Final de Septembrie. Secusigiu...

Dimineaţă. Ceaţa prevestea o zi călduroasă. Puţini călători în gara aproape pustie. Făceam ture dus-întors pe peronul viselor, în ideea de a mă încălzi. Erau zorii zilei, cum de altfel zorii zilei mă găsesc întotdeauna la drum...Şinele păreau somnoroase, gata să hiberneze...păream singurul element viu, colorat, tronându-mi rochia de catifea pe acest peron...într-un final vine trenul, câţiva călători îndrăznim să urcăm. De la fereastra compartimentului observ că se revarsă de ziuă. Nu pot să nu disting prin geamul aburit şi aburii unei cafele, pesemne aromată...ahhh, n-am uitat...de câteva zile am renunţat la cafea...
Încet-încet roţile trenului încep să se mişte pe şine, iar noi pornim din loc, fiecare către destinaţia sa...o banală călătorie cu trenul, dar un moment atât de prielnic pentru reculegerea cu tine însăţi, pentru a sorbi rândurile unei cărţi bune...
 Parcă călătoream de când lumea, nici nu am realizat când am ajuns. Soarele deja îşi făcea curaj să iasă. Timid, dar încet-încet căpăta îndrăzneală. Pornesc către şcoală. Cu pletele respirând aerul curat. Cu miros de nuci pe cărarea îngustă. Pe măsură ce înaintez, mi se dezvăluie dinaintea ochilor şcoala. O clădire impunătoare, dar un loc atât de magic pentru mine şi sufletele pe care le găzduieşte. În faţa şcolii mă întâmpină chipuri drăgălaşe, zâmbitoare. Mă întâmpină cu un salut:"Bună dimineaţa, doamna profesoară!". Răspund la salut şi zâmbesc, eu care de multe ori sunt şi aspră-n priviri. Fiindcă educaţia se face cu dragoste, blândeţe, dar şi cu o doză de mustrare, când este cazul, în colţul buzelor. 
Intru în şcoală şi apoi în încăpătoarea sală profesorală. Acolo ne petrecem o parte din pauze, fiindcă majoritatea zilei îşi desfăşoară cursul firesc la clase, în preajma copiilor dragi, dornici să-nveţe şi să facă uneori năzbâtii.
Fiecare oră de curs care începe, reprezintă o provocare în sine şi o doză de energie. Fiindcă ne împărtăşim experienţe, cunoştinţe, ne îmbogăţim unii pe ceilalţi. Reuşim să facem dintr-o banală zi, una excelentă.
Clopoţelul prevesteşte sfârşitul cursurilor pentru acea zi. După ce îmi iau rămas-bun de la copii, păşesc din nou către gară, de această dată cu alt răsuflu. Puţin ostenită, datorită orei matinale la care mă trezesc. Dar împlinită că peste zi am reuşit ce mi-am propus. Ce ne-am propus, de fapt. Fiindcă e un schimb reciproc de obiective propuse şi obiective atinse. 
 Soarele străluceşte frumos pe cer. Pe măsură ce înaintez, parcă arde tot mai tare. Mă minunează iarba crescută pe de-alături de cărare. Un verde crud, un verde perfect. Iarbă deasă, frumoasă, cu frunze de păpădie din plin. Ahhh, ce toamnă frumoasă, îmi spun! Dintr-o dată aud sunând clopotul în turla bisericii, semn că e oră fixă. Grâbesc pasul, fiindcă aud şuieratul trenului care sosea deodată cu mine în gară. Mă lăsasem pradă reveriilor, în drumul către gară. Dar nu regret. E o toamnă frumoasă. Un final de Septembrie de basm, la Secusigiu. Nu regret, fiindcă pornesc iar la drum. Mereu la drum. Mereu pe un altul.