se-apropie,
se zbat,
la ţărm se despart...


Şi totuşi răsăritul
Ne urcă pe valul,
lăsând în urmă
prea comun -
malul...
Ne ridică,
ne poartă,
alt ţinut ne cere,
îmi vei da mângâiere
în alte emisfere...



Răsărit,
răsfirat,
necunoscut - nouă...
pornind la drum,
mărgele mirate,
patru zăresc -
şi nu două!