Ultimatum...

Singur, ţi-ai scris sentinţa,
erai tot ce întruchipa-n mine dorinţa,
erai, pe lume ce mi-era mai drag:
fiinţa...

Dar azi,
te-ai nesocotit
şi fiindc-ai fost
printre cei pe care i-am iubit,
ţi-a venit şi ţie scadenţa,
în dragoste întârzierea e mai rea
ca imprudenţa...


Au îngheţat ferestre,
au aşteptat, azi, suflete înfrigurate,
să se-ncălzească
sau un semn,
de undeva departe...


Te-ai dus,
ca visul de frumos
luceşti în depărtare...
ah, tu Luceafăr, mi-ai promis,
că am să fiu nemuritoare...


Şi-n ghearele osândei,
tu, crunt, m-ai aruncat,
exact aşa cum nu-i stă
frumos, niciunui bărbat...


Şi ştiu,
odată cu lăsarea serii
că mor în mine mii şi mii de stele
şi-apui, te descompui în constelaţie,
c-ai fost, tu, pe pământ, rămâi -
doar o senzaţie...


Când plouă stele
şi când fulguie prea des,
atunci şi doar atunci
doi oameni din relaţie ies...
e de la sine înţeles,
că eu posed tot ce-i lumesc,
tu din altă materie plămădit,
în alte orizonturi rătăcit...

Păşeşte-n alte emisfere,
fii cu grijă,
viaţa nu-ţi va folosi,mereu
de birjă.