Nadina

Nadina

Monday 25 August 2014

Frumuseţea vieţii la ţară




Linişte. Natură. Deconectare. Luaţi loc cititorilor, vă invit în lumea mea! În memento-ul meu năucitor şi la delectarea primitivă, în labirintul cu verdeaţă al pământului privit din perspectiva blondei nebune, de viaţă, de iubire, acolo unde fericirea e 100% completed. O lume caldă, simplă, colorată, fără măşti, fără make-up, o lume sinceră, plăcută sufletului, o stradă vie şi verde, ascunsă în frunzişul de la un alt pol al lumii, unde imaginaţia îţi pătrunde porii prin imensitatea cerului albastru colorat în cerneală, şi-a norilor, vestitori ai incredibilului, parcă pictaţi de-un copil de 5 ani, în reprezentarea frumosului, la grădiniţă. Daţi-mi voie să vă povestesc despre privitul stelelor de pe bancheta din spate a unei maşini oarecare, despre cerul imens şi contaminat cu stele, un oraş al lui Dumnezeu, le privesc şi ele mă privesc înapoi, mă veghează şi vântul îmi flutură la nas mirosul unei nopţi târzii de vară şi nerăbdărea reîntâlnirii cu drumul paşilor copilăriei. Cât e de minunat să te trezeşti îmbrăţişând zorii vieţii simple de la ţară, să simţi pâcla proaspătă în splendoarea dimineţii de august, păşind curios prin boabele de rouă – licoarea naturală a ierbii transpirate -, să inspiri şi să expiri ceaţa densă şi aburindă într-un loc magic, de o puritate clasică, care emană tinereţe, frumuseţe, vigoare, asemeni unei strofe finale a melodiilor păsărilor, rostite într-un ciripit, în ecouri adânci, sfărâmate şi perlate, specifice incipitului zilei. E “pure madness” să-ţi croieşti drum printre flori sălbatice, într-un sătuc îndepărtat al Moldovei, un cosmos uitat al Botoşaniului, să respiri inocenţa zilelor, ritmul fără de control al naturii, sprinten şi în acelaşi timp complet neajutorat, sub soarele dogoritor al lunii finale de vară, care pare că urlă şi anunţă prin fiecare rază vibratilă, jucăuşă, convulsivă, venirea iminentă a toamnei. Viaţa la ţară este un timp al ierbii simţite în vârful degetelor lungi, gâdilate de replica atingerii acestora, un timp al tău, când mintea şi trupul îţi degajă graţie, gingăşie şi puritate, iar chipul ţi-e întotdeauna auriu şi vesel, de o dulceaţă şi o duioşie sfâşietoare, inexplicabilă, cu un zâmbet larg şi un râs ghiduş şi zgomotos, cu sânge dansant prin vene şi grâu în părul răvăşit, cu energie nestăvilită, chiar de pleoapele-ţi sunt grele. Priveşti frumosul naturii scăldate în verde şi auriu, asemeni unei proiecţii divine, rareori întunecată, culcat în iarbă, cu bărbia sprijinită în podul palmelor pe genunchiul stâng, minunându-te de mişcarea fiecărui animal pur şi umil care îţi trece prin faţa ochilor şi de simplitatea, compasiunea şi amabilitatea oamenilor politicoşi, neiniţiaţi în arta simulării asemeni oamenilor care joacă rolul modernului, în oglinda fadă a realităţii ispititoare, priveşti oameni expresivi şi activi care inspiră generaţii, cât pentru 1000 de ani, reprezentanţi ai geometriei realităţii traiului de la ţară. Atingi forme maxime, fundamentale, ale străfundului tău de om şi te trezeşti cu sufletul şi trupul înmuiat în duşul răcoritor oferit de ceruri, la sfârşitul unei zile în care arşiţa a aşezat urme fine de praf pe picioarele tale, care s-au lăsat purtate în descoperirea nevoilor vitale ale naturii şi oamenilor ucigător de adorabili. Asişti la o ceremonie solemnă a vieţii cu fericire deplină, la ploi cu soare, în tonuri voioase, clipe difuze, dezmorţite dintr-un peisaj sublim, care-ţi pun pe chip 5 kilograme de zâmbete, ce cântăresc chiar şi calitativ mai mult decât 5 grame de fond de ten ori un strat subţire de ruj roşu. Mă încarcă de emoţie drumuşorul ce duce către casa bunicii, prispa pe care stă aşezat un bol cu smântână, tăblia crăpată din colţul uşii de la cuptor, plaiul ţesut cu dor şi magie, mă copleşeşte, mă îmbată, îmi topeşte gândurile şi inima, pune roşeaţă pe pomeţii mei rotunzi şi gingaşi înveliţi în soare. E despre veşnicia care s-a născut la sat, după cum spunea şi Blaga, despre puritatea neşlefuită şi suspendată în aer, iar mai apoi inhalată până în străfundul plămânilor mei, să simt fericire, să trăiesc iubire, să o primesc şi să o dăruiesc prin fiecare por, e călătoria mea, întâlnirea eului meu cu infinitul în nuanţe de verde şi albastru, un paradis în care toţi respirăm acelaşi aer, ne atingem sufletele gingaşe şi vorbim în limba iubirii de viaţă.

