M-am dedicat ţie...

M-am dedicat ţie,
iar când n-am mai putut
în ochii tăi am găsit lumina,
m-am resuscitat
şi-am combătut rutina,
la singurătate nu m-am condamnat,
dacă am călătorit şi am văzut lumea
a ta e vina
şi pentru asta nicicând eu nu te-am blamat
văzând că mi-ai făcut un bine
care nefăcut,
nu ar fi putut fi nicicând recuperat...
astăzi, o parte din mine,
o parte însemnată are
pentru ce să îţi mulţumească:
că i-ai dat o traiectorie,
o schiţă după care să se ghideze,
ai fost mâna nevăzută,
dar sigură,
ce-a ştiut, din plin,
femeia ce-i azi lângă tine
să o formeze
şi toate astea vă ţin
în momentele în care
unul dintre voi ar pleca
dar nu mai găseşte un sens
fără celălalt,
desprinderea ar fi una catastrofală,
sinonimă cu o cădere în neant...


M-am dedicat ţie:
cu bune şi rele,
toate câte te-au definit...
am fost zi şi noapte,
acea lumină
ce te lumina din zenit...
iar astăzi, fără de vină,
încă mai ard,
mai pâlpâi uşor...
dedicată ţie,
n-am să mă sting
precum alte vieţi,
pe răzor...


M-am dedicat ţie
şi n-am avut timp să constat
dacă mi-a dat atenţie vreun alt bărbat...
doar gândul meu ştie,
cât de înalt
ţi-a fost dedicat,
altfel, astăzi, n-aş mai izbuti
atât de intens
ca să ard...