Nadina

Nadina

Wednesday 25 December 2013

Astăzi...






















L-am supărat pe omul
de care  sunt îndrăgostită,
pe cel la a cărui prezenţă
inima-mi palpită...


Şi-acum, m-am învelit
straşnic, în mine,
aştept iertarea
ce întârzie,
nu vine...


Am supărat un om
ce pentru sufletu-mi
e-o încântare...
să-l iubesc şi mai mult,
de astăzi, eu mă simt datoare...


Şi-n dragostile-mi complicate,
am doar sentimente curate,
însă în mine-s şi copilării
ce-ajung uneori a răni...


Poate mă iartă, mă sărută
şi poate că-s toată a lui
nu uită...

Spre neuitare...


















Aici toată lumea se bucură. Oriunde priveşti în jur, auzi clinchete de clopoţei, răsunetul unei săli ce răspândeşte ecoul unui surâs prea strident. E forfotă şi simt că mă pierd în această forfotă. Este lumină, magie, speranţă împletită cu bucurie...
De aici, din sufletu-mi, lucrurile se văd altfel...e teamă, e disperare, senzaţia că nu voi trece dincolo de mal...mi-e urletul ca tunetul, dar îl simt pe interior...mi-e teamă să mă exteriorizez. N-aş vrea să cutremur liniştea din jur, atmosfera ce prinde contur şi răspândeşte culoare...
În jur totul semnifică, întreaga suflare freamătă: de dor, de aşteptare, datorită unor iluzii...în mine mocneşte durerea...durerea de noi, durerea de mine, durerea că incertitudini şi trecătoare sunt toate...
De-ar cerne măcar norii...cât aş pleca ori m-aş transforma din fiinţă în nefiinţă...zilnic mă-ntreb, dar nu găsesc răspunsuri. Oricât aş încerca astăzi, nu găsesc cuvinte, să le potrivesc, să exprime ce simt, cu adevărat, în mine însămi...
Şi scriem, mereu scriem...contopindu-ne cu o coală, mistuindu-ne-n prag de seară puţinul avut - cerneala...şi cui scriem? În ce ecou am dori să ne sugrume vidul? Spre ce ziduri ne îndreptăm ochii? şi unde ne scrijelim patimile toate? Încotro ne-ndreptăm paşii? Cine ne cheamă? Cine ne strigă? Cui îi auzim, astăzi, ecoul?
Dar tu? Eşti aici? Eşti acolo? Câte rânduri se vor risipi pe filele albe luând cu sine cerneala? Câte rânduri, câte gânduri se vor şterge odată cu risipirea zorilor?
Cum scriem, cui scriem şi de ce scriem? Fiecare rostul îşi are... să fie dorul? cu sine-o-mpăcare...sau simpla dorinţă de neuitare?!

Uitasem...


















Uitasem,
ce-n urmă lăsasem...
Dar, ca printr-o magie,
Mi-ai deschis tu, ochii, azi - mie...


Uitasem,
cum e să tremur
când aud vocea ta...
un tremur de plăcere,
o emoţie grea...


Uitasem,
că cel mai frumos
zâmbet ce de pe chip mi se citea,
era cel schiţat
la simpla vedere a ta...


Şi-n adânca mea uitare,
uite că se-ntâmplă multe,
clipe trec pe nesimţite
şi descopăr cu ardoare
fiinţe ce mi-erau iubite...


Spune tu, că nu-i magie?
Într-o seară ca aceasta...
Şi în jur e feerie,
toate ne aduc aproape:
gânduri tandre, cuibărite,
dar şi clipele - iubite!


Ah, uitasem...
visele-n grabă lăsasem,
să se piardă,
să ne piardă,
ştiu, nu poţi iubi o altă...


Uitasem cu desăvârşire
ce lumină, ce iubire,
Uite, paşii cum ne poartă,
de ajungem laolaltă....


Spune tu: nu e minune?
În surdină - o rugăciune,
ne aşteaptă, masa caldă,
ca acum şi altădată...
Şi pe buze de fecioare
vestind maica Născătoare...

Ah, ce fericiri, iubite!
mă cuprind, pe nesimţite...
şi-aştept fulgii de zăpadă
să cadă ca altădată...


Eu uitasem,
nu visasem,
că în graba, dar în Slava,
Cineva, acolo Sus,
În aste zile-Şi face treaba!

Trezită dintr-o uitare,
adâncită pân' la Soare,
tresar şi-acum, ca altădată,
când văd colindători la poartă
şi ştii şi tu cine te-aşteaptă...

Ger...


















E ger
şi-ntr-una cer - înălţătoare,
O rugă, către Sfântul Soare...

Noaptea nici stele nu apar,
Întreg tabloul pare de cleştar,
De ai fi fost - tu - măcar...


E ger cumplit,
De-atâta dor
şi aşteptare-am obosit,
Eu, în tăcere, pleoapele
mi-am învelit!


E ger năpraznic,
Se răzvrăteşte - azi -
fiara din mine...
Iar pe drumul troienit, de vreme,
Nu se mai iveşte, dragostea,
pesemne...


Cu gerul de afară
Asociez tăcerile
ce vin din partea ta,
Nu vezi, din rădăcini cum se usucă,
Astăzi, întreagă, fiinţa mea?


E ger,
Norii gri cern fără-ndurare,
Privesc degeaba dincolo de ei,
Fiindcă nu voi găsi nicio salvare.


