"...aşa era de când marea: insistentă, nemuritoare, de un verde tentant şi posesiv. V-aţi gândit vreodată să vă însuşiţi prin şiretlic un smarald? Nici prin cap să nu vă treacă...piatra vă va distruge, nu poţi avea verdele unui smarald decât dacă te sacrifici lui sau l-ai găsit la lumina unui licurici...
Scotea capul uneori din valuri când marea era un lac , noaptea, când mii de stele se plecau pios lunii...niciodată nu mai ieşea pe marea agitată. Era un lucru interzis.Ştia...a mai fost odată.Vuietul valurilor ce muşca ţărmul muritorilor înăbuşea notele cântului iar poezia se stingea.În adâncuri cântecul sfida perceptibilul, notele sale uneau vieţuitoarele pe mile întregi, unea bucuria acestora de viaţă.....Aici , aici în adâncuri unde marea stârnea viaţa, nu sus unde distrugea...aici trebuia să vină el,aici marea e liniştită... erau ,da, aici stele de mare, caleşti mânate de căluţi, erau toate pentru nota aceea măreaţă care se propaga prin toate fiinţele ce înotau ascunse sau descoperite şi se întoarce din nou la ea ca să-i dăruiască toate trăirile mării; putea să fie aşa cum simţise cândva : "Trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cântec"...
Era atunci mai mult un peştisor drăgălaş ce ieşise cu ochii verzi din apă,curioasă de luminiţa ce apăru când însoţea băiatul ieşit la joacă cu barca ,singur în noapte. Îl intrebase ce poate fi acel grăunte de lumină..."E un licurici spuse el.Mă însoţeşte,la noi e beznă mai tot timpul, mă ajută să nu rătăcesc ; dar pot sa-l pierd...de fapt la noi doar copiii il mai pastreaza, ce-i mari nu-l mai au, spun ca e mai usor sa se obisnuiasca cu intunericul, că îşi formează aşa, o privire de noapte.Ce-o fi aia, nu ştiu ,nu sunt mare...voi vedea.Din cei mari unii îl mai au. Se zice că se iubesc iar licuriciul nu mai pleacă"... vorbiră îndelung, sentimente neştiute îşi făcură loc în cântecul ei,dragostea le dădea aripi imaginaţiei....tu, tu eşti licuriciul meu zicea ea îmbătată de dragoste....tu...tu eşti licuriciul meu....zicea el...copleşit de cântec....
După o vreme, speriat poate de valurile nemiloase, băiatul nu mai apăru sau poate îşi formase şi el acea privire întunecată. Licuriciul nu dispăruse, o aştepta să iasă pe valurile zbuciumate ori liniştite ,un ghid fidel atunci când va acosta pe un ţărm necunoscut...dintr-un peştisor curios - o sirenă strălucitoare...pesemne devenirea ei nu se încheiase încă şi de aceea aşteaptă licuriciul...."O să iau cu mine cântecul şi trăirile mării".Privea luminiţa incandescentă. Smaraldele îi căpătaseră străluciri de licurici...."
Minu
No comments:
Post a Comment