text: Malvina Andreea Szakacs
















Friday 22 August 2014

Plecată...

Ştii, sunt zile ca acestea când depărtarea apropie orizonturi sau apropierea îndepărtează sufletele...a fost suficient să urc un munte, să mă ostenesc o zi întreagă pentru a-mi da seama că există vecinătăţi în care nu mă regăsesc. Iar acum nu vorbesc de munte. El mi-a vorbit mereu cu inima, mi-a purtat pasul pe cele mai frumoase culmi, unde am găsit infinită linişte, unde m-am regăsit, om întreg, pe mine!
Lipsa unei sărutări şi a unei îmbrăţişări înstrăinează. Deşi înalt, muntele îmi oferă un sentiment de apartenenţă...pe când, astăzi, braţele tale se întind spre mine - străine...
Stau şi cuget...am iubit omul din prima clipă, de când n-am ştiut că mă va primi sub aripa sa şi l-am iubit chiar şi atunci când am realizat că iubirea aceasta va înfrunta multe...am luptat pentru acest om, am riscat...şi am ajuns unde?
Vreau să te iubesc în continuare, dar nu cerşindu-ţi îmbrăţişarea, ci bucurându-mă de sărutările flămânde ce mi-acopereau cândva cu nesaţ umerii goi...altfel, nu mă mai cuprinde în îmbrăţişare...nu mai veni, deşi te aştept...fiindcă într-un fel, voi fi demult - plecată...

Muzica din mine...




















Muzica din mine
te cântă,
cu toate notele,
pe toate portativele,
auditoriul încântă...

Muzica din mine
o simt - vibrândă,
te cheamă,
te-ndrumă,
de oriunde
te-adună
şi iată:
mi te araţi
dintr-odată....


Muzica din mine,
dă viaţă la noi paşi de dans,
noi ritmuri se nasc, azi, prin mine,
sunt fericită când ringul e plin
iar cuplurile, la unison, senine...

Muzica din mine
a trezit muzica din tine,
portativele  noastre se completează,
ating clapele pianului şi un fior
în zona cefei mi se instalează...


Muzica din mine,
s-a acumulat ani la rând,
iar acum vrând-nevrând,
cu el alături,
cu el în inimă,
vouă v-o cânt...

Dacă îţi vei aminti...


















 Dacă îţi vei aminti drumul,
Cărările ce-au dus cândva
spre împlinire,
dă-mi doar un semn
şi eu voi ştii,
că ţi-am fost, vag,
prin amintire...


Dacă îţi vei aminti şi seara,
când am ascultat balade,
în acele-acorduri 'nalte...
Eu voi ştii că nu-n zadar
au căzut, în acele nopţi - stele...
iar tu, neavând habar,
că eu, cu jind, privesc la ele...


Dacă îţi vei aminti sărutul,
este fiindcă neştiutul
ne aduce o scânteie,
chiar de pe Calea Lactee...
Sunt, la unison, bătăi,
Ochii mei, aprinşi de-ai tăi,
Flutură ceva în glastră,
Steaua noastră,
noaptea albastră...


