Nadina

Nadina

Sunday 31 October 2010

Heidi, fetiţa munţilor...

E toamnă... şi toamna frunzele se prefac. Se prefac în tăcere, devin inerte... Se lasă vânturate de vânt, ajung sus, cât mai sus, unde nu-şi pot închipui.. se dau în spectacol, un spectacol fantastic, arămiu... destinat nouă, în plină toamnă...

A început cu o chemare. Chemarea lui. Chemarea muntelui :)
Încărcată de vise, de elan... am pornit pe cărări nebănuite... nu ştiam încă înspre ce mă purtau... dar avea să fie atât de frumos... necunoscutul e întotdeauna frumos, te face să mergi încrezător înainte, spre ceea ce vrei să descoperi...


Împreună trebuia să reuşim totul. Să demontăm mituri, să cucerim înălţimi, să închidem curiozitatea ochilor care cârtitori ne privesc... Mână în mână, tineri, frumoşi, mânaţi de idealuri... ne-aveam unul pe celălalt... zâmbindu-ne într-una, sorbind setea de viaţă de pe umerii ce ni se-atingeau... perfecţi, imperfecţi... doi îndrăgostiţi şi natura...

Bătrâneţea înţeleaptă, făptura matură ne arată cum trebuie să ne iubim, cum să îmbrăţişăm, cum să sărutăm, cum să ne dăruim celui pe care îl iubim... fără rezerve, fără a pune în balanţă atâtea trăiri... pur şi simplu dragoste de oferit, celui ce aşteaptă în vecinătatea ta... cu braţele deschise, zâmbind, sorbindu-te ca şi cum mereu ar fi ultima dată...

Iubesc culmile pe care mă ridici, de asemenea şi culmile pe care le urcăm împreună spre a ne defini scopul vieţii ... eşti prezent cu fiecare adiere şi-mi faci din clipe bucurie, le dai viaţă...
Un apus şi-un răsărit... un răsărit perfect, semn că începe ceva... Astfel ne-am petrecut clipa, fiecare cu gândurile lui, ţinându-ne de mână în armonie... eu, Heidi, fetiţa munţilor, ţi-am furat un pupic şi ţi-am spus cât de mult te iubesc :)

Friday 22 October 2010

Mai lasă-mi-te-o zi...


Ai venit odată cu toamna! Atât de calm, şi totuşi răscolind puţin câte puţin fiinţa-mi... Eşti blând, eşti calm... eşti adierea momentelor în care simt că nu mă împac cu mine...

De când îmi eşti în preajmă găsesc motiv să zâmbesc mai des. Zâmbesc cu tine, prin tine, prin noi...
Îmbrăţişarea ta caldă şi fermă e precum un răsărit frumos de soare! Mă reîncarci cu energie, cu dragoste, cu viaţă... Îmi dai aripi când nu mai cutez să zbor, mă încurajezi când cobor panta, mă urci pe culmi să simt pe deplin că trăiesc... m-am trezit la viaţă prin tine!! Mi-e de-ajuns...

Lasă-ţi chipul să-l sărut, să-ţi pun pe pleoape afecţiunea toată... vreau să-ţi ghicesc stările, trăirile... să te pătrund şi să te simt, tot mai mult să te simt... prezent, cum îmi eşti de ceva timp... în gânduri, în suflet, în viaţă, în idealuri, în toate...


Sufletele încearcă să se cunoască de fiecare dată! Sunt curioase şi din priviri îşi cunosc parcă şi trupurile... aluneci pe pante de vise şi faci minuni... îmi schimbi starea de fiecare dată... prin tine mă simt minunată...

Şi-n seri târzii, cu lună plină şi cu sălcii paravan... ţinându-mă la pieptul tău şi încălzindu-mă-n fiinţa ta... nu lăsa gânduri mărunte să ne despartă prea uşor... doar ţine-mă de mână, sărută-mi buzele de catifea... e atâta magie în clipele cu tine... şi frunzele au farmec, şi frigul e plăcut în preajma ta... când vezi un fulg de dragoste aprinde-l şi sărundu-l pune-ţi peste buzele-mi pecetea... şi nu uita că-n fiece fulg şi-n orice fapt de seară... sunt eu, prezentă... şi mă-ncarc de la iubirea ta... mai lasă-mi-te-o zi... şi încă una, la nesfârşit... lasă-mi-te mie, ca să te ştiu iubit :)

Tuesday 19 October 2010

Replici ce îţi aparţin...gânduri ce-ţi închin...


Fiinţe curioase, noi, oamenii. Căutăm continuu ceva care să ne împlinească, în care să se regăsească idealurile noastre. Găsim acel ceva, care ni se dă întru totul. Atunci când avem acel ceva, ne dorim altceva. Mereu altceva.


