"<Îşi poate afla o picătură de apă calea sa la lumină? Poate focul
din inima unui munte să-şi croiască drum spre vârf, acolo unde soarele
îl aşteaptă? > - (Rugăciuni pe malul lacului - Sfântul Ierarh Nicolae
Velimirovici)
Tot astfel, şi omul, îşi caută partea sa de lumină, se bucură de frântura de speranţă a fiecărei zile. În fiecare zi pornesc într-o călătorie spre necunoscut. Întâlnesc oameni, traversez diverse stări, trăiesc iubiri posibile sau imposibile. Fiecare om pe care-l întâlnesc ia ceva de la mine, din mine sau lasă ceva în mine. Iar eu ştiu să iau de la ceilalţi ce mă îmbăgăţeşte sufleteşte. De aici şi nevoia de a scrie, de a continua să scriu. Pentru că oamenii, dacă nu mi-ar spune nimic şi fiecare în parte, nu ar schimba ceva în mine, nici scrierea mea n-ar fi productivă, nici căutarea mea n-ar fi continuă. Dar caut şi stărui în căutare şi mă privesc prin ceilalţi, însă nu mă pot privi ca-ntr-o oglindă. Nu am cum. Oglinda reflectă aproape fidel o imagine fizică, pe când eu stărui într-o altă regăsire. eu, cea dintotdeauna; eu - în raport cu ceilalţi; eu - pretutindeni, una şi aceeaşi. Iar stările pe care le traversez, consider eu, sunt menite să mă întărească sufleteşte. Mulţi dintre voi nu cunoaşteţi aceste stări sau le găsiţi întotdeauna corespondent. Şi în mare parte vă-nşelaţi, fiindcă uneori un oftat sau o lacrimă sunt înlocuite de un zâmbet. Terapie cu zâmbete! Sunt atât de benefice, constructive! Te regăseşti tu întreg, indiferent de ceea ce te demontează. Trăiesc iubiri posibile, uneori imposibile, pe care nici eu nu le mai înţeleg, fiindcă în umanitatea mea prefer să nu merg dincolo de înţeles, pentru a nu-mi tulbura sufletul. Căci sufletul, cu cât cunoaşte mai multe, cu atât mai des şi mai profund se tulbură. Respir iubire, sunt iubire, mă hrănesc cu ea. Iubirea este pretutindeni în jurul meu şi încerc să am grijă de ea, să o întreţin, nu din teama de a nu o pierde, ci pentru că iubirea cândva m-a salvat. Şi-atunci mă-ntreb, precum picătura de apă sau focul din vârful acelui munte: îşi poate afla un om liniştea? Se va regăsi pe sine prin sine? Ne poate oferi cineva această certitudine? Această certitudine se află cu siguranţă în noi şi depinde de cât de mult credem sau nu în liniştea noastră. Cred cu tărie că liniştea se dobândeşte în timp sau poţi să nu ai parte de ea niciodată..."
Tot astfel, şi omul, îşi caută partea sa de lumină, se bucură de frântura de speranţă a fiecărei zile. În fiecare zi pornesc într-o călătorie spre necunoscut. Întâlnesc oameni, traversez diverse stări, trăiesc iubiri posibile sau imposibile. Fiecare om pe care-l întâlnesc ia ceva de la mine, din mine sau lasă ceva în mine. Iar eu ştiu să iau de la ceilalţi ce mă îmbăgăţeşte sufleteşte. De aici şi nevoia de a scrie, de a continua să scriu. Pentru că oamenii, dacă nu mi-ar spune nimic şi fiecare în parte, nu ar schimba ceva în mine, nici scrierea mea n-ar fi productivă, nici căutarea mea n-ar fi continuă. Dar caut şi stărui în căutare şi mă privesc prin ceilalţi, însă nu mă pot privi ca-ntr-o oglindă. Nu am cum. Oglinda reflectă aproape fidel o imagine fizică, pe când eu stărui într-o altă regăsire. eu, cea dintotdeauna; eu - în raport cu ceilalţi; eu - pretutindeni, una şi aceeaşi. Iar stările pe care le traversez, consider eu, sunt menite să mă întărească sufleteşte. Mulţi dintre voi nu cunoaşteţi aceste stări sau le găsiţi întotdeauna corespondent. Şi în mare parte vă-nşelaţi, fiindcă uneori un oftat sau o lacrimă sunt înlocuite de un zâmbet. Terapie cu zâmbete! Sunt atât de benefice, constructive! Te regăseşti tu întreg, indiferent de ceea ce te demontează. Trăiesc iubiri posibile, uneori imposibile, pe care nici eu nu le mai înţeleg, fiindcă în umanitatea mea prefer să nu merg dincolo de înţeles, pentru a nu-mi tulbura sufletul. Căci sufletul, cu cât cunoaşte mai multe, cu atât mai des şi mai profund se tulbură. Respir iubire, sunt iubire, mă hrănesc cu ea. Iubirea este pretutindeni în jurul meu şi încerc să am grijă de ea, să o întreţin, nu din teama de a nu o pierde, ci pentru că iubirea cândva m-a salvat. Şi-atunci mă-ntreb, precum picătura de apă sau focul din vârful acelui munte: îşi poate afla un om liniştea? Se va regăsi pe sine prin sine? Ne poate oferi cineva această certitudine? Această certitudine se află cu siguranţă în noi şi depinde de cât de mult credem sau nu în liniştea noastră. Cred cu tărie că liniştea se dobândeşte în timp sau poţi să nu ai parte de ea niciodată..."
- fragment din lucrarea "Montesambra, bărbatul vieţii mele" - Szakacs Nadina Maria
No comments:
Post a Comment