Frunzele îşi preschimbă verdele, devenind arămii. Uşor, se desprind de pe crengi, oferind un spectacol senzaţional la plecare...
Uneori le asemuiesc stelelelor căzătoare care părăsesc aştrii, poate prea devreme...
Toamna are gust de amintire...nostalgia primei iubiri, zâmbetul uni anotimp înlocuit cu un altul...lacrimi ivite în colţul ochilor, emoţie...
Gândul că cineva mereu te aşteaptă, zilele care în van trec...octombrie e trecut la jumătate...noiembrie e în prag curând şi îşi face loc, treptat, iarna în calendar...
Frunzele îşi schimbă culoarea, se metamorfozează din verzi în galben-arămii, cad lin, aştern covor care sub paşii noştri tăcut se înfrăţeşte cu pământul-stihie, sperând într-o reînviere...poate din frunză om, floare, carte, zâmbet senin de copil...
Amintiri...toate se accentuează toamna,lăsându-se învăluite de melancolie şi frunzele căzute din ochii căprui ce-au iubit...nimic nu se compară cu soarele – dăruindu-se lumii; ah, ce frumos poate în înalt străluci!
Iar frunzele, cuprinzându-ne în dansul lor frenetic, scuturându-şi poveştile adunate pe file de dor spre a fi răspândite,adormite în ceasul târziu al toamnei mele, al toamnei tale...basm scrijelit în nopţi târzii, la lumina lunii, la trecerea punţii dintre toamnă şi iarnă...
No comments:
Post a Comment