Tăcere...

S-a lăsat peste suflete
o adâncă tăcere,
cerne cu flori, cerne cu fulgi,
ce mângâiere...


Între noi s-a aprins
focul iubirii,
focul tăcerii
şi-al rătăcirii.


Taci tu, tac şi eu -
ce duet neîntrerupt,
purtăm în priviri taine
de nebănuit.


Îţi ghicesc ochii,
îmi ghiceşti gura,
îţi sărut chipul,
îmi alinţi părul,
sunt gesturi fireşti
ce cuprind adevărul.


De-ar avea cu toţi
tăceri, astfel, de dese,
am vedea pe buze
doar flori culese.


Dar noi, norocoşi,
cu fiinţa toată,
ne purtăm tăcerea
mereu laolaltă.


E taină şi-n mine,
e taină şi-n tine,
doar când tăcem
ne stă mai bine.


Fiindcă ştim bine,
vorbele ar fi de prisos,
în acest context -
fără de rost.

Când priveşti adânc
în ochii mei,
simt cum din taine
în trecere-mi iei...


Şi de ne-ar vedea într-o zi - unii
cum sufletu-mi ceri,
cum pleacă spre tine lumina,
pe mine, cu toţii, ar da vina.


Tăcere, iubire, te sorb din privire,
o încruntare - o nelămurire,
te creionez, în gesturile-ţi toate...
totu-i posibil,
în lumea noastră se poate.