Creşteau...

Creşteau
în mine şi-n tine,
atâtea-mbrăţişări,
atâtea zâmbete
stinghere...

Creşteau laolaltă
anii mei,
anii tăi,
anii noştri
se perindau
pe bulevardul vieţii
fără să-ne-ntrebe
vreodată:
mărim pasul?
micşorăm trecerea?
sporim chemarea?


Creşteau în noi
atâtea flori
şi-atâtea dimineţi
îmi răsăreau pe frunte,
minute-n şir
mă minunam,
iubite...


Creşteau salcâmii,
iar eu,
cu sârguinţă-naintam...
ei mă priveau de sus,
eu ridicam ochii spre cer
şi mă gândeam:
ce binecuvântare!
Fiecare creşteam
în sensul nostru...


Creşteau salcâmii
şi se prindeau
cu mâinile de cer,
eu doar cu ochii-mi verzi
cutezam să-l privesc,
fără să-l ating vreodată...
Dar paşii mei
se conturau a scară,
iar când porneam
spre nemărginirea
albastrului senin
în urmă-mi
doi ochi căprui
mă priveau,
fără a mă-nţelege:
de ce plec?
dacă mă voi reîntoarce
vreodată...
Pe măsură ce
nelămuririle-i creşteau,
în mine se-ntâmpla ceva
fantastic:
creşteau anii,
se scuturau clipele,
se lărgea scara...


Creşteau, pe măsură ce înaintam,
zilele,
căci eram tot mai aproape
de Soare...
Şi notele muzicale fremătau,
de ceea ce-mi fredonai
şi clapele se jucau în ritmul
nestăvilit al lacrimilor noastre:
tu nu ştiai de ce plec,
eu nu ştiam a-mi stăpâni emoţiile
şi astfel creştea între noi tăcerea,
ca un sinonim pentru distanţa
ce avea să se măsoare în ani lumină,
ca şi cum astfel de clipe,
umăr lângă umăr,
în acel salonaş n-au să mai vină...