Afară nu mai e nici un anotimp...

Afară nu mai e nici un anotimp,
dar în schimb,
în spatele frunzelor
îţi simt ochii...
adulmeci din când în când,
cu nările-ţi,
urmele paşilor mei
şi-ncerci să te apropii...


E secetă,
dar vai ce secetă,
că deşi vânturi scutur plopii,
săraci în gesturi noi suntem,
şi imprudenţi în calea sorţii,
de gesturi mari astăzi ne temem
mai mult decât ne-am teme-n
faţa morţii!


Iubitule,
acesta nu-i un schimb,
fiindcă iubirea nu-i un troc...
deschisă-i calea pentru fericiţii,
ce simt de dinainte
cum adie,
aleile de păpădie
iar suflul calm al unei după-amiezi de vară
pasiunea o re-nvie...


Afară nu mai e nici un anotimp,
de când unul pentru celălalt nu avem timp...
Ce s-a-ntâmplat?
Ce s-a schimbat?
În plină vară,
peste sentimente a brumat?


Ah, nu accept
că astăzi trandafirii
şi-au scuturat
culorile,
chiar de ar fi
pentru a noastră iubire...
Vădiţi, stau ochii mei,
după al nopţii clar de lună...
adesea se întunecă,
adesea, văd stelele cum se cunună...


Afară nu mai e nici un anotimp,
de când cu verdele ochilor te caut,
şi trec prin lume fără să mă laud...
nici nu mă plâng în zile ca acestea,
îmi spăşesc soarta în tăcere,
chiar dacă nu îmi eşti alături,
tu reprezinţi, pe veci,
duioasa-mi mângâiere...


Câte nelinişti
se strâng în contratimp,
iar eu cu dor de tine,
n-am nici un anotimp...