Plecată...

Ştii, sunt zile ca acestea când depărtarea apropie orizonturi sau apropierea îndepărtează sufletele...a fost suficient să urc un munte, să mă ostenesc o zi întreagă pentru a-mi da seama că există vecinătăţi în care nu mă regăsesc. Iar acum nu vorbesc de munte. El mi-a vorbit mereu cu inima, mi-a purtat pasul pe cele mai frumoase culmi, unde am găsit infinită linişte, unde m-am regăsit, om întreg, pe mine!
Lipsa unei sărutări şi a unei îmbrăţişări înstrăinează. Deşi înalt, muntele îmi oferă un sentiment de apartenenţă...pe când, astăzi, braţele tale se întind spre mine - străine...
Stau şi cuget...am iubit omul din prima clipă, de când n-am ştiut că mă va primi sub aripa sa şi l-am iubit chiar şi atunci când am realizat că iubirea aceasta va înfrunta multe...am luptat pentru acest om, am riscat...şi am ajuns unde?
Vreau să te iubesc în continuare, dar nu cerşindu-ţi îmbrăţişarea, ci bucurându-mă de sărutările flămânde ce mi-acopereau cândva cu nesaţ umerii goi...altfel, nu mă mai cuprinde în îmbrăţişare...nu mai veni, deşi te aştept...fiindcă într-un fel, voi fi demult - plecată...