Cât să aştept?

Sufletele ne-au fost
surprinse de puhoaie,
de-a macrameul
se juca-ntr-o zi
inima mea
cu inima ta...
Iar mărgele de sticlă
sunau în prelungirea
îmbrăţişării noastre,
la maluri,
mereu valul,
se aduna în sărutări
albastre...
Şi au ţesut o vreme
legănate de timp,
ursitoarele,
al nostru destin...
fără a destrăma
vreun ochi din ţesătură,
fără a ne întreba
ce taine,azi, ne stau
pe gură...
Şi-n depărtări
vapoare se zăreau,
erau minuscule,
noi, numai nişte puncte
puteam zări...
Şi ne ţesea timpul,
într-o-mbrăţişare,
uneori ne destrăma valul
în graba-i,
prea mare...
Noi, ne străduiam
să nu lăsăm malul,
să nu fie prea violent valul
ce ne-ar putea de la ţărm lua,
poate nu deodată,
ci pe rând,
sau prin absurd laolaltă...
Cât să aştept?
Zilnic, lucruri de-aceste
în lume se ţes,
Iar inimi, chiar dacă
nu-mpart acelaşi mal,
doar una prin alta
au înţeles...
şi e firesc,
chiar dacă te zăresc
şi eşti numai un punct
ce mi te-araţi în depărtare,
să te aştept,
oricât ar însemna
această aşteptare:
ani lumină,
fiindcă doar aşteptându-te,
eu gust din voluptate,
doar timpul,
numai timpul ne poate proba
cât simţim,
cât putem purta în noi,
doar timpul ne va spune
de câte ori tendinţa am avut
să dăm înapoi,
Cât să aştept?
până mă năpădesc -
puhoi?
Dra nu contează cât,
atâta timp cât precum unul
în inimă suntem şi-n gând!