Nimănui hărăzită...

Sunt doar a lui,
doar a vântului
de când ai plecat...
doar el
îmi poate răvăşi pletele,
cum făceai tu cândva...


Şi închid ochii,
în adierea de seară -
te simt...
e un exerciţiu
cu care
atât de des -
mă confrunt.


De e frig afară,
pe umeri eu simt
atingerea ta uşoară -
tu mi-eşti vânt!

Şi bat în ferestre
cuvintele tale,
cuvinte pe care
nu le-ai mai rostit nimănui...
şi-mi aduc veşti
cu şi despre tine,
că acum tu eşti, al cui?

Şi-ţi trimit şi eu
cu toată suflarea,
după cum pot...
toată dragostea
şi încântarea
c-aş vizita la braţu-ţi
capitala...
e un gând firesc,
pe care-l alung
când toate vuiesc şi-apoi
în mine - de toate -
iar mă-nvelesc...