Rămâi...

Rămâi,
mă rugau stăruitor
în ploaie,
ochii lui...


Şi-am înţeles
că nu e timpul,
că încă ceasul
n-a sosit
că în momentul
de faţă
nu ne-am despărţit.

 Rămâi,
a revenit după o vreme
şi-atunci am început
a mă teme:
că n-am să pot
când voi dori
spre o altă cale păşi.


Rămâi,
mă ruga glasul
cel dintâi.
Priveam în
urma lui,
în urma mea,
un gând
de renunţare
mă chema.

 Rămâi,
cu ochii-n lacrimi
îngâna.
Şi n-am rămas
fiindcă ceva fără
 de glas
mereu mă îndemna...
necunoscutul,
ades mă năucea.