Dacă îţi vei aminti vreodată,
de-o fiinţă ce te-aşteaptă,
să vii de pe drumul mare,
când auzi a ei chemare...
Căci nu-i pasă,
focul inimii n-o lasă,
nimănui, ea numai ţie,
îţi va fi pe veci mireasă!

De câte ori...


















De câte ori am pătimit,
dar am ales să rămân mic,
n-am aşteptat nicicând urale,
fiindcă mulţumirea drept răsplată-n
sufletu-mi e mult mai mare...


De câte ori m-am reîntors,
din drumuri ce nu-şi aveau rost,
am stat în cumpănă cândva,
dar astăzi spun cu fermitate:
nu era calea mea!


De câte ori am obosit,
am plâns,
în drum, m-am poticnit,
dar nu am renunţat uşor,
am vrut, fiind eu,
să răzbesc,
iar astăzi vieţii c-a avut răbdare-i
mulţumesc...


De câte ori am cugetat,
în câte nopţi m-am frământat,
ca să îmi dovedesc într-una,
că frământările,
n-au meritat niciuna...


De câte ori găsesc o clipă,
întind calmă, o aripă,
fiindcă, de undeva, din zare,
primesc liniştea dorită,
astăzi mă simt mulţumită,
astăzi ştiu că sunt iubită...


De câte ori m-am scufundat,
în scurt metraje de tristeţe,
ca mai apoi, inima mea,
să-mi dea din străfundu-i - bineţe...


De câte ori am mai iubit
şi-am să iubesc,
fiindcă viaţa-i una...
o alta n-am să mai trăiesc,
dar am să ocolesc, cât pot,
minciuna...

De câte ori, îmi tot repet în minte:
Cine sunt, ce mă reprezintă
şi ce fac,
nu se înţelege,
se simte!

Se va risipi marea...














Se va risipi marea,
iar gândurile, ideile,
toate năzuinţele noastre,
vor urma Calea Lactee
lăsând în urmă-le,
urmele unei iubiri albastre...


Se va risipi marea,
ne va rămânea,
doar fin - nisipul,
care printre degete,
ni se va răsfira,
pe nesimţite,
aşa cum face,
fără să simţim pe moment -
timpul...


Se va risipi marea,
iar pescăruşii
ne vor trezi în zori
plângându-şi nemurirea,
la fereastră,
iar noi, îmbrăţişaţi,
zări-vom, doi cocori,
ce-ncearcă ne-ncetat
să se iubească...


Se va risipi marea,
va-nghiţi la sine nisipul,
ce scoică se va abandona plajei,
pentru-a depăna din amintirile-i
ce s-a-ntâmplat, cu timpul?


Se va risipi totul,
va lua la sine marea,
iar noi, cu o ambiţie omenească,
vom încerca, să păstrăm neatinsă -
îmbrăţişarea...
fiindcă, cu timpul,
chiar şi pe-aceasta o va-nghiţi marea,
lăsând în urma-i adânci urme,
peste care se va aşterne uitarea...

Ne-au fugit gândurile...



















Se poate găsi o cale,
tăcerea mea,
să o aduc în prelungirea
tăcerii tale,
una pe cealaltă,
să se bea?


Ne-au fugit cuvintele,
se plimbă de mână,
prin tot Universul,
unele pe celelalte
se-alină...


Ne-au fugit gândurile,
s-au înţeles azi-noapte
cu necuvintele
şi cuvintele,
iar la revărsare de ziuă
au dezertat toate...


Mă priveşti,
te privesc,
ne-au fugit anii,
ne-au fugit clipele,
somnul s-a scurs de pe geană...
Timpul, hain, îşi întinde aripile,
iar astăzi iubirea,
fuge şi ea, mamă!

Al meu...


















A mea e răsuflarea,
ce se aude grabnic
şi al meu suflet este,
mereu plecat în căutare...

A mea este viaţa,
cu bune şi cu rele,
de-aceea niciodată
pe alţii-n ea
nu las ca să îşi spele
ofurile şi ale inimii
alte cele...