Ultimele două replici îţi aparţin. Nu credeam să le aud vreodată. Nu din gura ta. Nu vreau să caut iar. Nu acum când par să-mi fi găsit sensul. Lasă-mi visele neîntinate, lasă-mi clipele să mă bucure. Chiar dacă sunt efemere, chiar dacă la realitate mai târziu mă trezesc.



Nu credeam să doară vreodată un adevăr. Şi iată, că mă doare... cuvinte construite de tine înfig pumnale în inimă, lasă ochii minţii gânditori, ochii sufletului îndureraţi... ne dorim mereu altceva... tindem înspre ce? Par să-mi fi găsit calea... chiar dacă pietruit mi-e încă drumul... lasă-mă să-i dau forma care-mi place, să-l finisez cu dragostea vieţii mele... nu încurca ale mele căi... nici contră nu te pune... ci alături de mi-ai fi ar însemna ceva, fiindcă ai fi şi eşti motiv pentru-a lupta... m-ambiţionezi şi-mi dai putere pentru veci... atât mă rog, de-a pururi să te am... să simt dorinţa de-a lupta... şi trup, şi suflet... năzuiesc să-mi fii aproape... tu, care mă ridici mai sus de mine, te pot numi şi făcător de bine :)

Saturday 16 October 2010

Omul are nevoie de dragoste...


Omul are nevoie de dragoste. Simte nevoia să îi fie arătată afecţiunea. Şi îşi arată afecţiunea în cele mai frumoase moduri posibile. Fie că e zi, fie că e ceas de seară. E mereu veghetor al dragostei.

Şi o cheamă de pe cărări neştiute, să-i intre în viaţă, să-i limpezească clipele cu frumuseţea-i neasemuită.Şi uneori, pentru dragoste, omul îngenunchează pios şi se roagă. Cu lacrimi fierbinţi, cu lacrimi de dor, cu suflet atins de dragoste şi gânduri îndreptate cine ştie către ce Făt-Frumos.

Omul are nevoie de înţelegere, de o mână strânsă, de o sărutare pecetluită pe frunte. Are nevoie de toate acestea şi de multe altele. Pentru că toate izvorăsc din dragoste, din nevoia omului de a împărtăşi tot ce are în suflet curat.

Avem nevoie de dragoste împărtăşită, de ceas destinat nouă. Fie că e dragostea unui părinte, a unui frate, a unui dascăl, a unui prieten drag, a unui animal, a lui Dumnezeu – avem nevoie de toate tipurile de dragoste.

Prin dragoste ne întărim, ne arătăm recunoştinţa, mângâiem, dăruim, ne dăruim şi simţim că e un act desăvârşit, pe care nu-l poate completa decât suflet cu suflet, împreunaţi pentru veşnicie, contopiţi de Eros spre a se împlini.

Dragostea de copil - curată, senină ... copil ce se bucură de rază de soare, de nori trecători, de baloane uriaşe şi colorate, de jocuri şi îmbrăţişarea tandră a mamei adeseori. Ochişorii în care se joacă lumini, trăiesc mii de speranţe. Braţele pe care cu drag le-ntind către toţi cei apropiaţi.

Jovialitatea vârstei, incandescenţa unui omuleţ – păstrătoare de viaţă, viguroasă şi pe deplin împărtăşită. Culoare, surâs, candoare – jocul copilăriei împletit cu jocul dragostei – ambele, buchet de speranţe strâns la piept şi legat cu şnur de credinţă.

Dragoste de adolescent, când în tine simţiri vibrează. Pasiuni stârnite, ropote de lacrimi pentru acel cineva. Deziluzii, un nou început de drum, trădări, prietenii furate. Gustul dulce al iubirii, primele sentimente ce oferă senzaţii ce dor.

Dragostea părinţilor noştri, unul pentru celălalt, dragostea lor pentru noi, dragostea lumii pentru toţi. Dragoste adultă, păstrătoare de valori. Dragoste matură, împlinită. Fruct ajuns la apogeu. El şi ea, închinaţi unul celuilalt – cu libertăţi, pasiuni, deosebiri şi asemănări.

Toate aceste tipuri de dragoste şi nu doar acestea, satisfac nevoi şi de aceea omul caută dragostea. Din nevoie de ea. Din speranţa că ea va răsări. Cuibărită oriunde, va sări pe cale, îmbrăţişând fiinţe ce-o caută cu dor. Va năvăli adesea, ne va purta pretutindeni, îi vom adulmeca urma şi beţi de iniţierea ei – pe înserat, îmbujoraţi pe pat de fân cu flori de câmp împresurat, vom adormi gândind la tei şi la fiori de iubire ce peste zi am trăit.

Omul are nevoie de dragoste. Ar face orice pentru dragoste. Fără dragoste suntem nimic. Cine iubeşte, e valoros. Cine oferă iubire, e nobil. Cine o primeşte, e binecuvântat. Dragostea nu are început şi sfârşit. Ea se naşte odată cu noi, precum o minune. Venim pe lume cu ea, ne naştem din ea, abundăm o viaţă întreagă de iubire. O păstrăm, îi găsim sensul, îl uităm câteodată.

