Ai plecat...

Ai plecat
și ai lăsat
în urma ta
un vals
ce niciodată
nu se va mai dansa...

Ai plecat,
singură-s pe pământ,
mă tângui în tăcere,
cu-al toamnei veșmânt
mă-mpresor,
atâtea ploi renasc
și zac în mine,
încât, toate frunzele mă dor...


Ai plecat,
ai făcut în așa fel,
încât -viața -
să-mi fie un stigmat...
la singurătate,
azi, m-ai condamnat...
tu, cel ce mă iubeai
sau ai uitat...


Ai plecat
și nici vorbă
să mai revii,
te-ai prefăcut
în pulberi de stele
precum alții,
printre cereștile tării...


Ai plecat,
dar să știi
că și astăzi,
la patefon,
același vals
ne aduce,
deși departe,
la unison...
trăiesc
și simt
că prin mine
trăiești,
că te iubesc,
că încă
mă mai iubești...


Ah,
cum din închipuire
mi-ai plecat...
un alt vals întrerupt
profund, iar m-a marcat.


Ai plecat,
iarăși ai plecat,
de câte ori încerc
să mi te-aduc înapoi,
dar nu reușesc,
păcat!