A mea este dorinţa,
de mult o port în suflet
şi zilnic cu credinţă
îmi fac loc printre voi...
Nu sunt decât un zâmbet,
ce face ca apoi,
pe chip purtat de soare
să cadă pletele - şuvoi...


A mea viaţă nu se cere
de nici o alta purtată,
sunt un trecător prin lume,
sunt o viaţă -
ca o altă!

Al meu zâmbet,
al meu suflet,
al meu râs iubit de tine,
se-mpletesc multe-n fiinţa-mi
şi-s făcătoare de bine,
pentru suflete ca mine,
pentru suflete ca tine,
al meu suflet
pentru tine,
poartă, în întreg cuprinsu-i
lumini care să aline!

Succes şi zbor înalt!


Amintiri cu iz de şină...

O dimineaţă frumoasă de august. Genele mele încă nu s-au dezmeticit de sub robia somnului, ci încearcă din răsputeri să se răpească una alteia. Urc în tren, cu gândul că ajunsă la destinaţie mă voi revigora cu o ceaşcă de cafea. Intru în compartiment, observând că suntem doar câţiva călători. Mă aşez la fereastră, pentru a contempla peisajul superb, fiindcă de-a lungul kilometrilor parcurşi se întind câmpii frumoase, cu minunatele flori de câmp. Cu gândul la vacanţă, cu dor de râsete cristaline ale copilului ce-am fost odată, mă şi închipui purtând coroniţe diafane de margarete sau culegând flori de cicoare sau sunătoare.
O adorabilă fetiţă, recită versuri ale poetului Vasile Alecsandri. Mă răpeşte din contemplarea peisajului, fiindcă recită foarte frumos, precum o veritabilă artistă, stăpânind o dicţie perfectă şi intonează cuvintele cu eleganţă. Acest copil minunat dă farmec clipei şi mă simt binecuvântată că întâmplarea a făcut să călătoresc astăzi, să mă aflu acolo. Nimic nu-i întâmplător, îmi spun, uitând pentru moment că mă aflu în compartimentul unui tren.
Ce mod frumos de a-mi începe ziua! Două staţii mai încolo, îngeraşul care recita versuri coboară, pierzându-se în urma acestuia, ţinând straşnic mânuţele-i delicate în mâinile mamei. Revin la peisajul care mi se înfăţişa dinainte-mi, iar din vreme în vreme, revin cu gândul la acel copil care mi-a demonstrat că o zi de vară poate avea farmec chiar şi călătorind cu trenul, ascultând fără să vrei din crâmpeiele de discuţii ale călătorilor, delectându-te cu poezie, cu flori de câmp şi câte şi mai câte minunăţii a lăsat bunul Dumnezeu să se întâmple pe pământ.
Când am ajuns la destinaţie, am uitat de cafea, de aroma-i ispititoare, acest lucru pentru că servisem o veritabilă ceaşcă de versuri, din care-mi luasem  energie şi-mi umplusem sufletul cu frumos. Pentru că frumosul există în lucrurile simple, în întâmplarea firească de a porni într-o zi la drum, a trece nişte şine de cale ferată, a urca într-un tren, fără a ştii ce minunăţii sunt ferecate în interiorul acestuia: un copil, o floare, un zâmbet, gesturi  discrete, amintiri...

Dragostea e o fundaţie...











Dragostea e o fundaţie,
pe care se vor clădi
celelalte:
încrederea, respectul
şi aşa mai departe...
Dragostea e o fundaţie,
un pas ce deschide
cărări înspre mâine...
Dragostea e o fundaţie,
ce va consolida prezentul
pentru eternitate...
nu se clădeşte pe vechi,
numai pe nou
şi îţi dă sentimentul
de libertate!

Mi-e dor de noi, astăzi...



















Mi-e dor de noi, astăzi,
când se-aştern pescăruşii
pe plaja, sufletelor noastre,
mi-e dor de mare
şi de zări albastre,
de râsetele noastre cristaline,
mi-e dor de scoicile culese-odată,
de felul cum ascultam
în cuprinsul lor - marea,
de tine, îmbrăţişată...


