Nadina

Nadina

Wednesday 13 May 2015

Mi-e dor...















Mi-e dor de paşi
ce răsunau pe trotuarul
unde totul avea ritm
şi cadenţă...

Ploi neaşteptate
ne-au udat pe tălpi,
un frig de nedescris
s-a strâns în mine,
iar tu încet,
m-ai strâns în braţe,
mi-ai şoptit:
- În gropile acestui asfalt,
viaţa nu are rezonanţă,
nici culoare,
însă tu, draga mea,
aduci pe-acea alee
pe care de atâtea zile
şiroaiele băltesc...
tu aduci curcubeul,
brâul dumnezeiesc
şi-l răspândeşti peste
tot ce-i lumesc...

Mi-e dor de nopţi
în care ne luam
la întrecere
în fugă.
Astăzi, mai mult
sunt pe genunchi,
viaţa mi-e o rugă...
pentru sărmani,
pentru câte s-au deşirat
atâţia ani.
Pentru copilul
ce ar fi vrut să râdă,
însă a fost nevoit să plângă,
pentru părintele
ce-n demnitatea lui,
servit-a bogaţilor de slugă.
Pentru o bucăţică de hrană,
pentru un acoperiş
ce zilnic se destramă...


Mi-e dor de soarele strălucitor,
de pasul întins al blândului cocor.
De toate astea mi-e dor,
Doamne
şi simt că asupriri
nu vor înceta vreodată.
De ai putea,
viaţa asta
s-o reluăm de la capăt?

Nu pentru mine,
nici pentru cei ce-s mângâiaţi
la ceas de seară,
ci pentru cei cu inima curată,
pentru acei ce încă speră
în credinţa lor nestrămutată!

Mi-e dor,
atât de dor,
ca binele să-l mângâie
pe cel ce simte că nu e uşor...

No comments:

Post a Comment