În toate există deopotrivă, bucurie şi durere, încât am ajuns să cred că sunt una în completarea celeilalte. Bucuria şi durerea sunt soarele şi luna acestei lumi... rar se-ntâlnesc, dar se succedă una pe cealaltă...
Ca fiinţe umane suntem supuşi destinului implacabil, acela de a trăi pe culmile fericirii şi de a cunoaşte şi distanţa dintre cer şi pământ, distanţă care vădit lărgeşte craterul nefericirii noastre deoarece suntem neputincioşi să ne-mplinim cum adesea ne dorim...
Dar suntem totuşi lăsaţi să ne ghidăm singuri, să ne clădim propria fericire... şi indiferent dacă reuşim sau eşuăm - contează că am încercat... dintre toate eforturile, cel mai mult contează faptul că am încercat...
Suntem supuşi timpului, coordonată necruţătoare ce ne guvernează... din păcate, împotriva timpului nu putem face nimic... putem încerca doar să furăm tot ce-i mai frumos din clipele ce ne sunt date să trăim, să ne acceptăm bunul mers al existenţei, să trecem prin timp cu dragoste de viaţă sau să lăsăm timpul să treacă prin noi fără a lăsa cicatrici...
Fie că vom număra lunile, orele, minutele, secundele - trebuie să oferim acest tribut timpului - riscul, asumarea, depărtarea - şi nu voi sta să număr în aceste luni, nu mă voi limita între aceste coordonate, ci voi trăi precum o învingătoare, dăruindu-mă braţelor tale iar şi iar...
La finele acestor luni vom trage linie şi vom vedea ce ne aşteaptă dincolo de finish... eu sper că acelaşi soare, acelaşi curcubeu, aceleaşi flori şi zâmbete smulse, aceleaşi îmbrăţişări şi sărutări ce ne-au dat viaţă şi vor dăinui... sper ca secundele departe să nu ne poată despărţi.
No comments:
Post a Comment