Oraş, spaţiu al nepăsării
cu borduri colţuroase,
când de sus se nasc ploile
te confrunţi cu angoase...
Şi am să urc la munte
lăsând de capul ei ploaia:
în plete să-mi cadă,
pe rochii să mi se prelingă
să simt că acolo-i veşnicia
şi seara, pe lângă streşini
să plouă pe lângă...
Să simt că din materie
e fiinţa
şi numai cu credinţa
ploilor celeste,
vom trece peste:
acelaşi fapt
ce viaţa peste cap ne-a dat,
mândria ce-aparţine -
oraşului, deja blazat.
Oraş, spaţiu al nepăsării
mă trec fiorii
pe şira spinării.
Zilnic te traversez,
de el zilnic mă dezic,
tu nu ştii, precum muntele
să ne desfaci acel declic...
Nimic nu ne înmoaie,
trotuarele-ţi pe care trec
doar caractere reci despoaie...
Şi uneori, şiroaiele
pe chip mi se preling,
în faţa unei oglinzi stau
şi-ncerc să trag de timp,
de fapt nu ştiu ce vreau...
Oraş, spaţiu al nepăsării,
tu ne-arunci în vâltoare
şi să nu crezi că asta
constituie-o favoare...
Am învăţat,
la fiecare sfârşit de săptămână
să plec cu el la munte,
aşa ne luăm de mână
şi pornim înainte,
nemaiprivind în urmă
cum stai şi cum urzeşti
să semeni iar furtună,
voi ştii după fereşti,
căci le transformi în humă,
aşa nedrept tu eşti!
No comments:
Post a Comment