Au fost odată...

Au fost odată,
în pădure,
copaci care
se minunau
de a mea
blândă strălucire
și ochilor
nu își credeau...


Au fost odată,
falnici și nesiguri,
că sus, acolo,
eu lucesc,
s-au îndoit
de-a mea prezență,
eu, care am crezut,
că mă iubesc...


Au fost odată,
câțiva pețitori
care-nălțau
rugi până
la nori:
să fiu ca astru
doar al lor,
să le apar
mereu în cale,
că mă vor...

Au fost odată,
falnici, mândrii,
nu au știut
a cuceri,
doar înălțimile
mi-au arătat
pe bolta lor
cât de mult
pot iubi...


Au fost odată
și-au să fie
falnici ca-ntotdeauna,
șopti-vor vorbe dulci
când Lunii,
când mie,
însă niciuna
nu se va pleca
la rangul
celor care
nu pot simți cu inima.


Au fost odată,
acești falnici
și mândrii copacii
ce goi arată
dacă nu-i îmbraci...
încearcă să se-nalțe,
toată lumea o știe,
vor să devină veșnici,
dar nu pot de trufie!