Octombrie spre noiembrie...

E o zi oarecare când sufletul tău e în armonie cu tot ce întâlnește și atinge în jurul său! Ceața e doar acoperământ pentru vise...acoperământ ce dezvăluie seninul sufletului, dragostea ce izvorâște din adâncul ochilor. A trebuit să vină primăvara în acest octombrie spre noiembrie, să te întâlnesc pe tine, să mă iei de mână, să-mi spui să trăiesc, să simt că iubesc cu tot sufletul, să-mi râdă inima când merg la pas cu tine.
Mă simt atât de ușoară, parcă mi-ai luat o povară de pe umeri...umeri care apăsau greu peste suflet, peste timp, peste visele ce-și făcuseră sălaș la răscrucea dintre dragoste și dor...
Mi-ai arătat cum e să fii simplu...cum e să iubești cu ochii, cum poți să faci dragoste ținându-l pe omul drag de mână. Iar colinele străbătute au fost drumuri însorite ce ne-au înfățișat dinainte doi sori: cel al dragostei - ghidat de lumină și împăcare, cel al destinului - călăuzit de speranță și credință.
 Tu ai schimbat ceva în mine, astăzi...ai adus lumina când în jur incertitudinea predomina. Dar mai ales, ochii tăi calzi, au adus din nou dragostea acolo unde-i era sălașul: în mine, acolo unde ar fi trebuit să o păstrez mereu.
Cine ar putea spune că-i sfârșit de octombrie spre noiembrie? În sufletul meu e o nesfârșită primăvară...