"M-am mântuit. Când am văzut zidurile cetăţii, am ştiut că-mi va fi
dat să te mai întâlnesc. M-am aşezat în liniştea mea. Acolo, unde doar
vântul îndrăznea să mă iscodească. Mi-am cuprins chipul între palme şi
m-am gândit la tine. Trebuie să fi urcat şi tu undeva în înalt. Fiindcă
doar când suntem la înălţime, se realizează cea mai perfectă conexiune.
Îmi duc mâna la inimă. Te surprind făcând acelaşi gest. Între noi doi,
dragul meu, nu există distanţă. Dragostea arde tot şi suprimă.
Bătea gongul, vestind amiaza. De sus, totul era armonios. Îmi dădeau
lacrimile de fericire. Te simţeam pretutindeni. Erai adiere, erai
depărtare. Erai tot ce se-apropia şi se-ndepărta la orizont. Şi nu
se-arată vreun semn care să-mi spună, că ne vom reîntâlni: într-un ceas,
într-o lună sau într-un an. Sunt doar coordonate, care nu contează,
atâta timp cât te am. Zidurile cetăţii erau simple ruine. Şi rezonau din
plin cu dorul ce-ascundea acest ecou în mine. Dorul de tine. Ce n-are
nume. Nu are asemănare. Te cheamă adeseori, gongul. Te-aşteaptă, o
călătoare..."
- fragment din lucrarea "Montesambra, bărbatul vieţii mele" - Szakacs Nadina Maria
No comments:
Post a Comment