Uitasem...

Uitasem,
ce-n urmă lăsasem...
Dar, ca printr-o magie,
Mi-ai deschis tu, ochii, azi - mie...


Uitasem,
cum e să tremur
când aud vocea ta...
un tremur de plăcere,
o emoţie grea...


Uitasem,
că cel mai frumos
zâmbet ce de pe chip mi se citea,
era cel schiţat
la simpla vedere a ta...


Şi-n adânca mea uitare,
uite că se-ntâmplă multe,
clipe trec pe nesimţite
şi descopăr cu ardoare
fiinţe ce mi-erau iubite...


Spune tu, că nu-i magie?
Într-o seară ca aceasta...
Şi în jur e feerie,
toate ne aduc aproape:
gânduri tandre, cuibărite,
dar şi clipele - iubite!


Ah, uitasem...
visele-n grabă lăsasem,
să se piardă,
să ne piardă,
ştiu, nu poţi iubi o altă...


Uitasem cu desăvârşire
ce lumină, ce iubire,
Uite, paşii cum ne poartă,
de ajungem laolaltă....


Spune tu: nu e minune?
În surdină - o rugăciune,
ne aşteaptă, masa caldă,
ca acum şi altădată...
Şi pe buze de fecioare
vestind maica Născătoare...

Ah, ce fericiri, iubite!
mă cuprind, pe nesimţite...
şi-aştept fulgii de zăpadă
să cadă ca altădată...


Eu uitasem,
nu visasem,
că în graba, dar în Slava,
Cineva, acolo Sus,
În aste zile-Şi face treaba!

Trezită dintr-o uitare,
adâncită pân' la Soare,
tresar şi-acum, ca altădată,
când văd colindători la poartă
şi ştii şi tu cine te-aşteaptă...