Pe banca de la stradă...

Pe banca de la stradă
să vii te-am așteptat,
să-mi întârzii pe cale,
m-am ales c-un oftat...

Atâtea seri, în care,
de-a lungul acestei poteci,
eu m-am uitat în urmă-ți
cu speranța să treci...

Și-n fiecare seară,
cu dor nespus dormeam,
cu o dorință-n suflet:
la stradă, la băncuță,
într-una te vedeam...

Pe banca de la stradă,
unde verile, până-n ore târzii,
mi se-adunau la poartă fete,
gălăgioși copii...
acolo, pe băncuță,
cuminte, în tăcere,
eu așteptam sfioasă,
privirii - mângâiere...


În fiecare seară,
orice lucru lăsam
și mă postam la poartă,
pe bancă sub castan...


Și amintiri cu tine,
aievea mă purtau,
uneori, pentru-o clipă
aproape, te-aduceau...


Și mă trezeam din visu-mi,
să știi că mi-era ciudă,
mi-aș fi dorit atunci,
să fiu urâtă, hâdă...

Într-una mă mustram,
îmi promiteam cu jale,
că viitoarea seară,
n-am să apar pe cale...


Dar, uite, că pe mine
gândul nu m-asculta,
în fiecare seară,
la bancă mă chema...

Și a trecut astfel o vară,
pe care în așteptare-am petrecut,
iar acum cu Septembrie,
mă doare și mai mult...

Mă doare începutul
de frunză scuturată,
incertitudinea mă macină,
că nu mai vii acasă odată!


Pe banca de la stradă,
acum stau frunze grămadă,
iar de ieri început-au
și castanele să cadă...


Tu nu-mi apari,
tu nu-mi mai vii,
se-anunță mânioase vijelii,
iar din străfundul ochilor verzii,
furtuni se-adună,
zi de zi.

Au început de ieri, să cadă,
multe lacrimi pe-acea stradă
privind înapoi și înainte,
n-am cum să nu îmi aduc aminte:
cum pe banca de la stradă,
mi-am purtat timp de o vară,
dragostea, cu tot cu suflet
și-a-ntârziat s-apară!

E clar:
la stradă,
va fi toamnă lungă,
iarăși...
frunze se vor scutura,
până se va îndura
primul fulg și va cădea,
iar eu, te voi aștepta,
pe banca dinspre șosea!