E ger
şi rând pe rând,
Ne vedem chipurile împietrind,
Ne vedem lacrimile îngheţând
Şi-orice cuvânt, în calea lor, stârpind.

Paşii mei...


















 Paşii mei mărunţi
Cine mi-i întoarce?
Chiar ne amăgim?
De o vreme-ncoace...


Stau şi te ascult,
Dar vorbele tale,
Îmbracă nuanţe
Şi mă dor prea tare...


Spre ce să privesc?
Ca să nu mă doară...
Nu-mi promiţi, nici nu-mi iei
Din suflet, povară...


Când m-am rătăcit?
Spune-mi, pe ce cale?
Te vreau şi nu te vreau,
E-o dilemă mare...


Paşii mei mărunţi
Lasă în zăpadă,
Urme reci şi clare,
C-am trecut - dovadă...


Iar de când te ştiu,
Trăiesc pentru doi,
pentru doi - pereche...
Lumea mi-ai schimbat,
În nouă din veche!


Paşii mei mărunţi
Se pot şi retrage,
Se pot cuminţi,
Pot domni în pace.


Paşii mei te lasă,
Drumu-i pe un sfert parcurs,
Simt cum mă inundă
Lacrimi ce au curs...


Ai să te trezeşti,
Într-o dimineaţă
Şi ai să găseşti
Paşi-mi, transformaţi în gheaţă!


Paşii mei mărunţi,
Se vor pierde-n zare,
Pentru dragoste, mereu,
Vor găsi o cale...

Şi nu-nţelegi...


















Şi nu-nţelegi
nevoia mea de tine,
din care emisferă vine...


Şi azi închid în mine,
dorinţa de mai bine,
visând la ziua-n care...
dar trebuie răbdare.


Şi nu-mi înţelegi plânsul,
când neîmplinit,
m-apasă visul
şi tot ce văd e-abisul...


Şi înţelegi tu oare,
că-n dragostea-mi
este şi multă aşteptare?

Autostrada dragostei







Tu ai desenat proiectul inimii mele, nopţi în şir ai măsurat bătăile inimii şi mai tot ce trăiam se desfăşura în contratimp. Eşti încă aici, în oraşul unde, încă te mai zăresc la răspântia dintre răsărit şi apus...
Eşti fiecare zi ce se scutură între bătăi de geană. Fie că mă trezesc devreme, fie că adorm târziu în noapte - străbat autostrada proiectată de tine, calea ce face auzite bătăile inimii mele de către bătăile inimii tale şi-n incursiunea aceasta ştim că nici cuvintele nu-şi mai au rostul...
Dar ceva s-a întâmplat...şi de atunci sunt într-o goană continuă. Mi-am agăţat în cui visele, am dat drumul din strânsoare speranţelor şi gonesc...
Autostrada dragostei e proiectată de tine...dar mi-aş fi dorit să o proiectezi astfel încât să-mi găsessc - neted - şi eu, drumul...

Basmul toamnei la Secusigiu...

Zilele de toamnă au luat loc zilelor de vară. Nopţile calde au fost substituite de nopţi reci, strecurate pe sub ferestre cu amintiri de-o viaţă.
Frunzele îşi preschimbă verdele, devenind arămii. Uşor, se desprind de pe crengi, oferind un spectacol senzaţional la plecare...
Uneori le asemuiesc stelelelor căzătoare care părăsesc aştrii, poate prea devreme...
Toamna are gust de amintire...nostalgia primei iubiri, zâmbetul uni anotimp înlocuit cu un altul...lacrimi ivite în colţul ochilor, emoţie...
Gândul că cineva mereu te aşteaptă, zilele care în van trec...octombrie e trecut la jumătate...noiembrie e în prag curând şi îşi face loc, treptat, iarna în calendar...
Frunzele îşi schimbă culoarea, se metamorfozează din verzi în galben-arămii, cad lin, aştern covor care sub paşii noştri tăcut se înfrăţeşte cu pământul-stihie, sperând într-o reînviere...poate din frunză om, floare, carte, zâmbet senin de copil...
Amintiri...toate se accentuează toamna,lăsându-se învăluite de melancolie şi frunzele căzute din ochii căprui ce-au iubit...nimic nu se compară cu soarele – dăruindu-se lumii; ah, ce frumos poate în înalt străluci!
Iar frunzele, cuprinzându-ne în dansul lor frenetic, scuturându-şi poveştile adunate pe file de dor spre a fi răspândite,adormite în ceasul târziu al toamnei mele, al toamnei tale...basm scrijelit în nopţi târzii, la lumina lunii, la trecerea punţii dintre toamnă şi iarnă...

În anotimpuri reci, de gheaţă...


















În anotimpuri reci, de gheaţă,
Totul devine mai clar, mai rece...
Observ şi cum de dragoste îţi trece...


Nu pot nicicum, sufletul a-mi trăda,
Nici ţie, dacă încă nu-i pe drum,
Nu-ţi pot dragostea amplifica...


În anotimpuri reci, de gheaţă,
De la zăpezi mă încălzesc,
Sunt mult mai calde
Decât icebergul tău sufletesc...


Şi pe cărări de timp şi alb
Adesea troienite,
Eu sufletul îmi scald,
mi-e teamă c-am să mă topesc,
într-o zi, iubite...


În anotimpuri reci, de gheaţă,
Mă iei în braţe şi mă laşi,
Nu văd decât doar două flori de gheaţă
şi-n urma ta, doar nişte paşi...