Omul are nevoie de dragoste. Ca de aer. Ca de viaţa lui. Orice doză de iubire, se resimte înzecit în noi. Iubesc. Vreau să iubesc. Voi iubi. Te iubesc. Iubeşte-mă şi tu. Mă iubeşti. Iubesc clipa. Îţi iubesc ochii. Şi mâinile-n taină-ţi iubesc. Ne iubim. Şi e tot ce contează. Fiindcă aşa e dat: omul are nevoie de iubire. Şi iubirea are nevoie de om.

Thursday 7 October 2010

Trupurile noastre s-au certat...

M-ai surprins din prima clipă...
Ţi-ai împreunat mâinile cu ale mele, ţi-ai încolăcit braţele în jurul meu... Emanai atâta căldură, viaţă...
Sfetnic ne erau stelele care tronau deasupra noastră, atmosferă de basm - focul ce pâlpâia cu viaţă, dăruindu-se parcă nouă, pentru-a ne încălzi...
M-ai purtat pe braţe de vise - credeam că-i aievea, puţin, în sinea mea, m-am amăgit...
Noaptea şi-a pus pecetea asupra noastră, iar sărutarea ta s-a dăruit buzelor mele. Sărutai lacom fiinţa-mi, adulmecai din mine fiecare secundă... Minunaţi, unul de celălalt,ne pierdem în trăirea-visare...
Timpul trecea peste noi... unul lângă celălalt, încălzindu-ne trupurile.
Zorii zilei s-au revărsat peste noi feeric, topind cea dintâi sărutare în braţe ferme şi-n acelaşi timp indecise.
Îmi desenai fericirea pe chip, puneai grame de pasiune pe buzele-mi. Stingheriţi, secretoşi, cu taine doar de doi împărtăşite - ne-am continuat clipa de viaţă.
Ştiu doar că, din acea clipă,te-am privit cu alţi ochi: ai răsărit în mine voinţa, ai renăscut dragostea. Şi cu timpul, toate acestea, vor reconstrui încrederea. Încrederea pierdută nu ştiu pe ce cale, abandonată în tumultul vieţii, dărâmată de promisiuni şi vise trecute.
Iar acum, mână în mână, cu ochii licărind de fericire, transcedem spre culcuşul viselor noastre, cuibărindu-ne şi lăsând loc temerilor, gândurilor, îndoielilor, speranţelor, deziluziilor...
Trupurile noastre s-au certat... e o impresie doar... Ştiu doar că la tangenţa lor stă mărturisirea unei licăriri în noapte, când de pe buzele mele s-au desprins primele cuvinte spre a-ţi lămuri nelămurirea mea.
Suntem doi, avem pasiuni,trăim intens viaţa,renunţăm cu greu la noi înşine în favoarea celorlalţi.
Stau şi mă gândesc dacă aş face într-un fel compromisuri. Chiar dacă nu sunt de acord cu ele. Chiar dacă ar fi contrar mie.
Compromisurile uneori echilibrează balanţa. Şi ne-ar fi mai uşor: şi mie, şi ţie să rupem din timpul nostru şi să devenim uneori NOI.
Până atunci nu-mi rămâne decât viaţa mea, de care atârnă convingerile toate şi în care îi includ, întotdeauna, pe toţi cei pe care îi iubesc şi îi respect.
Nu te-ntreba continuu "de ce?", "când", "unde", "cum?"... sunt relative, toate acestea...
Ştiu doar că uneori timpul şi spaţiul se comprimă făcând caracterele să se tolereze, trupurile să se accepte, eu şi tu devenind NOI chiar dacă ni se pare că acceptăm acest lucru prea uşor, chiar dacă ni le asumăm toate...
Mă ştii încă mândră, greu de urnit în căutarea ta... însă mă bucură fiecare gest al tău, fiecare impuls de-a veni în întâmpinarea mea... şi iartă-mă fiindcă-s laşă precum mă ştii, că-mi măsor fiecare pas... Iartă-mi felul de-a te iubi şi totodată iartă-mi îndrăzneala!
Trupurile noastre par a se fi certat, dar convieţuiesc în deplină armonie. Şi mai ştim că în timp şi spaţiu, de oriunde şi de nicăieri, cu sufletul, suntem NOI mai conştienţi ca oricând, mai aprinşi de dragoste ca niciodată, dorind a recupera timpul şi de a nu lăsa viitorul să ne trădeze chemarea.
Trupurile noastre s-au certat... lucru de neîmpărtăşit nimănui... Te sărut când te văd, când te-nchipui, când te visez, când mi-e dor... te-mbrăţişez când sunt prinsă în proiecte... întotdeauna îmi fac timp şi pentru tine... te port în suflet, cum nici nu ştii...