Mi se întâmpla deseori să cred că ştiu ce se află dincolo de persoana din faţa mea şi în momentul de faţă aveam impresia că exersează pentru un nou rol.
I-am mărturisit ultimul meu gând şi mi-a mărturisit că are cele mai bune intenţii în ceea ce mă priveşte. M-am mai calmat, dar de ce aveam impresia că ne aflam doar noi doi în cafenea?
Iar am revenit la gândul că exersează un rol. De ce oare? Pentru că şi eu mă foloseam de experienţele prin care am trecut şi de persoanele pe care le-am cunoscut pentru a scrie?
Pentru mine acasă nu mai însemna neapărat locul unde crescusem. Eram legată şi de aceste locuri. Sufleteşte, aici mă regăseam...dar tot mai mult mi se contura în suflet credinţa că acasă e o stare de bine, acasă e atunci când eşti înconjurat de cei dragi – oriunde te-ai afla.
Eram nespus de fericită. Îi priveam cu mare drag. Nu îmi mai săturam privirea de chipurile lor. Îi priveam pe toţi trei deopotrivă: mama, tata şi Peter. Nu aveam să ştiu pe atunci cât de crudă avea să fie viaţa mai târziu. Nu puteam să prevăd că veselia de acum se va transforma în tristeţe, iar prezenţa atât de marcantă –va deveni cândva o absenţă de care nu te poţi dispensa.
No comments:
Post a Comment