Mi-e dor de noi, astăzi,
doi călători
care nu aveau vreo ţintă anume,
mi-e dor de clipele-n care
ne trezeam la munte,
la mare,
era atât de bine,
doar clipa plănuia
pentru mine şi tine...


Mi-e dor de noi, astăzi,
mă poartă dorul,
pe mări albastre
îmi scufund, iar , piciorul,
simt că mă sufocă aerul fără tine,
plecat-ai şi marea nu mă mai ţine,
în larg nu mă vrea,
pe plaja-i mă arde,
doar noaptea, iubite, o stea
simt cum cade...
şi-atunci te simt, aievea,
că eşti lângă mine,
iar marea ne-ncântă,
cu valul ce vine...


Mi-e dor de noi, astăzi,
de cei ce am fost odată,
de cei care nu vom mai fi,
iar marea nu iartă...
nu-mi găsesc locul,
de la un capăt la altul
al plajei, mă plimb...
simt că tot ce fac, fără tine
e în contratimp.

Mi-e dor de noi, astăzi,
construind castele de nisip,
cândva,
de valuri intense
ce urmele de pe plajă
ni le lua...
câte stele-s la munte,
câte stele-s la mare,
spune-mi, le vezi şi tu?
fiindcă asta mă doare...

Ce nu-nţeleg unii oameni...

Ce nu-nţeleg unii oameni e că nu aparţii unor persoane şi nici unor locuri. Zilnic traversăm poduri, străbatem drumuri şi ne-ntrebăm: încotro? Ni se dau sfaturi, ni se expun variante de drum, ni se trasează traiectorii...dar de ce nu-nţeleg unii oameni că vreau să-mi desenez propria traiectorie? Nu vreau să urmez sfaturi, care mi se par gratuite şi un surplus de informaţie care mă deserveşte...nu vreau să mă las dusă în eroare de variante ale unor drumuri care de foarte multe ori nu duc nicăieri, dimpotrivă, de la un anumit punct se-nfundă...vreau să fiu proiectantul propriei fericiri sau nefericiri, în funcţie de alegerile pe care le fac...dacă e să greşesc, să-mi asum propriile greşeli, şi nu pe ale altora...vreau să parcurg la pas fiecare etapă din viaţa mea fără să mă simt constrânsă, fără să fiu eronat ghidată...
Ce nu-nţeleg unii oameni: lăsaţi-ne să greşim. Să ne construim propriile experienţe. Va durea? Ne va fi învăţătură de minte. Vom plânge? Lacrimile ne vor întări! Lăsaţi-ne să fim noi, să greşim sau să reuşim doar prin noi înşine!
Ce nu-nţeleg unii oameni: chiar dacă nu aparţin unor locuri sau unor persoane nu înseamnă că nu iubesc, că nu sunt cu inima acolo unde ar trebui să fiu, fiindcă doar eu ştiu că străbat zilnic cu gândurile cărările inimii şi acestea mă conduc într-acolo, negreşit...

Cât să aştept?













Sufletele ne-au fost
surprinse de puhoaie,
de-a macrameul
se juca-ntr-o zi
inima mea
cu inima ta...
Iar mărgele de sticlă
sunau în prelungirea
îmbrăţişării noastre,
la maluri,
mereu valul,
se aduna în sărutări
albastre...
Şi au ţesut o vreme
legănate de timp,
ursitoarele,
al nostru destin...
fără a destrăma
vreun ochi din ţesătură,
fără a ne întreba
ce taine,azi, ne stau
pe gură...
Şi-n depărtări
vapoare se zăreau,
erau minuscule,
noi, numai nişte puncte
puteam zări...
Şi ne ţesea timpul,
într-o-mbrăţişare,
uneori ne destrăma valul
în graba-i,
prea mare...
Noi, ne străduiam
să nu lăsăm malul,
să nu fie prea violent valul
ce ne-ar putea de la ţărm lua,
poate nu deodată,
ci pe rând,
sau prin absurd laolaltă...
Cât să aştept?
Zilnic, lucruri de-aceste
în lume se ţes,
Iar inimi, chiar dacă
nu-mpart acelaşi mal,
doar una prin alta
au înţeles...
şi e firesc,
chiar dacă te zăresc
şi eşti numai un punct
ce mi te-araţi în depărtare,
să te aştept,
oricât ar însemna
această aşteptare:
ani lumină,
fiindcă doar aşteptându-te,
eu gust din voluptate,
doar timpul,
numai timpul ne poate proba
cât simţim,
cât putem purta în noi,
doar timpul ne va spune
de câte ori tendinţa am avut
să dăm înapoi,
Cât să aştept?
până mă năpădesc -
puhoi?
Dra nu contează cât,
atâta timp cât precum unul
în inimă suntem şi-n gând!

