Te-am așezat pe un piedestal...

Te-am așezat pe un piedestal
fără să realizez măcar
că într-o zi îmi vei întoarce spatele,
ce pustii îmi par acum clipele,

momentele...


Te-am așezat prea sus,
nu trebuia,
stăteai mult prea sus
de ființa mea,
dar asta e greșeala mea,
pe viitor nu o voi repeta...


Te-am așezat în centrul lumii,
n-am deschis ochii
când m-au atenționat unii
și-acum plătesc cu lacrimi
și însingurare,
încrederea în vorbe goale.


Mă tem să mai ridic
vreodată ochii,
pe cineva
să-mi mai apropii...
lipită stau,
de ziduri
și vidul mă-mpresoară,
nu am crezut că dragostea
înseamnă doar dulcegării,
dar nici că poate fi
atât de-amară
că m-ar otrăvi...


Te-am ridicat
și-ntr-un târziu,
tot eu te-am coborât...
privesc, la tine,
ești demn de milă,
precum un înger decăzut...
în existența ta umilă,
n-a mai rămas
nici măcar un dram
din omul care-ai fost
și pentru care
eu ceva reprezentam:
ți-am fost și adăpost,
atâția ani,eu, ți-am servit
de paravan...
dar asta a fost demult,
cândva,
ești o figură ștearsă
ce nu se mai poate reprezenta...