Ce ne spunem când nu ne vorbim?

Ce ne spunem uneori
când simţim nevoia acută
să fim împreună,
să ne ţinem de mână?

Zdrobim cuvintele
sau le lăsăm...
sub cerul clar
să se rostească?
Vocalele şi consoanele noastre
mai ştiu, oare azi, să se iubească?

Căutăm dincolo de tăceri,
dincolo de cuvinte...
încercând să găsim un sens
la ce se spune, ce nu se spune
şi ce se simte...


Să tac e o artă
cu care nu toţi
se pot deprinde...
fiindcă-s tăceri
ce spun mai mult
decât folosind cuvinte...

Ce ne spunem când nu ne vorbim?
Oare la fel de mult noi iubim?
Aceeaşi emoţie, aceeaşi trăire,
te văd cu aceeaşi nespusă iubire?


Dorinţa-i aceeaşi
şi când nu se spune,
Creşte ardentă,
găsindu-şi sălaş în mine...


Când nu îţi vorbesc,
chiar şi-atunci
de iubire sunt invadată...
sunt tot a ta iubită
şi nu-s în tăcere uitată...
ci uneori te privesc
de tăceri aprinsă,
nu mă simt -
în această lume
de cuvinte, încă învinsă.

A tăcea e o artă
mai ales când eşti femeie,
ajungi tot sub semnul cuvintelor
când vrei să exprimi o idee.