Plouă, iar noi...



















Plouă, iar noi
La răspântie de picuri,
Ale oamenilor gânduri,
Le citim printre rânduri...

Plouă aşa
Din vreme-n vreme,
Cadenţa,
ploaia nu-şi va uita,
Nu te teme...

Plouă, iar noi
Resimţim armonia
acelor picuri,
Nu ne dezlipim
de la fereastră
pentru nimicuri...

Plouă în noi,
resimţi iubirea?
Aceste ploi
ne redau nemurirea...

Plouă, iar noi
Din vreme-n vreme,
filozofăm în doi,
suntem doi,
nu te teme!

Doar astăzi nu...


















Doar astăzi nu,
Nu îmi plimb sufletul,
Astăzi nu se vor mai scrie
Versuri pe-această hârtie.

Doar astăzi nu,
Nu îmi dau zâmbtul,
N-am să-mpart aceste taine,
Fiindcă sufletele-s haine...

Doar astăzi nu,
Nu mă las, de tine, certată,
Voi fi o rebelă,
ca niciodată!

Doar astăzi nu,
Nu răspund cu nu sau da,
Astăzi vreau să plec departe
Unde sufletul şi zâmbetul,
se curbează şi devin
Curcubeu vrăjit de soare...
Doar astăzi nu,
Nu răspund la vreo chemare!

Singurătate...


















E şi singurătatea
o stare,
nu întotdeauna menită
să doară,
nu întotdeauna
făcută anume
ca fiinţa
să moară...


E şi singurătatea
uneori,
o destindere
cu sine,
un medicament anume
care te scoate din lume,
este anume gândită
să vezi viaţa ta cu sine
cum palpită...


E şi singurătatea
vidul acela,
de care ne lăsăm
adeseori,
înconjuraţi,
necesarul de aer,
de fapt,
de care ne lăsăm
ajutaţi...


E şi singurătatea
o stare,
nu o luaţi
ca pe-o povară...
E-un gând de seară,
e dincolo de toate -
o lumină,
care se-agită,
răspândeşte-n zare
sclipiri din ce suntem
şi nu suntem
când ne regăsim
în linişte,
fiecare...

Drumul către Calea Lactee...

Am plecat. Urmează-mă în drumul ce astăzi s-a deschis şi nu te mira că vei întâlni multe flori în cale. E timpul lor, e timpul să-şi spele vesele chipul cu ploi şi curcubee izvorând la tâmpla lor. Nouă, ni se deschide astăzi muntele: din toată inima, cu toate frumuseţile-i. El înseamnă inspiraţie. Mă ghidează spre mâine, mă spală de ce-a fost mai aspru ieri. Dar tu? Întinde-mi mâinile, să te pot încălzi în nopţi înstelate, dar cu fiori reci pe şira spinării...emoţii! Ce-s acelea emoţii în inima muntelui? Ochi licărind, inima zbătându-se, câteva zile, în braţe să te mai cuprindă...lumea? Da, va întreba de noi, va încerca să ne identifice cu muritorii, dar noi suntem acei transcendenţi îndrăgostiţi ce-am urmat Calea Lactee. Încă te-ndoieşti de locul unde suntem? Atinge-ţi cu mâna locul unde inima-ţi bate! Simţi şi tu: tic-tac, tic-tac? Doar când vei auzi suntele inimii şi vei observa stăruinţa mea de a-mi impregna lumina blândă a ochilor tăi în suflet, doar atunci vei ştii, că pas la pas, suflet lângă suflet, am parcurs împreună drumul către Calea Lactee...