Îmbrăţişarea din tren – fiorul unor trăiri...

Fotograf: francezul Henri Cartier-Bresson
Titlul fotografiei: România. Într-un tren. 1975

Dormeau îmbrăţişaţi, osteniţi fiindcă le era lungă calea, iar destinaţia – deşi cunoscută – plină de neprevăzut.

Angelica se trezi buimăcită de somn. Era dimineaţă, dar bezna încă lăsa orizontul nedesluşit.

Sfârşitul de august aducea cu sine dimineţi şi seri răcoroase, care provocau fiori pe şira spinării dacă nu te aflai la adăpost.

L-a trezit şi pe Mihai. Nu-i plăcea să stea singură, de aceea şi-a permis acest gest. Bărbatul s-a arătat morocănos,însă în cele din urmă s-a conformat.

Erau tineri, proaspăt căsătoriţi şi reuşeau să treacă mai uşor peste mici supărări pe care şi le provocau unul altuia.

Acum stăteau unul lângă celălalt cu mâinile împreunate. Îi lega o mare iubire, descătuşată de interese, însă presărată cu multe piedici peste care cei doi încercau să treacă.

Călătoria în sine era pentru cei doi un nou început. Un început deschizător de drumuri, plin de speranţe şi emoţii.

-  Preţ de două gări, vom coborî! spuse fata.

Băiatul încuviinţă din cap. Avea să se sfârşească această călătorie desfăşurată în zgomotul roţilor, în şuierul prelung, când trenul îşi făcea intrarea în gări şi tunele.

Sosi şi clipa când cei doi trebuiră să elibereze compartimentul. Bagajele nu erau multe, fiindcă plecarea se petrecuse în pripă. Gara era precum un furnicar: agitaţie, aglomeraţie. Cei doi tineri de-abia conteneau să-şi facă loc printre călătorii care fie veneau de undeva,fie plecau spre o destinaţie.

Tinerii păşeau pe aleea cu trifoi ajuns deja la maturitate. Se ţineau de mână, semn al unei legături straşnice.

Tăcerea era o confirmare a emoţiilor ce îi stăpâneau.

Merseră astfel preţ de jumătate de oră,până ajunseră dinaintea unei case bătrâneşti. În pragul casei îi aştepta blajină, o bătrână, care se emoţionă la vederea tinerilor.

Fata alergă înaintea bătrânei,îmbrăţişând-o. În ochii ei mari se zăreau mărgele de lacrimi. Bătrâna începu să plângă şi să spună:

-  Bine aţi venit, copiii mamei! Nu ştiu ce aţi făcut, dar sunteţi bineveniţi în casa mea şi veţi vedea că va fi bine.

Întreaga scenă era privită de tânărul Mihai, care era în asentimentul celor două femei.

Bătrâna nu ştia mai nimic despre motivul plecării lor de acasă. Primise doar o telegramă, în care i se comunica că aceştia trebuie să sosească.

De-abia acum, regăsindu-i în jurul ei,avea să afle povestea de-a fir a păr.

Nici măcar tinerii nu ştiau cum să încadreze întâmplarea, fiindcă se regăsiseră întâmplător în vâltoarea evenimentelor.

Angelica era fiica unui moşier înstărit,de aceea şi primise o educaţie aleasă, iar părinţii săi aveau anumite pretenţii de la ea. Una dintre aceste pretenţii era şi găsirea unui pretendent potrivit,posibil aspirant la întemeierea unei familii cu tânăra Angelica.

Angelica însă sfidase această doleanţă a părinţilor săi, fiindcă după absolvirea liceului la Sibiu şi revenirea sa acasă se îndrăgostise de Mihai, care nu era tocmai un ideal în ochii părinţilor acesteia.

Între cei doi tineri a fost atracţie reciprocă şi nu a durat mult timp ca această atracţie să se transforme într-o poveste de dragoste.

Singurii care se împotriveau erau părinţii Angelicăi, fapt care i-a determinat pe cei doi tineri să se căsătorească într-un cadru restrâns şi fără consimţământul acestora.

Fericitul eveniment din viaţa celor doi îndrăgostiţi a provocat o şi mai mare repulsie a familiei fetei, mai ales că în pântecele fetei deja creştea rodul acestei iubiri.

Tatăl acesteia a hotărât să o dezmoştenească şi datorită tensiunilor continue, Mihai – secretarul primăriei –a solicitat transfer în satul bunicii Angelicăi.

Aprobarea acestui transfer a fost de bun augur pentru tineri, care deşi nedumeriţi încă, hotărâră să se stabilească în altă parte, Mihai urmând să se prezinte la post.

De aceea, zorii acelei dimineţi i-a surprins pe cei doi în curtea bunicii, destăinuindu-şi povestea. Cei doi aveau un elan de nestăvilit, caracteristică a vârstei, elan întreţinut şi de dragostea pe care şi-o purtau unul altuia.

Bunica hotărî să fie de partea lor şi îi încuviinţă că lucrurile se vor îndrepta.

După-amiaza îi regăsi îmbrăţişaţi în podul şurii, pe jumătate adormiţi în fân. Fiecare cu gândurile sale, dar fericiţi că erau împreună, că familia lor de-abia acum se va contura.

Mihai urma să se prezinte de mâine la post, iar Angelica să se îngrijească de sarcină. Împreună aveau să-şi făurească un viitor în vederea întâmpinării noii fiinţe ce dădea sens existenţei lor.

Angelica se gândea că poate va obţine un post de învăţător după ce va creşte copilul, deoarece la Sibiu urmase o pregătire padagogică.

Cu-aceste gânduri adormiră cei doi.Fiindcă în viaţă toate încep şi se sfârşesc la fel: uneori cu trezirea din vis într-un vagon de tren şi adormirea într-o speranţă în iatacul bunicii.