Te voi primi...

Te voi primi
drept moştenire,
când viaţa ne va
fi trecut,
Când anii,
clipa de iubire,
ne vor preschimba
prea mult...


Te voi primi
pe dinaintea casei,
Emoţia doar,
ne va gâtui uşor,
te voi pofti
cu drag la masă,
dar şi în podul amintirilor,
ce recunosc,
nici astăzi nu mă lasă
prea uşor...


Te voi privi
cu drag
şi peste chipul,
ridat de anii
ce-au trecut,
voi încerca
să îmi  aduc aminte
unde este acel
pe care l-am iubit?


Iar tu privindu-mă-ndelung,
îţi vei trăda surâsul
de-altădată,
şi braţ la braţ
noi vom porni
şi vom şedea la vorbă
şi în poartă...


Atunci vei tresări
când vei vedea,
la poartă străjuind
acelaşi liliac
pe care l-ai plantat
parcă de-un veac...



Nici cetârna casei
nu-ţi va părea străină,
nici ochii mei înlăcrimaţi
nu vor avea astâmpăr
când mă vei apuca de mână...


Şi-mi vei spune
oprindu-te în poartă:
"Poate ne vom mai vedea-n
astă viaţă, iubito!
Sau într-o altă..."


Şi-n urma ta am să rămân
ca acum zeci de ani:
la fel de pustiită,
în mine veacuri se agită,
o inimă iar se frământă,
Căci, vezi tu:
calea dragostei e lungă,
iar calea vieţii este scurtă!