Sunt zile...

Sunt atâtea zile. Niciuna nu seamănă între ele. Zile în care ne simțim oropsiți de soartă. Zile când ne cuprinde un dor fără margini și știm că nu vom mai îmbrățișa anumite ființe. Și dorul se transformă în lacrimi, iar lacrimile în eliberare. Sunt zile în care simți că mai mult te poticnești, decât înaintezi. Zile în care, totul pare fad. Și totuși, sunt zile când Dumnezeu își întoarce întru totul chipul la noi și se oferă prin lucruri mărunte, de suflet, tocmai ca să apreciem ceea ce avem. Sunt zile când aș renunța, dar și-n acele zile mi-aduc aminte că dacă alții s-au putut ridica înaintea mea, pot și eu. Dar mai ales, mi-aduc aminte întotdeauna de ce sunt aici. Totul a pornit dintr-un vis. Un vis de adolescent, care peste ani s-a împlinit. 
 Într-adevăr,treptele  spre desăvârșire sunt îndărătnice și mă poticnesc adesea, la lumina zilei și pe drum drept, neștiind încotro să privesc pentru-a zări fărâma aceea de lumină care mi-aduce aminte să-mi întrețin visul neîntrerupt. Să nu renunț. Să nu pledez în lupta dreaptă, în favoarea altora. E foarte greu când asupra ta apasă o societate întreagă cu ambițiile și nedreptățile ei. Mi-e greu, recunosc. Dar mi-am promis să nu mă plâng. Fiecare pas e o încercare, fiecare zi o provocare. Eu n-am să uit niciodată cine am fost, cine sunt și încotro vreau să mă-ndrept. Ambițiile mele nu sunt mari, dar prin ele mă desăvârșesc. Și nu-mi șterg din minte și suflet vorbele unui om drag. Câteva,dar de suflet, acestea mă înalță mai mult decât orice și chiar dacă ceva îmi pare imposibil, capăt tăria de a trece peste toate și să răzbesc. Dumnezeu are chipul întors spre noi și ne ține de mână. Uneori chiar și prin oamenii pe care îi iubim și ne iubesc!