Cum vin şi ni se duc bunicii...

Cum vin şi ni se duc bunicii,
în miezul zilei
şi în miez de noapte,
miros de scorţişoară
şi de mere coapte,
până şi-acest Crăciun
îmi pare - undeva  -
departe...


Ei vin odată cu basmul
ce se ţese-n favoarea copilăriei,
bunicii sunt mijlocitorii
bucuriei şi-ai feeriei...


Cu poame uscate,
cu tâmple cărunte,
bunica biata
greu mă mai aude.
Îi cuprind mâna,
i-ating fruntea ridată
unde-i bătrânica
de altădată?


Cândva, prin curte,
mere împreună
noi culegeam
şi după-amiaza cu basme de aur,
sub cireş visam...


Azi, biata bunica,
de-abia mai poate
privirea şi toate
îi sunt schimbate.


Mă-ntreb şi unde-i
acea dreptate,
bunicii sunt sfinţii:
crescut-au nepoţii,
crescut-au părinţii...


Bunicul e nins,
E cel care mereu m-aşteaptă
cu sufletul încrezător
în a curţii poartă...


Cum vin ei
şi cum ne dau
anii lor cei mai buni,
anii de aur...
Bunicii sunt,
vă spun eu,
un fel de tezaur:
sunt pe viaţă,
rămân pe viaţă,
precum icoana
aceea măreaţă...


Bunicii ne vin,
bunicii se duc,
în defavoarea tuturor
anii se scurg...


Bunicii ne vin -
ce bucurie înaltă,
bunicii ne pleacă -
ce lume deşartă.


Bunicii vin,
bunicii se duc,
când dorul de copilărie
revine,
ca nepot - pe ce drum apuc?