Cerșetorul...

Cerșetorul
a fost și el copil
și-a putut observa
cum se clădește-o lume
dinaintea sa...


Și pe el anii l-au crescut
și-atâtea năzuințe,
de câte ori aripi i-au dat,
doar că i-au fost adesea frânte
de uși închise
ce visele din fașă-au spulberat...


Cerșetorul a fost și el la școală,
a citit,
a atins cu mâna o carte,
a adormit adesea visând
la ceea ce se leagă prin cuvânt.
Visând, la lumi ce dinainte
se vor mai înălța,
visând și el o soartă
mai blândă să i se dea...

Cerșetorul
a fost și el îndrăgostit,
din dragoste câte umilințe
trebuie să fi pătimit.
Acum rănit,
mai caută încă o rază de speranță,
căci munți de dragoste
i se înfățișează mereu în față...


Cerșetorul
a rostit cândva,
pe  buze-o rugăciune
și poate-acum,
la colț de stradă
rostește rugăciunea lumii
nelăsând să se vadă:
câtă dragoste-i poartă inima,
cât și până unde
se poate-ntr-una da...


Cerșetorul
a fost și el cândva părinte
și-a dat copiilor învățăminte,
dar cine știe cine
i-a smintit din minte...
și de-atunci într-una rătăcește,
el caută să afle calea,
nicicum nu i se potrivește
dorința arzătoare cu chemarea...


El, cerșetorul,
îți zâmbește,
dar tu adesea treci împovărat,
ignori un suflet
ce prin zâmbetu-i azi te-a salvat...
iar chipul lui icoană,
pildă ar trebui să fie
și undeva, umili,
copiii lui
că au străin și rătăcit prin lume
un părinte
ar trebuie să știe...


Un cerșetor,
mereu, la colț de stradă, vom vedea
și chiar de nu noi l-am împins în stradă
în suflet va durea:
o soartă tristă,
hăituită,
un om ce s-a născut pe lume
și poate alt destin merită!